Prin deşertul presei

Salut, mă numesc C.S. şi sunt press-addicted. Nu doresc nimănui să se trezească, într-o cutare bună dimineaţă, dependent de citirea zilnică a ziarelor, să nu poată respira adânc, liniştit, fără ca dânsele să-i foşnească molcom pe dinaintea ochilor. Constrâns, totodată, să trăiască în România, unde oferta jurnalistică este execrabilă (dacă aduni 5 comentatori de pe la toate jurnalele abia că ai pune de-o gazetă respectabilă). Ştiu, poate fi urmărită, consolator, presa internaţională, de când cu accesul la internet şi cu ediţiile online ale tuturor publicaţiilor care îşi doresc să conteze şi pentru generaţia iPod. Într-o vreme, chiar eram atât de mis à jour cu viaţa socio-politică a Franţei încât visam noaptea că întreţineam aprinse conversaţii documentate în franceză (în vis, suntem cu toţii impecabili vorbitori de limbi străine) despre nu ştiu ce proiect normativ de interes hexagonal. Asta nu făcea decât să-mi amărască sufletul, să-mi sporească frustrările: până una-alta, eram captiv (din motive financiare) în "ţărişoară". Mă simţeam ca un pervers, specializat în a trage cu ochiul printr-o generoasă gaură a cheii.

Întorcându-mă acasă: nu pot parcurge niciodată un ziar întreg pe site-ul său electronic! Ceea ce nu se întâmplă când îl am pe hârtie, în mână. Îl citesc din scoarţă în scoarţă, conştiincios, deşi, de cele mai multe ori, nici nu merită. Aşa-s eu... Dar nu ăsta-i necazul. Ci acela că, la noi, nu ai ce citi! Sunt subţiri, prost alcătuite, scrise cu neglijenţe de limbă, arată rău - texte extrem de scurte şi o puzderie inestetică de buline "rezumative", săgeţi, linii groase. După ce trec de EVZ, mă uit tâmp la ecran. What's next? La Adevărul şi România liberă am abonament, nu vreau să stric "surpriza" înainte să vină poştaşul. De când cu intempestiva descălecare a lui C. Nistorescu, Cotidianul a devenit de nefrecventat. Tabloide nu citesc, poate să scrie în paginile lor însuşi M. Vargas Llosa, le ignor.

România liberă ar fi singurul ziar cu aer şi sumar ceva mai respectabile, măcar de nu ar avea redacţia iniţiativa proastă de a poziţiona trimiterile şi anumite reclame deasupra frontispiciului, cu trei fonduri de culoare diferite, care la tiparul precar, ieftin, ies ca nişte pete dizgraţioase! Şi de nu ar apărea titluri de o şchioapă la nişte ştiri nicidecum senzaţionale - se dă impresia că, pur şi simplu, nu au ce printa, lăbărţând, compensatoriu, titlurile! România liberă adună, actualmente (să nu fie într-un ceas rău) cei mai pe placul meu editorialişti: Cristian Ghinea, A. Mungiu-Pippidi, T. Gallagher, N. Prelipceanu, M. Kivu. Revelaţia ziarului stă, fără exagerare, în contribuţiile săptămânale ale scriitorului Dinu Flămând (trăitor în Franţa) - articolele dumisale mă încântă prin eleganţa, cumpătarea şi ironia opiniilor, prin stilistică! Vi le recomand cu insistenţă. Acest ziar, încă destul de sobru şi vertical, are cel mai frumos redactat supliment TV şi cel mai bun supliment de weekend. Unde mai pui şi suplimentul NYT Book Review (încă fierbinte, proaspăt tradus, în fiecare luni), plus 12 pag. cu extrase din NYT în fiecare vineri. Decent!

LATER EDIT: aceasta este postarea nr. 801! La mai multe, companioano! "Nu ştiu cît om scrie. Pînă epuizăm."

Ziare ca nişte cărţi de colorat

Reiau, fără o considerabilă intervenţie din parte-mi, dreapta şi splendida formulare a d-lui Sorin IONIŢĂ (nu degeaba, comentatorul meu favorit de la EVZ). Pertinent şi degetul la obraz, arătat lui Crin Antonescu, atât de preocupat să fie DOAR anti-Băsescu încât a uitat că el şi partidul dumisale se revendică, ideologic, de la principiile liberalismului (Antonescu se situează pe stranii poziţii "conservatoare" faţă de raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale!).

			SENATUL EVZ: De ce cântă Crin Antonescu în corul Patriarhiei

Nu m-a surprins nici faptul că lumea a făcut o fixaţie pentru o singură pagină din cele 400 ale raportului, anume cea în care se recomandă dezincriminarea consumului de droguri uşoare şi practicarea controlată a prostituţiei, în afara reţelelor de crimă organizată. E în natura jurnalistului să aleagă părţile sexy ale unei ştiri şi să le împacheteze ca să se vândă (“Băsescu susţine legalizarea drogurilor…” etc.). Nu-i nimic de obiectat, aşa ar fi făcut şi tabloidele din Vest, iar că la noi toţi gândesc cu minte de tabloid, se ştie.

