vineri, 30 aprilie 2010

Acord

Editorul New York Times Nick Bilton dezvoltă teoria privind problema comportamentul ui online, analizată în noua carte "You are Not a Gadget" a specialistului în calculatoare, Jaron Larnier, care a devenit cunoscut pentru popularizarea termenului de "realitate virtuală". În carte, Larnier promovează ideea de a plăti pentru conţinutul online al anumitor site-uri pentru a impune un nou model economic pe internet şi pentru a controla problema "maoismului digital" (un tip de colectivism online) şi a comentariilor anonime care încurajează un comportament agresiv între utilizatori.

Nu o să le vină unora a crede, dar sunt în cea mai mare măsură de acord cu cele scrise mai sus. Oricum, cei care apar online şi scuipă în jur ca anonimi se bucură de multă vreme de întregul meu dispreţ. Cât despre 'colectivismul' pomenit de autor, am scris şi eu în varii forme. Sper să se înceteze cu impresia asta dobitoacă: totul este deschis, la îndemâna oricui şi, mai ales, gratis!


miercuri, 28 aprilie 2010

La peste

- Voyons, Tarrou, êtes vous capable de mourir pour un amour?
- Je ne sais pas, mais il me semble que non, maintenant.
- Voilà. Et vous êtes capable de mourir pour une idée, c'est visible à l'oeil nu. Eh, bien, moi, j'en ai assez des gens qui meurent pour une idée. Je ne crois pas à l'héroïsme, je sais que c'est facile et j'ai appris que c'était meurtrier. Ce qui m'intéresse, c'est qu'on vive et qu'on meure de ce qu'on aime.

Camus mi-a reamintit termenii unei mai vechi discuții extrem de... actuale cu Ancussa.

marți, 27 aprilie 2010

Purgatoriul pentru totdeauna

”Un bărbat care renunţase la sine şi-şi oferea indiferent capul, ca să-l locuiască şi să umble prin el amintiri amestecate, resturi de idei, imagini de origine impersonală.” Un şantier naval în ruină, labirintic şi fantomatic, pe care numai un individ căzut l-ar fi putut percepe, prin viciata lentilă a ratării, ca pe un fel de ”terre promise”. Laolaltă cu protagonistul, E. Larsen – zis Juntacádaveres, osândit să creadă un timp în propria-i impostură, sfârşim prin a ne lăsa, totuşi, cuceriţi de fezabilitatea unui vis încremenit – resuscitarea economică a portului năpădit de rugină. Atât de îndepărtată îi este gloria încât nimeni nu mai e atât de sigur dacă acest puerto astillero a funcţionat vreodată. Juan Carlos Onetti (Şantierul-fantomă) zideşte meticulos, lipeşte cuvânt lângă cuvânt, ajutându-se de o topică cleioasă, înșelătoare, acaparantă, ce are o nedisimulată inspiraţie faulkneriană – dând greutate frazei şi având însuşirea de a preschimba în obsesie amorul lectorului deja împătimit de arta scriitorului uruguayan.

 Anti-eroul supranumit Juntacádaveres se numără printre cei care nu se pot sustrage mitului Santa Maríei. Deși exilat din urbe, ca un proscris, cu ani în urmă, fire nevăzute îl trag pe E. Larsen înapoi în topografia care, nu demult, l-a extirpat ca pe ceva dăunător, într-o ineficace tentativă a acesteia de a se purifica. Or Santa María nu are în ursită și șansa purificării, locuitorii săi fiind cu toții niște condamnați, mai mult sau mai puțin conștienți de soarta lor bine pecetluită; niște inși călăriți de felurite vini, mai cu seamă aceea de a se fi irosit. Santa María e Purgatoriul pentru totdeauna. Anticamera Iadului, cu ușile zidite și uitate.

vineri, 23 aprilie 2010

Zodia lui Nabokov - subţirica distanţă dintre geniu şi prostie

GENIUL: "Il est vrai que peu d’écrivains trouvaient grâce à ses yeux. Son trébuchet ? Aussi minuscule qu’essentiel : le détail. Il voue un culte au «divin détail» qu’il invite à caresser sans cesse car c’est là que ça se joue : la taille exacte d’un moulin plutôt que la main gauche de Cervantès laissée à jamais dans la culotte de Lépante. Il les passe presque tous au laminoir, les prestigieux confrères (à l’exception de Shakespeare et Pouchkine, ses intouchables), les traitent de «naturalistes» pour n’avoir pas tout sacrifié au style, au drapé, au son, à la forme, à la vision, à la structure de leur prose. Jamais il ne pardonnera à un écrivain d’avoir renoncé à être un artiste. Surtout s’il a trahi l’art au profit de la critique sociale. Pour un esprit qui tient le roman pour mensonge et illusion, l’expression «histoire vraie» est insultante."
ŞI PROSTIA: "On imagine la mine déconcertée d’étudiants élevés au biberon du freudisme au moment où leur professeur, dénonçant «le charlatan de Vienne»,  liquide la psychanalyse d’une formule définitive : «Application de vieux mythes grecs sur les parties génitales»."
O fi sunând formula a "definitiv", dar asta nu înseamnă neapărat că autorul ei a şi "lichidat" psihanaliza, doar emiţând-o. Şi nu trebuie să fii musai un Nabokov pentru a fi capabil să scoţi pe pix sau pe gură - la curs, asemenea teribilisme gratuite. Pentru a "desfiinţa" teoriile psihanalitice era nevoie de mai mult decât de indiscutabila-i inteligenţă literară, un imens histrionism şi aroganţă (debordante la Nabokov), mai mult decât un condei de inspirat polemist... Altfel, totul sună ca un fel de lătrat foarte... spiritual, n-am ce zice, aproape amuzant, la caravana psihanalizei. 

Despre toate acestea, mai pe larg: M. P. Assouline - Aujourd’hui, jour de Nabokov

duminică, 18 aprilie 2010

Invizibil


Simt că sunt în contratimp: citesc Invizibil-ul lui Auster, o poveste bogată, acum cînd stilul meu de a scrie e sărăcit şi nestatornic. Vorba vine „citesc”, fiindcă am devorat-o într-o după-amiază, deşi voiam să mă opresc, să mai rămînă. E o poveste sensibilă şi provocatoare, dar mie mi-a lipsit ceva: Un personaj aerian, la marginea dintre lumi, care să lase loc de iluzie. De fapt, cred că orice lume, dar mai ales cea cotidiană, în care ne lăsăm prinşi cei mai mulţi, are nevoie de cineva care ştie să facă magie, să dea speranţă, să vîndă iluzii.

Risipire

Ce spirit de sclav revoltat am! Nevolnic. Şi ce mai obiceiuri stranii am: să lipsesc din mine când sunt confruntat cu Autoritatea! Ies, închid prăvălia, plec = lipsesc; nu sunt acolo, în mine, privesc în mine şi mă ia cu vertij; cine "privesc în mine", dacă eu-s plecat, absent, împuţinat? Păi, vezi bine, nu plec cu totul. Doar că mă tupilez, întorc spatele lumii, trag obloanele, încetez să  susţin privirea celui care îmi vorbeşte şi căruia ar trebui să-i răspund. Nu mă uit la el. Mă dezintegrez în mii de particule, dar n-aş crede că plec undeva. M-am răzgândit! Atâta că nu mai sunt un întreg, un total; operaţiile de adunare au loc, dar îşi pierd efectul în interiorul meu. Adunarea cu "zero", copii. Sunt alcătuit din mai multe eu-ri mai mici, minuscule, minables, care refuză să locuiască împreună. Eu-ri întoarse cu spatele, chircite, nevrotic-orbeţe. Eu fără nucleu. Dar nu, nu ies din mine, nu mă părăsesc. Rămân pe loc. Descompus, dar gata să mă pun laolaltă în câteva zile.

miercuri, 14 aprilie 2010

Non-România

În privinţa intenţiei guvernului de a da iama în tabu-ul "pensiilor nesimţite", toate au fost bune şi frumoase până la un punct. Nu orice punct, nu un punct abstract, aşa, imposibil de localizat în spaţiu. Punctul respectiv sunt, de fapt, pensiile militarilor. Armata fiind, pentru imbecilii generici români, o instituţie sacră, la concurenţă cu Biserica (ca şi când ambele ar mijloci mântuirea sufletelor), orice dezbatere critică cu subiectul "rostul, eficienţa sau rolul armatei" se termină, la noi, în scâncete neputincioase. În interiorul conştiinţelor şchioape ale neamului se dă, fireşte, o luptă aprigă atunci când vine vorba de oştire. 

Pe de-o parte, prost să fii şi să nu realizezi că actualii militari în rezervă chiar FAC parte dintre cei cu pensii obţinute pe ocolite, pentru că nu au contribuit ca prostimea la bugetul asigurărilor sociale, ci preferenţial, un cuantum cu mult redus faţă de plebea civilă. Unde mai pui că li se dădea dreptul de a se retrage mai devreme din activitate - la 40 de ani! Şi de la 40 de ani, dacă nu erau încă epuizaţi de alcoolism, aveau posibilitatea să intre în sistemul privat, păstrându-şi şi pensia! Pe de altă parte, cum spuneam, conştientizarea cu neplăcere de către contribuabili a sarcinii care apasă asupra finanţelor proprii - impusă pentru a alimenta veniturile privilegiate ale unor categorii profesionale NEPRODUCTIVE - intră în conflict cu fascinaţia tâmpă a aceloraşi pentru uniformă, veneraţia naţională, iraţională pentru cizma cu carâmb înalt şi pentru pantalonii cu vipuşcă. 

Pe toate canalele media, demagogii de la toate partidele, în frunte cu preşedintele emoţional Traian Băsescu, s-au înghesuit să-i asigure pe militari de sprijinul lor şi, concret, să le garanteze, sforăind, că pensiile lor neobrăzate - pentru care, repet, NU au contribuit proporţional - nu vor scădea. Iată solidaritatea! Iată cum se face "politica" la Bucureşti! În campania electorală, îi curtăm asiduu pe cei mulţi, "marea massă", pulimea, ca să-i aducem la vot, după alegeri, păstrăm statu quo-ul şi tratamentele diferenţiate, direcţionând purcoiul de bani nemunciţi către aceiaşi, puţini, paraziţi bugetari. Să ne înţelegem bine: tratamentele nu-s diferenţiate în funcţie de merit, valoare, competenţă, ci în funcţie de umori, "lobby" inferior, de gaşcă, în stil balcanic şi alte interese.

Foarte inspiraţi suntem că nu ne atingem de Biserică şi de Armată (le scriu cu majusculă din inerţie, pentru a arăta că vorbesc de nişte instituţii, nu din aleasă consideraţie), doar ştim că, în anii negri ai comunismului acestea două au fost nedezlipite de popor. Care mai de care s-au înghesuit să ţină poporul la piept, în vremuri de restrişte. Una, persuasiv, cu arma, în perioada colectivizării forţate, cealaltă, cu spovedania raportată mai departe şi mai "sus" Securităţii şi cu lipsa de reacţie, în spiritul credinţei ortodoxe, la demolarea lăcaşurilor de cult.

Şi, cireaşa de pe mort, ca să ne fixăm în cap, odată pentru totdeauna, în seama cui lăsăm noi referendumul - arma bună la toate a preşedintelui: la un sondaj al CCSB, majoritatea respondenţilor (cărora li s-a cerut să dezvăluie cum ar vota la referendumuri pe diverse teme, mai "sensibile") s-au declarat de acord cu "pedepsirea penală a celor cu atitudini critice la adresa religiei ortodoxe"...

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Recuperări

O flacără somnoroasă trezeşte cerul

O flacără somnoroasă trezeşte cerul
şi merii/ vegetaţia sîngerează.
poţi dispera pentru un sfanţ cîştigat
sărac este bobul de lumină îmbobocit?

dii! dii! Vorbe şi turme de vite
smalţul ucigător pe podul de bronz:
moartea e perfectă perfectibilă-i vina

de parcă tăcerea ar sugruma o eclipsă
de parcă n-ai şti cum trăiesc
de parcă te-aş dori mult

carnea ta e o iluzie ticăloasă
care se apără cu ghearele şi cu dinţii

***

Baladă pentru lilit

- N-am scris niciodată poezii de iubire
pur şi simplu am uitat
toate femeile cunoscute se numeau remedios; o
                                                             singură
dată inexplicabil una se numea lilit
mi-a fost imposibil să recunosc.

 ***

Despre mătase vorbesc aceşti
singuratici şi plînşi

- Despre mătase vorbesc aceşti singuratici şi plînşi
 nebuni binecuvîntate fie diversitatea poliopia
să mi se aducă hlamida cizmele negre calul
scrisorile de acreditare să fie păzite drumurile
spre inocenţia să bată vînturile
bine că existăm

dacă nu ne vom întâlni
la întoarcere
anulăm breviarul.
______________________________________
Poezii inedite de Aurel Dumitraşcu, prin mijlocirea revistei România literară, nr 10/2010

vineri, 9 aprilie 2010

Freza, fizionomia & rasa

Nu suntem (nu încă) un neam de bătăuşi şi de proscrişi, cu toate că în prezent mulţi dintre noi s-au apucat să-şi ia singuri halca de "dreptate" (după cum o înţelege fiecare). Aş fi vrut, însă, din străfundurile inimii să constat accesele astea de băţos "individualism" şi "spirit contestatar" şi în vremea regimului comunist, când puţini mişcam în front. Nu numai acum, când împărţeala pumnilor e "la liber" şi toţi opincarii suferă de-o acută "legalită" - nici un român fără procesul propriu.

Las, mai departe, fotografia (şi prima pagină: „Şmecherul“ din Craiova: „L-am lovit cu palmele peste faţă, gât şi piept. Eu am fost provocat“. Avocatul cere eliberarea pentru că astfel de infracţiuni "au loc tot mai des") să grăiască. Uitaţi-vă bine: ceea ce vedeţi sunt fizionomia (la pachet cu tunsoarea cabalină) şi caracterul specifice, mai nou sau mai vechi, neamului ăstuia. Aşa arătăm cu toţii. Sau: cei mai mulţi (OK, un dobitoc ar spune: marea majoritate). Cu craniile & feţele  noastre rău alcătuite, ce parcă abia se ţin laolaltă, scurgându-ni-se la unison, în stil Middle East, înspre nasuri, care, la rândul lor, ni se preling către gurile rapace. Oacheşi nevoie mare şi cam măslinii (dar nu-i vedem aşa decât pe ţigani!). Gălăgioşi, cu voci ascuţit-isterice, obişnuite cu tranzacţionarea a orice; deprinse cu târguiala şi cu tânguiala făţarnică.

miercuri, 7 aprilie 2010

Cărţi de p(r)ost

România liberă a vrut să ne ofere un fel "dezlegare la cărţi", vinerea trecută, sub titlul scremut inspirat: Cărţi de post (Cărţi de post | Romania Libera). O prostie însăilată, de la cap la coadă, de altfel. Ce m-a stârnit în halul ăsta - încât la o săptămână de când am citit nu mi-a trecut indignarea?! În primul rând, văzând despre ce volume "se vorbeşte în propoziţiile" RL! În genere, cam tot ce au acestea în comun cu Paştele, cu Dumnezeu sau cu Credinţa stă în titlu şi atât. Nu este vorba, cum s-ar putea crede, numai de cărţi cu tematică religioasă, cărţi pioase, lucrări de teologie, etc. Unele-s chiar parodieri ale religiozităţii sau blasfemii în toată regula. Asta-i una.

Altă tâmpenie ar fi legată de redactarea articolului: ia spuneţi-mi, din cele ce urmează, dacă nu vă zgârie ceva pe retină, la un moment dat. "Humanitas Multimedia vine cu un audiobook pentru cei mici..."; "Editura Art vine cu mai multe titluri reduse" (aici se adaugă şi idioţenia cu "titluri reduse"; reduse mintal?, ce e acela un titlu "redus"? - autorul nu menţionează că îi este preţul redus! sau aşa se scrie astăzi?) ; "De la Meteor Press vine o carte de bucate"; "Editura Cartier vine cu o foarte utilă colecţie educativă".

O singură excepţie, la redactarea unui singur paragraf "jurnalistul" pare c-a zăbovit puţin asupra alternativelor (nu că limba română ar suferi de lipsă de sinonime): "În cadul colecţiei „Ştiinţă şi religie", editura Curtea Veche a tradus volumul unui preot catolic şi fizician".

M-am întrebat în neştire şi am verificat şi-n jur, cu sprâncenele până-n ceafă: de unde acest obsedant, mărginit, ultrafolosit în presă, în showbiz, în publicitate (de toţi PR-iştii şi creativii, care-s din ce în ce mai tembeli şi, deci, mai străini de limba română): VINE? Textierul îl mai şi introduce succesiv, alineat după alineat - ceea ce arată despre dânsul că: vocabular, ioc; imaginaţie, ioc; stil, ia de unde nu-i.

Din engleză vine, bineînţeles, şi anume = comes. Şi cam atât. Să ne gândim (rapid) la câţiva "înlocuitori": (editura) oferă, vinde, se prezintă cu, iese pe piaţă cu, a pregătit, aduce. Mi-au fost necesare cam 2 minute să-i găsesc şi să-i înşir. Şi-s conştient că nu-s neapărat cele mai bune găselniţe, însă ce mai ştiu eu e că nu aş îngădui în veci ca în articolul meu să mă repet în asemenea hal; pe deasupra, şi cu un limbaj de adolescent întârziat. Şi nu numai repetiţia e stridentă, ci şi alegerea verbului în sine. O traducere oligofrenă a termenului englezesc. Că, deh, de vreo 15 ani cu toţii ne lingem în limba lui Shakespeare. Păcat, însă, că o vorbim/scriem cu un surogat de accent american, (fireşte, că am învăţat-o din filme!) amestecat din belşug cu cel al regiunii în care locuim, iar topica e pur (100%) neaoş-românească. Doar lexicul e anglic. Dar ce mai contează!? Avusesem un manager care putea fi auzit adesea asigurând ferm: We are not going to jump the horse... E mai "dinamic", nu-i aşa? Punem librăriile pe roate, le facem să se deplaseze = să vină! Eric Clapton vine în România, de ce nu ar  veni şi librăriile cu cărţile de post?

Eric Clapton nu cântă, nu concertează, nu va susţine un concert. El vine! Cum au venit toate starurile muzicii şi ale filmului, de-a lungul timpului. Câte au venit... Aşa se exprimă numai nişte oameni mici, meschini, neînsemnaţi, cu mentalitate bananieră, peste care, din când în când, nu prea des, obişnuiesc să vină - regale, arogante, intangibile - "vedetele" de talie mondială.

Între a citi picotind și a răsfoi decisiv

Realizând într-un (foarte) târziu catastrofa de care nu s-a putut feri (”deșertificarea spirituală”), Reger ia hotărârea să nu mai citească acasă nici o carte. În schimb, așezat pe bancheta sa plușată de la Kunsthistorisches Museum Wien, parcurge sute de volume în trei decenii. Firește: nici unul până la capăt, felul său original de ”a citi” devenind ”o răsfoială de mare talent”. Poate o să vi se pară o farsă, dar, la o reflexie mai temeinică, veți sfârși prin a simpatiza cu ideea că ”cea mai mare bucurie o avem din fragmente, după cum și în viață simțim cea mai mare plăcere dacă o privim ca fragment, și ce groaznic ni se pare întregul și, în fond, perfecțiunea încheiată”

”Ascultând” argumentația savantului, mai cu seamă pasionată decât fundamentată științific – sceptici și pe bună dreptate contrariați de nemaiîntâlnitele afirmații – tindem, în cele din urmă, să ne apropriem spusele lui și să gândim, măcar în trecere, că ”e totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic”. A nu se trage, însă, concluzia că nu aș fi avut răbdarea (și plăcerea!) să isprăvesc curajosul roman-pamflet (Vechi maeștri) al lui Bernhard înainte de a fi început, pasămite, să exercit această nouă ”credință” a fragmentarului. 

Tipicar ca orice erudit, cvasi-inexistent în afara studiului, simțind că poate respira liber numai într-o ambianță intens culturală, vârstnicul și iconoclastul Reger frecventa cu smintită regularitate, de 30 de ani, Muzeul de Artă (Kunsthistorisches Museum) din centrul fostei capitale a Habsburgilor. Nu neapărat pentru a-l lua la pas, sală cu sală, ci ca să se oprească, iar și iar, pentru a se reculege în colțișorul său favorit: sala Bordone, înaintea tabloului Bărbatul cu barbă albă, pictat de Tintoretto. Nu că ar fi pregătit o lucrare despre pictorul venețian, cum s-ar putea intui în grabă. Se așeza pe bancheta dinaintea Bătrânului… avid, pur și simplu, de influența reală pe care lumina din acea încăpere o avea asupra stării lui sufletești. Acolo își putea el decanta mental mai eficient, printre altele, și cronicile pentru Times – dar, înaintând în lectură, vom descoperi multe alte rosturi, și mai intime, ale tabietului său. 

