Să mă fi găsit în plină vervă stilistică, aş fi produs acum, probabil, nişte formulări abracadabrante, inutile şi degrabă făcătoare de impresie, despre curioasa-mi ratare a lecturii Memorialului mînăstirii de J. Saramago. Dar nu-s în formă. Aşa că, voi aplica, unilateral, "terorismul de cititor" ca tehnică. A funcţionat şi la alte case...
Am ratat cartea şi pentru că nu mi s-a lipit, dintru început, de suflet. Formidabil povestitor J. Saramago, nimeni nu contestă; excelent ziditor de fraze, capabil să şi le închege, poetic, în felul menestrelilor medievali, ca şi când le-ar scrie gata de pus pe coarde. Departe sunt, de asemenea, de-a ignora sau de-a desconsidera forţa istorisirii, amploarea sa epopeică; rigurozitatea detaliilor istorice şi arhitecturale.
Nu-mi dau seama cu precizie, însă (poate un psiholog m-ar putea ajuta), ce anume mi-l făcu şi pe Nobelul portughez atât de nesuferit (alături de S. Bellow). Am cumpănit cu onestitate şi nu e vorba de invidia şi de senzaţia mea de neputinţă faţă-n faţă cu talentu-i strivitor. Poate că e, mai curând, câte ceva din felul cum (îşi) pune el "problemele". Câte puţin din încăpăţânarea lui de a-i înfăţişa pe cei mulţi cu exces de simpatie, în defavoarea claselor superioare (familia regală, aristocraţia şi clerul), care-s, fireşte, mai mereu, nu numai profund corupte, ci şi complet cretinizate, urâţite moral şi fizic, caricaturizate fără milă. Nu în ultimul rând, nu că m-ar fi scandalizat, dar m-a dezgustat de-a dreptul modul obscen (în opinia mea) de a-şi planta propriul iconoclasm, premiata-i înclinaţie către blasfemie, în minţile personajelor sale. Un altoi care nu prea prinde, totuşi. În ciuda tonului preponderent ironic, care, ici-colo îşi pierde, totuşi, naturaleţea, părând rodul unor reveniri/ajustări ulterioare ale romancierului, ai zice, perfect conştient de prea desele nepotriviri (scăpări?) ideologice. Protagoniştii înşişi par surprinşi de ceea ce "le trece prin minte".
Deşi are o "intrigă" desfăşurată în plină epocă iluministă - o perioadă caracterizată prin intense frământări ideatice şi sociale, o perioadă a contestărilor de pe poziţii laice, când poporul îşi însuşea, treptat, "uzul raţiunii" - Memorialul mînăstirii este tributar unei destul de dubioase corectitudini politice, altoită forţat peste vârsta barocului târziu. Musteşte de subtile mesaje politico-sociale - din nefericire, pentru gustul meu, insuficient eclipsate de frumoasa poveste de iubire. Prea mult! E ca şi cum, îmbătat de "autoritatea" auctorială şi de angajamentele militantiste care îţi împănează viaţa de toate zilele, te-ai apuca tu, celebru scriitor, să te întorci în timp, ficţionaliceşte, şi să pui de-o revoluţie a mentalităţilor la curtea (să spunem, la nimereală) lui Ludovic al XIII-lea, pentru a "repara", ruşinat (democratic), discriminarea de clasă sau de rasă ori incipientul colonialism.
Foarte bine; fezabil din punct de vedere literar, câtă vreme nu te iei atât de în serios... Poate că am fost un pic "terorist" cu aceste opinii vag argumentate. Dar ni se întâmplă adesea să antipatizăm o persoană, un autor, dând ascultare "mesajelor", nu neapărat raţionale şi nu neapărat eronate, venite din viscere. Mea culpa!
Am ratat cartea şi pentru că nu mi s-a lipit, dintru început, de suflet. Formidabil povestitor J. Saramago, nimeni nu contestă; excelent ziditor de fraze, capabil să şi le închege, poetic, în felul menestrelilor medievali, ca şi când le-ar scrie gata de pus pe coarde. Departe sunt, de asemenea, de-a ignora sau de-a desconsidera forţa istorisirii, amploarea sa epopeică; rigurozitatea detaliilor istorice şi arhitecturale.
Nu-mi dau seama cu precizie, însă (poate un psiholog m-ar putea ajuta), ce anume mi-l făcu şi pe Nobelul portughez atât de nesuferit (alături de S. Bellow). Am cumpănit cu onestitate şi nu e vorba de invidia şi de senzaţia mea de neputinţă faţă-n faţă cu talentu-i strivitor. Poate că e, mai curând, câte ceva din felul cum (îşi) pune el "problemele". Câte puţin din încăpăţânarea lui de a-i înfăţişa pe cei mulţi cu exces de simpatie, în defavoarea claselor superioare (familia regală, aristocraţia şi clerul), care-s, fireşte, mai mereu, nu numai profund corupte, ci şi complet cretinizate, urâţite moral şi fizic, caricaturizate fără milă. Nu în ultimul rând, nu că m-ar fi scandalizat, dar m-a dezgustat de-a dreptul modul obscen (în opinia mea) de a-şi planta propriul iconoclasm, premiata-i înclinaţie către blasfemie, în minţile personajelor sale. Un altoi care nu prea prinde, totuşi. În ciuda tonului preponderent ironic, care, ici-colo îşi pierde, totuşi, naturaleţea, părând rodul unor reveniri/ajustări ulterioare ale romancierului, ai zice, perfect conştient de prea desele nepotriviri (scăpări?) ideologice. Protagoniştii înşişi par surprinşi de ceea ce "le trece prin minte".
Deşi are o "intrigă" desfăşurată în plină epocă iluministă - o perioadă caracterizată prin intense frământări ideatice şi sociale, o perioadă a contestărilor de pe poziţii laice, când poporul îşi însuşea, treptat, "uzul raţiunii" - Memorialul mînăstirii este tributar unei destul de dubioase corectitudini politice, altoită forţat peste vârsta barocului târziu. Musteşte de subtile mesaje politico-sociale - din nefericire, pentru gustul meu, insuficient eclipsate de frumoasa poveste de iubire. Prea mult! E ca şi cum, îmbătat de "autoritatea" auctorială şi de angajamentele militantiste care îţi împănează viaţa de toate zilele, te-ai apuca tu, celebru scriitor, să te întorci în timp, ficţionaliceşte, şi să pui de-o revoluţie a mentalităţilor la curtea (să spunem, la nimereală) lui Ludovic al XIII-lea, pentru a "repara", ruşinat (democratic), discriminarea de clasă sau de rasă ori incipientul colonialism.
Foarte bine; fezabil din punct de vedere literar, câtă vreme nu te iei atât de în serios... Poate că am fost un pic "terorist" cu aceste opinii vag argumentate. Dar ni se întâmplă adesea să antipatizăm o persoană, un autor, dând ascultare "mesajelor", nu neapărat raţionale şi nu neapărat eronate, venite din viscere. Mea culpa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu