marți, 27 aprilie 2010

Purgatoriul pentru totdeauna

”Un bărbat care renunţase la sine şi-şi oferea indiferent capul, ca să-l locuiască şi să umble prin el amintiri amestecate, resturi de idei, imagini de origine impersonală.” Un şantier naval în ruină, labirintic şi fantomatic, pe care numai un individ căzut l-ar fi putut percepe, prin viciata lentilă a ratării, ca pe un fel de ”terre promise”. Laolaltă cu protagonistul, E. Larsen – zis Juntacádaveres, osândit să creadă un timp în propria-i impostură, sfârşim prin a ne lăsa, totuşi, cuceriţi de fezabilitatea unui vis încremenit – resuscitarea economică a portului năpădit de rugină. Atât de îndepărtată îi este gloria încât nimeni nu mai e atât de sigur dacă acest puerto astillero a funcţionat vreodată. Juan Carlos Onetti (Şantierul-fantomă) zideşte meticulos, lipeşte cuvânt lângă cuvânt, ajutându-se de o topică cleioasă, înșelătoare, acaparantă, ce are o nedisimulată inspiraţie faulkneriană – dând greutate frazei şi având însuşirea de a preschimba în obsesie amorul lectorului deja împătimit de arta scriitorului uruguayan.

 Anti-eroul supranumit Juntacádaveres se numără printre cei care nu se pot sustrage mitului Santa Maríei. Deși exilat din urbe, ca un proscris, cu ani în urmă, fire nevăzute îl trag pe E. Larsen înapoi în topografia care, nu demult, l-a extirpat ca pe ceva dăunător, într-o ineficace tentativă a acesteia de a se purifica. Or Santa María nu are în ursită și șansa purificării, locuitorii săi fiind cu toții niște condamnați, mai mult sau mai puțin conștienți de soarta lor bine pecetluită; niște inși călăriți de felurite vini, mai cu seamă aceea de a se fi irosit. Santa María e Purgatoriul pentru totdeauna. Anticamera Iadului, cu ușile zidite și uitate.

3 comentarii:

Hiacint spunea...

Onetti dă dependenţă, aş zice dacă aş fi o reclamă.

Cristian SÎRB spunea...

Eu zic s-o zici. :)

Ancussa spunea...

Vina irosirii, poți bifa în dreptul (sau stângul) meu.