 Mai departe: Vechi maeștri

joi, 1 aprilie 2010

Lumea-lui-cum


 E ori alb, ori negru, a treia posibilitate nu există. Ori urît, ori frumos. Ori rece, ori cald. Ori drept, ori strîmb. Şi totuşi...noi avem gri, şi urîţel, şi recişor şi "drept, dar...". Săptămîna asta, lumea văzută de mine a fost cam aşa, cu "totuşi" în faţă: dizgraţioasă, urîţică, plină de umilinţe pentru mine, adresate special, şi pentru alţii, pe care le-am luat personal. M-am revoltat şi m-am agitat. Am avut mici aşteptări luminoase. M-am amuzat şi m-am înţeles din priviri. Am ajutat, am privit cu dispreţ, am vorbit călduros, am zîmbit. M-am gîndit că e nevoie de un curaj fabulos ca să scrii, aşa cum se întîmplă pe bloguri, şi apoi mi-am dat seama cîţi oameni curajoşi s-au aruncat în asta. M-am gîndit că e şi mai greu să vorbeşti despre tine cu oameni care te cunosc de cîţiva ani, deşi înainte credeam contrariul. Se întîmplă să fie o bucurie, amestecată cu emoţie şi teamă, să vorbeşti despre tine cu o persoană aproape necunoscută. Se întîmplă ca uneori ăsta să fie cel mai bun lucru din lume (totuşi, cel mai îngrijorător). Tot săptămîna asta am decis să nu mai pufnesc, mai deschis sau mai mascat, cînd aud despre psihoterapie - marele bine oferit omenirii (ăsta a fost un pufnit, ultimul). Deci am văzut, timp de o săptămînă, ceva dintr-o lume urîţică şi călduţă.

Ăsta e răspunsul meu, în cuvinte, la întrebarea: Tu cum vezi lumea?  Dar al vostru?

"Film oprit"

Bună-re-venire, ALŞ (nu ştiu dacă buenos aires funcţionează şi ca urare:)! Aşazicând: o revenire plină de sens. Citim şi nişte consideraţiuni-temeri de bun simţ (despre fotografia digitală), pe care m-am străduit degeaba, la rându-mi, să le împărtăşesc, împart, cu prietenii mei mai nevârstnici, în alte dăţi (când primul aparat digital îmi dădea târcoale). Îmi amintesc şi eu cum economiseam cadrele (poziţiile) şi-n digital, obişnuit ca acestea să fie luate o dată pentru vecie, deci irepetabile, ca pe peliculă... Vedem şi-o mâţă neagră de-a lui Cortázar (sau Fuentes?) săltând mortal.

ALŞ: "E o poză de pe la sfârşitul anilor '30 a mătuşii mele, Mariana (sora mai mică a bunicului), împreună cu o bună prietenă, Zaza Lobey. Stau vesele şi surâzătoare, pe un mic dâmb, înlănţuindu-şi taliile. În spatele lor, o cascadă. Când am găsit această fotografie în caseta mătuşii mele, ea încă mai trăia. Mi-a povestit că Zaza îşi vânduse un splendid apartament dintr-o vilă de pe strada Londra şi că se mutase, cu nici două săptămâni înainte de cutremurul din '77, într-un apartament mai mic, în blocul din Piaţa Rosetti care s-a dărâmat - şi din care mătuşa mea se mutase încă din anii '60. Am văzut, pe loc, toată năruirea aceea în cascada de un alb agresiv din fundal. Era ca imaginea anticipativă a unui dezastru pe care nimeni nu ştiuse să-l citească. Atunci cred că am înţeles, intuitiv, că o fotografie poate anunţa un destin".

Cât de mult (în ce măsură se) (a)seamănă filmul cu fotografia?

ALŞ: „Destul de mult, aş zice: fotografia este film oprit. E ca o formă de cinema în care scenariul se scrie pe loc şi-n care poţi să fii regizor, operator şi monteur. În plus, fireşte, este singura artă care se face închizând un ochi."

"(Mai nou, cu aparatele digitale, îţi dai seama pe loc dacă fotografia merită păstrată, ceea ce-ţi permite să «mai tragi o dublă» în caz că nu; e mai eficace, dar s-a pierdut suspansul de a nu şti dacă fotografia e bună sau nu.)"