Când trenurile express româneşti - vagoane curăţele, dotate cu aer condiţionat, fotolii comode şi prize (nu toate de decor), începând să fie tot mai populate cu inşi cu gulere albe şi bine croite haine casual, cumpărate din Viena, robotind adânciţi în laptoape - nu pregetă să-şi reducă de la an la an, lună de lună, viteza de rulare, parcurgând acum distanţa Bucureşti - Arad în 10-13 ore, înseamnă că avem o problemă. Nu spun nimic nou şi sunt conştient de asta, denumind "chestiunea" cu acest termen imprecis: problemă - o înregistrăm cu toţii zilnic, o respirăm, ne macină fără odihnă sănătatea. Mai greu e, din păcate, a fi definită. O resimţim ca pe un neostoit inconfort sufletesc, o speranţă anxioasă că noi nu vom sfârşi surpaţi, centrifugaţi de sistemul tribal imuabil, de promovarea prin înrudire, cedând resemnaţi, învinşi, până la urmă, ca părinţii noştri.
Ne confruntăm cu prăpastia asta năucitoare între dorinţa firească a multor tineri de a prinde aripi şi "voinţa" statului de a le facilita acest ţel. Aşadar, dat fiind status quo-ul schiţat precar în tabloul de mai sus, fie că aceşti oameni îngrijiţi, activi, de calitate, se amăgesc singuri trăind încă aici, continuând să se lase umiliţi, în condiţiile în care-s folosiţi doar de vaci bune de muls pentru a ghiftui paraziţii; fie că, pesemne, statul "unitar" e lovit de nulitate - o frază sterilă în Constituţie, trebuind, ca atare, desfiinţat, împărţit în felii politico-economice mai mici, autodeterminate - dacă tot e clar că abandonează la voia purei întâmplări teritoriul şi populaţia pe care noi îl mandatăm să le administreze.
Românii cu însuşiri şi ambiţii peste medie încearcă, la limita psihozei, să se comporte ca şi când ar trăi într-o ţară normală: sunt dinamici, se străduiesc să-şi "facă rost" de un trai decent, îşi cumpără devices complexe, care îi fac dependenţi de wifi, dar îi şi ajută să fie la curent cu toate noutăţile din domeniul lor, muncesc oricând şi oriunde au... răgaz - tabele, rapoarte de sinteză, texte pe bloguri, articole, CV-uri trimise neîntrerupt. Cetăţeni ca aceştia despre care vorbim - responsabili, competenţi şi, uneori, bine şcoliţi, nu au nevoie de stat. Statul, pentru ei, e aşteptat a-şi face simţită prezenţa, mai întâi de toate, în infrastructură şi-n cadrul legislativ; el există pentru ca aceşti indivizi de încredere să se poată mişca nestingheriţi, să-şi dea liberi măsura dotării lor şi să primească înapoi roadele muncii lor, după merit. Se pot lipsi de "protecţia" guvernului, de intervenţia lui "providenţială", pentru că nivelul lor intelectual şi de pregătire profesională, experienţa lor, situate peste media naţională, le-ar permite să fie realmente independenţi, pe cont propriu, nimănui povară. Ei sunt cei care - într-o patrie mai acătării - tractează societatea, dându-i tonul, impunând ritmul, ei sunt parte din elită, clasa de mijloc, the trendsetters.
În accepţiunea mea, elita nu-i cuprinde doar pe cei cu doctorate (câtă vreme un Mischie are doctorat, iar un Umberto Eco - nu, fie-mi permis să tratez cu circumspecţie toate celelalte doctorate obţinute în România). Elita este masa celor care, pe lângă veniturile din salarii, în caz că nu îşi pot asigura confortul lor şi al copiilor, se mai apucă şi de altceva, vând o idee, o marfă, produc ceva în plus, în puţinul timp rămas liber. Pentru că au oroare să stea cu mâna întinsă la bugetul naţional! Este sub demnitatea lor.
Pentru această pătură socială cu iniţiativă privată, mândră nevoie mare, statul român e un figurant agasant, în cel mai fericit caz. Lăsând la o parte eufemismele, statul este tâlharul lor, de fapt. Piedică în calea succesului lor, frână, temnicer inteligenţei lor practice. O entitate nereprezentativă. Ei îşi achită prompt, maniacal, obligaţiile civice, fiscale, statul e veşnic încremenit în proiecte simulate, menite, în teorie, să ne facă viaţa mai lesnicioasă. Ei contribuie masiv la bugetul naţional şi la prestigiul (şi aşa, precar) României în lume, statul îi "găzduieşte" într-o ţară situată pe ultimele locuri la infrastructura de internet şi străbătută de chinuite şosele medievale, strâmte, ocolite, suprapuse pe străvechile drumuri de căruţe.
Arad - Viena, pe calea ferată: 6 ore. Arad - Bucureşti, cu CFR: 10-13 ore. Aceeaşi distanţă (un cititor cu bun simţ al Dilemei vechi menţiona şi ruta Paris - Aix-en-Provence, 880 km: cca 4 ore cu TGV, amintesc asta asta numai pentru a ţine trează lehamitea, a lustrui eticheta definitivă de tărâm zadarnic, lipită acestui spaţiu) şi, piscul nesimţirii: aproape acelaşi preţ! În această ecuaţie, practic, România nu există. Pus în comparaţie cu administraţii funcţionale ale altor ţări (nu necesarmente superdezvoltate), statul român se neagă pe sine, se autodizolvă simbolic într-un lac de penibil. România seamănă unui staul lăsat de izbelişte, cu gardul în ruină, năpădit de bălării, oile demult înjunghiate, dar locuit de ciobani traşi la patru ace, armanizaţi, blindaţi în maşini-tanc pe care nu au unde le folosi - şi nu fac aici trimitere la de-alde Becali, ci la politicienii de toate eşaloanele şi beizadelele lor.
Text trimis ca scrisoare şi la Dilema veche: Statul inutil
Ne confruntăm cu prăpastia asta năucitoare între dorinţa firească a multor tineri de a prinde aripi şi "voinţa" statului de a le facilita acest ţel. Aşadar, dat fiind status quo-ul schiţat precar în tabloul de mai sus, fie că aceşti oameni îngrijiţi, activi, de calitate, se amăgesc singuri trăind încă aici, continuând să se lase umiliţi, în condiţiile în care-s folosiţi doar de vaci bune de muls pentru a ghiftui paraziţii; fie că, pesemne, statul "unitar" e lovit de nulitate - o frază sterilă în Constituţie, trebuind, ca atare, desfiinţat, împărţit în felii politico-economice mai mici, autodeterminate - dacă tot e clar că abandonează la voia purei întâmplări teritoriul şi populaţia pe care noi îl mandatăm să le administreze.
Românii cu însuşiri şi ambiţii peste medie încearcă, la limita psihozei, să se comporte ca şi când ar trăi într-o ţară normală: sunt dinamici, se străduiesc să-şi "facă rost" de un trai decent, îşi cumpără devices complexe, care îi fac dependenţi de wifi, dar îi şi ajută să fie la curent cu toate noutăţile din domeniul lor, muncesc oricând şi oriunde au... răgaz - tabele, rapoarte de sinteză, texte pe bloguri, articole, CV-uri trimise neîntrerupt. Cetăţeni ca aceştia despre care vorbim - responsabili, competenţi şi, uneori, bine şcoliţi, nu au nevoie de stat. Statul, pentru ei, e aşteptat a-şi face simţită prezenţa, mai întâi de toate, în infrastructură şi-n cadrul legislativ; el există pentru ca aceşti indivizi de încredere să se poată mişca nestingheriţi, să-şi dea liberi măsura dotării lor şi să primească înapoi roadele muncii lor, după merit. Se pot lipsi de "protecţia" guvernului, de intervenţia lui "providenţială", pentru că nivelul lor intelectual şi de pregătire profesională, experienţa lor, situate peste media naţională, le-ar permite să fie realmente independenţi, pe cont propriu, nimănui povară. Ei sunt cei care - într-o patrie mai acătării - tractează societatea, dându-i tonul, impunând ritmul, ei sunt parte din elită, clasa de mijloc, the trendsetters.
În accepţiunea mea, elita nu-i cuprinde doar pe cei cu doctorate (câtă vreme un Mischie are doctorat, iar un Umberto Eco - nu, fie-mi permis să tratez cu circumspecţie toate celelalte doctorate obţinute în România). Elita este masa celor care, pe lângă veniturile din salarii, în caz că nu îşi pot asigura confortul lor şi al copiilor, se mai apucă şi de altceva, vând o idee, o marfă, produc ceva în plus, în puţinul timp rămas liber. Pentru că au oroare să stea cu mâna întinsă la bugetul naţional! Este sub demnitatea lor.
Pentru această pătură socială cu iniţiativă privată, mândră nevoie mare, statul român e un figurant agasant, în cel mai fericit caz. Lăsând la o parte eufemismele, statul este tâlharul lor, de fapt. Piedică în calea succesului lor, frână, temnicer inteligenţei lor practice. O entitate nereprezentativă. Ei îşi achită prompt, maniacal, obligaţiile civice, fiscale, statul e veşnic încremenit în proiecte simulate, menite, în teorie, să ne facă viaţa mai lesnicioasă. Ei contribuie masiv la bugetul naţional şi la prestigiul (şi aşa, precar) României în lume, statul îi "găzduieşte" într-o ţară situată pe ultimele locuri la infrastructura de internet şi străbătută de chinuite şosele medievale, strâmte, ocolite, suprapuse pe străvechile drumuri de căruţe.
Arad - Viena, pe calea ferată: 6 ore. Arad - Bucureşti, cu CFR: 10-13 ore. Aceeaşi distanţă (un cititor cu bun simţ al Dilemei vechi menţiona şi ruta Paris - Aix-en-Provence, 880 km: cca 4 ore cu TGV, amintesc asta asta numai pentru a ţine trează lehamitea, a lustrui eticheta definitivă de tărâm zadarnic, lipită acestui spaţiu) şi, piscul nesimţirii: aproape acelaşi preţ! În această ecuaţie, practic, România nu există. Pus în comparaţie cu administraţii funcţionale ale altor ţări (nu necesarmente superdezvoltate), statul român se neagă pe sine, se autodizolvă simbolic într-un lac de penibil. România seamănă unui staul lăsat de izbelişte, cu gardul în ruină, năpădit de bălării, oile demult înjunghiate, dar locuit de ciobani traşi la patru ace, armanizaţi, blindaţi în maşini-tanc pe care nu au unde le folosi - şi nu fac aici trimitere la de-alde Becali, ci la politicienii de toate eşaloanele şi beizadelele lor.
Text trimis ca scrisoare şi la Dilema veche: Statul inutil
8 comentarii:
Statul este cel mai mare dușman al României de aproape 70 de ani.
Poate ca de la 1918...Şi-au bătut joc generaţii de politicieni de împlinirea din 1918, de şansa aceea. Asuprirea etnică, exercitată de autorităţile ungare, a fost înlocuită de jaful neaoş, cu procură de la Bucureşti.
Si totusi continuam sa locuim aici... avem si noi o problema :))
Bineînţeles că AVEM! Şi anume, pe negândite o spun: adaptabilitatea asta leşioasă. Există un nivel de la care (în jos) 'flexibilitatea' se numeşte laşitate, de fapt.
Da, sunt de acord. Am avut sansa, posibilitatea de-a ramane si trai in alta tara. Din varii ratiuni, nu am facut-o. Regret. Si cand am vrut sa ma intorc deja se instalasera alte dependente.
Si totusi... inca ma mai gandesc la plecare. Sa o iei cu totul de la capat?
Nu mai suport să ascult oameni care mărturisesc că puteau rămâne în străinătate, pe posturi bune, dar nu au făcut-o şi acum regretă! (dacă am fi faţă în faţă ai observa că nu o spun cu răutate, ci cu exasperare, îmi vine să vă scutur de să vă sară fulgii).
Îţi dau o veste "bună": în fiecare zi "se vor instala" alte şi alte dependenţe, iar cele vechi se vor consolida!
Ei, de ce sa nu recunosc ca nu era vorba de un "post bun". Era vorba de job-uri in timpul facultatii. Care oricum n-au fost rele deloc. Si-am invatat foarte mult. Dar puteam ramane ca sa progresez acolo nu sa ma dau cu capul de pereti aici.
Nu m-as gandi vreo clipa ca o spui cu rautate, fiindca imi vine sa-mi dau palme singura.
Insa, macar cat esti tanar, mai ai aceasta optiune. De-a trai altfel, altundeva. Vor fi si piedici, bineinteles, dar multe din lucrurile care ne irita si ne dor acum se vor diminua.
Doamne ajută, în acest caz.:)
Trimiteți un comentariu