Bomboane de minte

Să-mi pun pe ceva semnătura, cât mai grabnic, mă sfătuia bunul meu prieten, găsind eu mai înainte acest răspuns şi în mine. Să mă întorc cu faţa, cu nasul către tenişii cu parfum de tinereţe scăpătată şi de sex sumar, pe nedezbrăcate, în patul fără de păcat al părinţilor. Fetele au confesori unul şi unul, toţi peste 25 de ani, toţi sclipitori şi mari creatori - cu degetul în gură, apoi în vagin, apoi zgâriind nisipul: Ana are mere. Am muşcat-o, am gâdilat-o, am plimbat-o prin parcurile patriei, printre găinaţi de turturici. Am astupat paturile cu ea, am acoperit-o, imobilă cum era, cu trupurile mele. Părinţii mă priveau în grup din casa copilăriei, cu bloc notes-urile pregătite ca să noteze scorul.

Profesorul de română îmi era viu, bine, călărind bicicleta aia a lui ipocrit-sărăcăcioasă, agitându-şi mâna într-un salut însoţit de o falsă, exuberantă, cu totul exagerată participare a întregului trup. Iar eu îi ţineam locul în cavou. O criptă înaltă, împlântată kitschios în intersecţia mare a oraşului, construită într-un stil gotic neisprăvit, ca pentru oamenii din topor, ogive incert ascuţite, ferestre cârpite cu scânduri din rumeguş aglomerat. Degeaba îi şuierasem dumneaei să nu-l cheme pe nume, trezindu-l astfel din moarte, ar fi trebuit să-i dea pace să pedaleze mai departe, în somnul lui jovial, histrionic, în ăst fel am fi rămas fiecare pe tărâmul propriu: el, călărindu-şi nemişcat, spre o ţintă nepământeană, bicicleta, eu - doar în trecere pe sub arcele grosolane ale cavoului său.

Punct şi virgulă

Nu ştiu de cînd mi s-a insinuat ideea că vorbele pe care le scriu (eu, alţii) sunt ca otrava din prăjituri, din toate bunătăţile pe care le rîvneam cînd eram copii (cînd în ziare nu apăreau titluri precum Zahărul-otrava albă). Aşa că sunt la dietă, o să tac o vreme.

Realmente captivant...

Am primit un foarte important newsletter de la www.libhumanitas.ro, care mă anunţă că se apropie lansarea volumului Castelul din nori s-a sfaramat. Millenium 3 (la noile apariţii cu adevărat valoroase nu se oboseşte nimeni de la editură să mă anunţe şi pe mine, în schimb ei au intuit cât de "pasionat" sunt de Stieg Larsson şi nu mă lasă la greu, cum aş putea pierde tocmai eu un asemenea chilipir, la 60 lei bucata?!). "Abia aştept să văd ce se întâmplă în continuare" - parcă aşa se spune în cazul unor asemenea "opere", nu? Parcă acesta-i criteriul şi calapodul după care apreciem literatura "de consum", nu? Ăsta, plus "nu am putut închide un ochi", "nu am lăsat-o din mână toată noaptea". Valoare garantată, aşadar! Cartea se gândeşte, nu-i aşa?, pe sine, cu construcţia sa narativă perfectă, coerentă în încâlceala ei..., iar noi, cei cât de cât alfabetizaţi, avem doar să ne alergăm ochii pe pagină. Fără alt efort decât cel impus memoriei de a înregistra faptele şi personajele semnificative. Ne-a excitat, deci existăm. Simplă cugetare, întocmai minţii mai degrabă netede a generaţiei internet & tv (lasă că i-a plăcut şi lui Dan C. Mihăilescu, prin urmare, mai uşor cu criticile, că treci drept incult, mărginit, îhîm).


"S-a implinit ceea ce sperati la sfarsitul celui de-al doilea volum: Lisbeth Salander nu a murit. Dar nu va bucurati intru totul: ranita mortal, ea ramane prizoniera cateva saptamani bune in spital, neputand nici sa se miste, nici sa actioneze cumva. Este incoltita din toate partile, acuzatii grave apasa asupra ei. Mai este o problema: tatal ei, fostul spion Zalachenko, pe care ea are toate motivele sa-l urasca de moarte si pe care l-a ranit cu o lovitura de secure in cap, se afla la acelasi spital, in camera vecina.

Misterioasa Sectie ilegala care s-a constituit cu ani in urma in sanul serviciilor secrete isi continua activitatile subterane. Ca sa poata ramane in umbra, oamenii Sectiei au tot interesul sa-i elimine pe cei care le-au ghicit existenta."

Wow, nu a murit?! Ce mortal! Şi ne vom desfăta iară cu şpioni, împuşcături, strangulări cu amortizor în crucea nopţii, wow, urmăriri, suspense? Sex cu obiecte casnice? Ce faaain! Şi mai zi-mi.

Legiferarea seismelor

Cutremurologul Fior Convulseanu strikes again! Când quasi-presa românească consideră că duce lipsă de subiecte "tari", de largă priză - a se citi catastrofice-, nu ezită să le născocească. Periodic, chiar în EVZ (care nu a scăpat, nici nu dă semne că-şi doreşte, de spectrul găinii născătoare de pui vii), furnaliştii de viţă nouă inventează câte o năpastă. Acum, din nou, cutremurul.

Nu contest obligaţia deontologică a gazetăriei de a sta de veghe somnului de calitate al naţiunii. Dar de aici şi până să dai pe prima pagină drept sigure 6500 de victime, printr-un truc poligrafic ieftin, în cazul unui seism în Bucureşti, cu titlul "6500 de bucureşteni morţi..." (şi foto de împrumut!), ca şi când catastrofa ar fi avut loc deja... Acesta nu e jurnalism, e orice altceva. E tratament cu electroşocuri de doi lei, e maculatură adresată măduvei spinării, e lectură pentru batracieni. Sigur că, citind articolul (non-ştirea), aflăm că cifrele-s estimate şi vehiculate de o Hotărâre-proiect a Consiliului General al Capitalei.

Cât dinspre partea bravilor edili bucureşteni, domniile lor au "decis" (au proiectat, au socotit) cam câţi oameni vom pierde în caz de-o scuturătură mai zdravănă şi, pesemne, vor institui o comisie de îngropăciune - capabilă să numere cu o cât mai mare precizie morţii. Atât. De ce-s cinic? Pentru că nu cred că se va acţiona în vreun fel pentru a preveni deja simulata tragedie. Asistăm la aceeaşi paradă cu intenţii. La noi o duc bine planificatorii, proorocii, casandrele - în sensul că limba le e slobodă, vorba le-o ia vântul, nimeni nu ascultă, nimeni nu execută. Bani se găsesc, în continuare, numai pentru vopsit garduri, săpat fântâni muzicale şi ridicat monumente care nu mai grăiesc nimănui despre o istorie şi o cultură de la care nu ne mai putem revendica. În orice caz, să recunoaştem, de ani buni electoratul e uşor de excitat cu fanfaronadă de acest gen.

...când graiul era totuna cu mângâierea mamei

Feciorul merge ca să aibă de unde veni. Poate mă întorc bărbat... Nu-s în cea mai bună formă, observ. Dar sunt tare lipit de tine. Mă doare cînd te mişti.

soare alb, preţios, cum doar în inima pământului mai poţi găsi

şi unde te gândeai să trăim noi? - într-un ţinut gen Kentucky, pălării de pai şi cămăşi suflecate, cu pătrăţele, pajişti întinse şi munţi care ţâşnesc de te miri unde, şi să fie linişte, - nimeni să nu ştie de noi, numai noi.

şi eu cred că e incredibil, puţini oameni au şansa să se cunoască minţi şi pe urmă să ajungă trupuri şi să înţeleagă că e nevoie de ambele ca să se iubească.

zice Anzieu că stilul (pe lângă a fi o intervenţie a unor instanţe constrângătoare sau a îndoielii de sine, a supraeului pedepsitor, a nevoii de delimitare) este şi o nostalgie aparţinând copilului ascuns în orice creator după timpul când cuvântul era nedespărţit, cumva, de ceea ce desemna, când cuvântul avea forma obiectului, era fotografia lui, cum ar veni

Dilema - pete albe

Pe nesimţite şi nesmintite, m-am pricopsit cu nişte pete albe înaintea ochilor, în cursul îndelungilor mei ani de lectură (şi de relaţie zbuciumată): Dilema veche mi se înfăţişează bălţată cu câteva "zone oarbe", la fiecare apariţie a sa. Oaze de nimic. Spaţiu tipografic irosit: rubrica lui E. Istodor, cea a lui Ş. Foarţă şi, din nefericire, a lui R. Cosaşu. Atâta s-au tot jucat de-a gluma, de-a hohotul căznit şi de-a improvizaţia, cu stilul lor perimat-optzecist-postmodernist, de-a calamburul, de-a parodierea cronicii negre, de-a vaginul vesel, de-a fiul din Japonia, până s-au sleit naibii cu totul şi nu mai au, realmente, ce spune/scrie! În "câmpul meu vizual", istovit pe măsura sforţării domniilor lor de a mă amuza, pasămite, colţurile lor de pagină figurează ca... teren viran. De ani buni!

De acord, Foarţă şi Cosaşu au o contribuţie considerabilă la istoria Dilemei. Nu am înţeles, însă, cum a aterizat şi ce-a căutat, dintotdeauna, dl. Istodor la această revistă! Cronica regretatului Z. Ornea - detectivistica aceea captivantă prin arhive uitate - era un adevărat antren, faţă de somniferele cu pretenţii umoristice ale antenumitului. Chiar nu glumesc acum: mai bine ar fi înfiinţată o rubrică permanentă (sau lunară, deh, cu aforismele e mai greu...) pentru "cititoarea din Râşnov". (Iară va căina domnu' Pleşu faptul că "unii au prea mult timp liber" şi îi citesc prea atent revista, în loc să o ia, pesemne, mai à la légère - ca la Porţile Orientului)

Pandemia Millenium

Lume, lumeee! Ochii la blogosferă, că va fi în curând apucată de streche: apare (la 24 septembrie) al treilea Millenium al lui Stieg Larsson. Ce nu vreau eu să ratez e febra ineptă care va parcurge internetul românesc de 10 ori 10: recenzii strălucite, mai mult sau mai puţin avizate sau tâmpe, discuţii tălâmbe la subsol, pro şi contra-uri pătimaşe. Ca orice carte de consum, mizând pe conţinutul mai degrabă provocator-scandalos decât pe valoarea literară (că aşa se face "arta" astăzi), Millenium III va pune în mişcare degete pe tastatură, hormoni, substanţe lubrice şi niscai neuroni, pasiuni şi dezgust. Declar deschis tămbălăul pe weblog! Să fie într-un ceas nebun!

Statul inutil

Când trenurile express româneşti - vagoane curăţele, dotate cu aer condiţionat, fotolii comode şi prize (nu toate de decor), începând să fie tot mai populate cu inşi cu gulere albe şi bine croite haine casual, cumpărate din Viena, robotind adânciţi în laptoape - nu pregetă să-şi reducă de la an la an, lună de lună, viteza de rulare, parcurgând acum distanţa Bucureşti - Arad în 10-13 ore, înseamnă că avem o problemă. Nu spun nimic nou şi sunt conştient de asta, denumind "chestiunea" cu acest termen imprecis: problemă - o înregistrăm cu toţii zilnic, o respirăm, ne macină fără odihnă sănătatea. Mai greu e, din păcate, a fi definită. O resimţim ca pe un neostoit inconfort sufletesc, o speranţă anxioasă că noi nu vom sfârşi surpaţi, centrifugaţi de sistemul tribal imuabil, de promovarea prin înrudire, cedând resemnaţi, învinşi, până la urmă, ca părinţii noştri.

Ne confruntăm cu prăpastia asta năucitoare între dorinţa firească a multor tineri de a prinde aripi şi "voinţa" statului de a le facilita acest ţel. Aşadar, dat fiind status quo-ul schiţat precar în tabloul de mai sus, fie că aceşti oameni îngrijiţi, activi, de calitate, se amăgesc singuri trăind încă aici, continuând să se lase umiliţi, în condiţiile în care-s folosiţi doar de vaci bune de muls pentru a ghiftui paraziţii; fie că, pesemne, statul "unitar" e lovit de nulitate - o frază sterilă în Constituţie, trebuind, ca atare, desfiinţat, împărţit în felii politico-economice mai mici, autodeterminate - dacă tot e clar că abandonează la voia purei întâmplări teritoriul şi populaţia pe care noi îl mandatăm să le administreze.

Românii cu însuşiri şi ambiţii peste medie încearcă, la limita psihozei, să se comporte ca şi când ar trăi într-o ţară normală: sunt dinamici, se străduiesc să-şi "facă rost" de un trai decent, îşi cumpără devices complexe, care îi fac dependenţi de wifi, dar îi şi ajută să fie la curent cu toate noutăţile din domeniul lor, muncesc oricând şi oriunde au... răgaz - tabele, rapoarte de sinteză, texte pe bloguri, articole, CV-uri trimise neîntrerupt. Cetăţeni ca aceştia despre care vorbim - responsabili, competenţi şi, uneori, bine şcoliţi, nu au nevoie de stat. Statul, pentru ei, e aşteptat a-şi face simţită prezenţa, mai întâi de toate, în infrastructură şi-n cadrul legislativ; el există pentru ca aceşti indivizi de încredere să se poată mişca nestingheriţi, să-şi dea liberi măsura dotării lor şi să primească înapoi roadele muncii lor, după merit. Se pot lipsi de "protecţia" guvernului, de intervenţia lui "providenţială", pentru că nivelul lor intelectual şi de pregătire profesională, experienţa lor, situate peste media naţională, le-ar permite să fie realmente independenţi, pe cont propriu, nimănui povară. Ei sunt cei care - într-o patrie mai acătării - tractează societatea, dându-i tonul, impunând ritmul, ei sunt parte din elită, clasa de mijloc, the trendsetters.

În accepţiunea mea, elita nu-i cuprinde doar pe cei cu doctorate (câtă vreme un Mischie are doctorat, iar un Umberto Eco - nu, fie-mi permis să tratez cu circumspecţie toate celelalte doctorate obţinute în România). Elita este masa celor care, pe lângă veniturile din salarii, în caz că nu îşi pot asigura confortul lor şi al copiilor, se mai apucă şi de altceva, vând o idee, o marfă, produc ceva în plus, în puţinul timp rămas liber. Pentru că au oroare să stea cu mâna întinsă la bugetul naţional! Este sub demnitatea lor.

Pentru această pătură socială cu iniţiativă privată, mândră nevoie mare, statul român e un figurant agasant, în cel mai fericit caz. Lăsând la o parte eufemismele, statul este tâlharul lor, de fapt. Piedică în calea succesului lor, frână, temnicer inteligenţei lor practice. O entitate nereprezentativă. Ei îşi achită prompt, maniacal, obligaţiile civice, fiscale, statul e veşnic încremenit în proiecte simulate, menite, în teorie, să ne facă viaţa mai lesnicioasă. Ei contribuie masiv la bugetul naţional şi la prestigiul (şi aşa, precar) României în lume, statul îi "găzduieşte" într-o ţară situată pe ultimele locuri la infrastructura de internet şi străbătută de chinuite şosele medievale, strâmte, ocolite, suprapuse pe străvechile drumuri de căruţe.

Arad - Viena, pe calea ferată: 6 ore. Arad - Bucureşti, cu CFR: 10-13 ore. Aceeaşi distanţă (un cititor cu bun simţ al Dilemei vechi menţiona şi ruta Paris - Aix-en-Provence, 880 km: cca 4 ore cu TGV, amintesc asta asta numai pentru a ţine trează lehamitea, a lustrui eticheta definitivă de tărâm zadarnic, lipită acestui spaţiu) şi, piscul nesimţirii: aproape acelaşi preţ! În această ecuaţie, practic, România nu există. Pus în comparaţie cu administraţii funcţionale ale altor ţări (nu necesarmente superdezvoltate), statul român se neagă pe sine, se autodizolvă simbolic într-un lac de penibil. România seamănă unui staul lăsat de izbelişte, cu gardul în ruină, năpădit de bălării, oile demult înjunghiate, dar locuit de ciobani traşi la patru ace, armanizaţi, blindaţi în maşini-tanc pe care nu au unde le folosi - şi nu fac aici trimitere la de-alde Becali, ci la politicienii de toate eşaloanele şi beizadelele lor.

Text trimis ca scrisoare şi la Dilema veche: Statul inutil

Lauda tunetului

Toamna s-a instalat, cu precizie, astăzi; bătălia a avut loc undeva în munţi, am ascultat ore în şir, cu speranţă, rumoarea de tunet - vara a plecat capul. Bubuielile acelea înfundate - numai gura a fost de ele. Mâine începe şcoala, nu se putea să nu plouă. Dacă pe timpul verii, prin iunie aşa, timpul mai poate aluneca şi înapoi, acum totul e ireversibil.

Acneea va prolifera din nou, va cuceri noi teritorii epidermice şi/sau, în fine, va dispărea cu totul; alte fete, alţi flăcăi îşi vor pierde - în treacăt, prin colţuri umbroase de stradă, pe canapeaua soioasă din „sufra" sau în cine știe ce budă - virginitatea. Pentru unii, gata cu grădiniţa, alţii - adio, gimnaziu. Cu toţii, prin sex, către moarte. The whole seriously boring shit.

Sîmbăta asta

Poezia se potriveşte cu această săptămînă plină de ştiri halucinante.

Eram

Eram foarte mulți și foarte striviți,
când, dintr-o dată,
ni s-a cerut părerea.

Suntem foarte mulți – am spus,
suntem foarte striviți – am spus,
și nu vă mai putem da decât
această foarte strivită
părere – am spus.

Și ne-au luat-o,
au înghițit-o lacomi,
fără să ne privească
măcar o clipă
în ochi.
În urechile lor
de veterani ai surzeniei
am auzit-o-necându-se,
dispărând
pentru totdeauna. (Ion Pop)

Sursa: Poemele de lîngă noi

TheBigGundown

Rătăcită bine pe albumul Lost Beats, apendice la Invaders Must Die, The Big Gundown, made by The Prodigy, m-a electrocutat încă de la primul sunet. În debutul piesei: o istericală sintetizată, marca L. Howlett - cam aşa cred că ar suna diavolul în persoană, gâdilat tandru cu o botă între coarne. Apoooi, entry-ul acela de fanfară neisprăvită - dirijată de un MC "sub diverse influenţe", de nedus la biserică - căreia îi răspunde prompt un ţipăt inuman. Şi, nicidecum în ultimul rând, beat-ul: 1 cu 1-2. Un fel de drumandbass în oglindă, cu tempo rapid, frizând hardcore-ul. Repeziciuni. Sălbăticie pură. Indescriptibil!


Prodigy The Big Gundown

Rectangular

MONTMARTRE

Prostia şi Adevărul

Îi rog pe cei care se (mai) pricep la cinematografie pe aceste meleaguri de dorul lelii şi de manele tv să mediteze - dacă nu aici, măcar pentru sine - la următoarea nerozie de fecioară conservată la frigider, apărută în Adevarul - „Vintage“ Tarantino, şi-n bine, şi-n rău - Literar ...:

"Brad Pitt (cel mai iritant lucru din film) are o mustaţă à la Clark Gable şi un aer uşor retard şi demonstrează că e unul dintre cei mai proşti actori (subl. mea) ajunşi vreodată megafaimoşi."

Mă mai întreb, fără ipocrizie: „cel mai iritant lucru din film" o fi fost, pentru d-ra Anca Grădinariu (colegă de revistă literară cu dl Alex. Leo Şerban; aş fi îngrozit să am aşa colegă!), Brad Pitt în persoană sau mustaţa de Gable a personajului acestuia?! Nu se înţelege prea bine din topică... Este prima „cronică" de film, ever, în care descopăr că dl. Pitt este tratat, fără nici un dubiu, ca fiind „actor prost". Cunoscând cea mai mare parte a rolurilor jucate de Pitt până în prezent, afirmaţia mi se pare cel puţin o dizgraţioasă goană peste câmpi, dacă nu de o idioţenie ieftină, de jurnalist fabricat la serie, care nu-şi va găsi în veci calea maturizării profesionale. Nici măcar aia „lentă”, comentată foarte sălciu, fără accente notabile, într-o recentă Dilemă.

Dar revelaţia prostiei actoriceşti a lui Brad Pitt nu e tot ce poate Anca Grădinariu. Ia, poftiţi de verificaţi acest căznit, tautologic chapeau la articol: ”Cea mai importantă reuşită a lui Tarantino e că a reuşit (sic!) să-i facă pe americani să urmărească un film de aproape trei ore, vorbit în patru limbi. E bun, e rău? E bun, de rău ce e? E trash sau artă ascunsă în gunoi? Deci cam aceleaşi întrebări pe care le suscită cu fiecare film Tarantino.” Sunt neliniştit acum: cine nu a învăţat-o pe A.G. să scrie? Că gândire nu se mai „face” demult la şcoală. Despre angajator nu întreb nimic - e însuşi Adevărul... Cotidian atât de „quality”, încât publică pe prima pagină, astăzi, trimitere la „ştirea” de interes naţional despre milionul de euro găsit sub salteaua lui Dolănescu (cu spaţiu de 1 pag şi jumătate, alocat în interior sub titlul Dezvăluiri).

Scatologic

"Profesorii cu vechime de peste 25 de ani nu vor mai primi nici o mărire de salariu până la pensie" - scrie Adevărul, tabloidul "de calitate", despre înţeleptul proiect al cabinetului Boc - Dascălii vor avea salarii mai mici cu 20%. Ce-mi rămâne altceva decât să sper într-o evacuare în masă a catedrelor, aşa stând lucrurile, chiar le sugerez profesorilor această variantă de avarie! Nu are sens nici o grevă, devine inutil orice protest organizat în faţa cocioabei Guvernului din capitala îmbuibării, Bucureştiul. Soluţia ultimă, eliberatoare, este abandonul. Să-şi caute fiecare un post, mai călduţ sau mai solicitant, în domeniul privat - unde ar avea şanse mai consistente a-şi controla evoluţia salariului, a carierei. Să nu stea la mila unor "politicieni" semidocţi, incompetenţi, paraziţi bugetari cu peste 7000 lei pe lună, plus indemnizaţii de CA şi AGA, plus mătuşi hiperbogate. Nu altfel am procedat eu însumi, acum 6 ani şi nu regret.

Nu ştiu, totuşi, ce ne facem cu cei deja îmbătrâniţi în sistemul educaţional, uzaţi, rutinaţi pe treaba pe care au făcut-o, fiecare după priceperea lui? (Aşa cum şi-au făcut-o, au avut în grijă pruncii voştri tot mai imbecili, timp în care voi, românimea iresponsabilă, aţi muncit, v-aţi dezvoltat personal, aţi curvit, aţi umblat teleleu prin vacanţe de shopping sau aţi zăcut laţi în continuă beţie, după caz, după educaţie, după morala fiecăruia.) Dar le urez politicienilor să ajungă să le fie "educaţi" preţioşii plozi de cei mai abili "coada vacii" ai României, după ce tot învăţământul va fi părăsit şi de ultimii dascăli competenţi. Nerozi sunt cei care aleg să rămână, în condiţiile de faţă, exceptându-i pe cei care nu au altă cale!

Nu înţeleg de ce trebuie să sufere "solidar" toţi bugetarii, adică, la grămadă: şi cei care abia se târăsc cu 6-8 sute de lei pe lună, şi cei cu zeci de mii! Se pare că "solidaritatea" asta de faţadă se aplică doar atunci când e vorba de tăieri de fonduri, nu s-a pus în practică pe vremea când (adică, mai ieri) directorii de agenţii, şefii de departamente guvernamentale, şefii de achiziţii publice, coordonatorii de proiecte cu fonduri europene intrau, efectiv, în delir de grandoare când îşi consultau fluturaşul de salariu. Întocmai micţionează la vederea cuponului comuniştii şi securiştii pensionari, militarii pensionari, cei care nu au bătut un cui în viaţa lor, dar încasează cu nesimţire 1000 de euro pe lună, mulţi ieşiţi la pensie în plină putere, fără cea mai vagă idee despre ce e efortul intelectual sau fizic! Apărători ai patriei şi ai siguranţei naţionale, îhâm!

Cum ar veni, unii ca dascălii supravieţuiau cum puteau (îşi rupeau de la gură) şi-n perioada de relativ "belşug" macroeconomic, când pentru ei nu mai ajungeau, fireşte, banii încasaţi din taxe şi impozite, la redistribuire, iar acum, când e să se strângă cureaua, culmea!, ei nu mai sunt "uitaţi", ci băgaţi în faţă la reduceri, cot la cot cu toţi umflaţii cu şofer, cu răsplimbaţii oligofreni prin Europa. La fel vor strânge din dinţi, să zicem, feroviarii (în timp ce infractorul lor numărul unu, fostul director tunar, huzureşte bine, merci, în USA, cu banii delapidaţi) sau cadrele medicale... Nu cred, mă tem, că vom vedea cândva vreun director APIA (Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură), de pildă, sărăcind brusc. Tare-s curios cât de adânc sunt verificaţi la conturi (ig)nobilii ăştia von stat, ei şi a şaptea spiţă a neamului lor, la preluarea şi la sfârşitul mandatului.

În afară de a-i concedia pe puţinii angajaţi care mai şi muncesc şi de a le reduce celor rămaşi nişte venituri salariale acumulate, orişicât, cu mari dificultăţi (nu mă refer la bugetarii de lux, la aristocracii de tranziţie), nici un guvern nu poate gândi mai departe?! Alte resurse nu-s? Vor ajunge agenţiile de stat, regiile şi celelalte instituţii din subordinea statului să fie alcătuite numai din directori? Pe ceilalţi - care, în comparaţie cu efortul financiar provocat de lefurile şefimii, sunt scamă pe rever - îi trimitem în şomaj? Nu am fost nicicând un simpatizant al socialiştilor, poate că opiniile de mai sus au sonorităţi marxiste, dar nici economia directorimii parvenite de stat nu e una capitalistă, să-mi fie cu iertare!

Vocile lui Lobo Antunes sau romanul unui zbor subteran

Imaginaţi-vă o posibilă peliculă de-a maestrului Bergman, în care "se întâmplă" că mai multe voci rostesc aceeaşi poveste, abordând-o din unghiuri diferite, în tonalităţi diferite, dar reunite, cumva împotriva voinţei lor, într-un cor cacofonic. Vocea conştiinţei, vocea eului, vocea vinovăţiei, vocea observatorului exterior, ceva mai obiectiv, vocile arhetipale ale strămoşilor sau ale persoanelor care, odinioară, am fost, toate învălmăşindu-se, izbindu-se unele pe altele ca să iasă la suprafaţă, să se facă în mod cât mai clar auzite. Rezultă o continuă şi oprimantă rumoare literară, cu unele accente iritante, dar, într-un sfârşit, cu înşelătoare efecte hipnotic-acaparatoare asupra celui care le ascultă citindu-le. Un soi de ”cor antic”, fără un dirijor titular, manipulat prin iţe subliminale mai curând din cuşca sufleorului.

Scrisul alambicat, abundent, sincopat al lui Antunes, fără a fi cu uşurinţă sau pe de-a-ntregul comprehensibil (ori, poate, tocmai de aceea), provoacă dependenţă, dar şi o stare vecină cu demenţa. Un straniu disconfort, în care alegi să rămâi mai departe, mânat şi minat de curiozitate. Cartea - vălmăşagul acela vociferant, ce ar putea apărea ca scăpat din frâu - ţi se mută în cap, prinde acolo rădăcini, amestecându-se cu propriile sondări, interogaţii, regrete, reminiscenţe, anxietăţi. Aceasta bănuiesc că este şi ţinta, şi semnul izbânzii obsesiei totalitare a romancierului de a fi trăit de alţii, iar şi iar, la fiecare lectură, până la nemurire. Citindu-l pe Antunes, devine extrem de cărnoasă spaima că, dacă te-ai opri din lectură, cartea, personajele sale, autorul lor, dar şi tu însuţi v-aţi risipi ca şi când nu aţi fost nicicând...

Toţi povestaşii-personaje, foşti actanţi, într-o mai intensă sau mai redusă măsură, se înghesuie să-ţi împărtăşească trăirile, să câştige pentru sine poziţia de primadonna. Sau, dacă doriţi, să dobândească dreptul de a-şi interpreta solo-ul. Nu se distinge, însă, un solist în poemul lui António Lobo Antunes - Ordinea naturală a lucrurilor* decât către finalul cărţii, abia atunci când celelalte glasuri părăsesc, rând pe rând, corul gălăgios - cu melodia lui interpretată în canon dizarmonic, încropit ad-hoc. Iar vocile ”pleacă”, amuţesc, nu pentru că şi-ar ceda altcuiva, din politeţe sau din generozitate, locul, ci pentru că-s, fatalmente, învinse de denaturare şi sunt scoase, pur şi simplu, din poveste, prin târzia resurecţie auctorială, retrăgându-se scâncind, înapoi în prăfuitele fotografii de unde au şi coborât - invocate sau nu.

Tresar, surprins, către ultimele pagini, când glasurile, până atunci greu de strunit, se scurg într-unul singur, care pare a fi cel al însuşi scriitorului: ”(...) şi odată cu mine vor muri personajele acestei cărţi care se va numi roman, pe care l-am scris în capul meu populat de o spaimă despre care nu vorbesc şi pe care, conform ordinii naturale a lucrurilor, cineva, în vreun an oarecare, îl va repeta pentru mine (...)”. Înţelegem astfel că un creator vieţuieşte şi scrie nu atât pentru a se nara pe sine (cum mărturiseşte Márquez). Un narator înnăscut povesteşte ameninţat, presat şi inspirat de ghilotina gândirii sale magice, care îl "asigură" că, în caz contrar, ar fi într-o clipită nimicit de scurgerea timpului şi de uitare (soartă rezervată nouă, aş spune eu, speciei cititorului mut, care, pe de-o parte, îşi trăieşte şi încearcă să-şi înţeleagă propriile zile, trăieşte apoi şi laolaltă cu personajele cărţilor parcurse, dar nu e capabil a transmite toate acestea mai departe, nu este măcinat de întristătoarea obsesie de a se nemuri în cuvinte scrise). Un strop de vanitate.

Ordinea naturală a lucrurilor nu este un alt roman despre ”relaţia unui bărbat ajuns la senectute cu o jună de liceu”, cum s-a acreditat şi răspândit vestea, probabil că în scopuri stupid comerciale. Istorisirea, continuitatea ei - şi nu erotismul senil - este cea care prelungeşte ”speranţa de viaţă” atât a povestitorului cât şi a ascultătoarei sale excedate. Singurul lucru care, într-adevăr, ”se petrece” în carte este Moartea. Da, ea este celebrată în fiecare pagină, chiar şi-n cele ce conţin foarte economicele scene erotice. Melodia morţii este unica putincioasă a reuni (şi a le da oarece coerenţă) glasurile tuturor personajelor înscrise în line-up pentru a lua cuvântul.

O revistă glossy îmi închipui că şi-ar intitula cronica la noua traducere din Lobo Antunes: A povesti pentru a-ţi omorî radicalii liberi. Un psiholog pasionat de lectură ar putea judeca, grăbit, că este vorba de romanul unei ireversibile psihoze; un tânăr recenzent, dornic să arate lumii ce neîmpărtăşită capacitate de sinteză deţine el, ar putea propune formula: Romanul unui zbor subteran (de revizitat, pentru edificare, Avionul cu abur). Eu prefer ”varianta” încă nepredată tiparului a incertului recenzent - veţi descoperi în pagini şi argumentele. Prin emfaza lui oarecum lirică, prin formularea lui ermetiza(n)tă, verdictul tânărului nostru închipuit se apropie mai mult de un anume ”adevăr” al cărţii lui Antunes.
_________________________
*António Lobo Antunes (foto) - Ordinea naturala a lucrurilor

Zona liberă de idolatrie*

La moartea lui M. Jackson, sfera şi presa s-au încins de pomelnice fierbinţi, simţitoare, lacrimogene şi, mai ales, nu neapărat cunoscătoare într-ale muzicii. În primul rând, neamul femeiesc, pisicoamator, şi-a făcut datoria de credinţă, nelăsând a scăpa momentul marelui deces al secolului. Aşa au apărut posturi lângă posturi de o similitudine mortiferă - deşi, geografic, autorii lor sunt situaţi în unghere diferite de ţară -, străbătute de un conformism şi de o unitate şi o unanimitate în păreri demne de raportările entuziaste ale uriaşelor recolte cincinale, apărute în Scânteia, organ de presă al CC al PCR.

Într-o măsură (afectivă) puţintel mai redusă, mai reţinută, parcă, sfera a consemnat prompt şi descălecarea mioritică, binecuvântată şi redemptorie a Madonnei - acest scandal întrupat, prefăcut de maşinăria media în voce şi-n divă de-a lungul unor decenii de lupte, înscenări, muncă înverşunată şi prea puţină armonie muzicală.

Aceleaşi cucoane cu apetenţă pentru scrisul fără conţinut şi inspirându-se din aceeaşi înclinaţie contagioasă a bocetului isteric vor ridica acum aceleaşi osanale (dacă nu au început deja!) amoroase, vanilate, bardului nemuritor Leonard Cohen. Sigur, în cazul legendarului evreu vorbim deja de talent, de poezie adevărată şi chiar de muzică, de sunete bine închegate. Rămâne, totuşi, gustul diabetic al idolatriei. Nu înţeleg de ce nu m-am obişnuit nici acum cu gândul că şi pe internet nasc tot oameni, nu ştiu de ce aşteptam cu atâta naivitate ca admiraţia năroadă, îngustimea burgheză a vederilor, cordialitatea cerşetoare de îngăduinţă, acordul laş, lipsa spăimoasă a simţului critic să nu ne urmeze până şi-n generosul (măcar în ce priveşte libertatea de gândire şi de expresie) www.
_______________
* sau: Fuck me, Leonard!

Vine Doamna...

Şi dacă mi-aş fi petrecut ultimii 15 ani pe o insulă exotică, cu climă incertă, amestec de Ecuator, tropice şi sudul Polului Nord, tot aş şti discerne momentul în care, în ambientul nostru temperat-continental, vine toamna. După felul cum e răsfirat de vânt părul fetelor.