sâmbătă, 26 aprilie 2008

Adverbul acordat

Aşa-i de linişte că pot să o respir încîntată.

Am avut ieri imaginea apocaliptică a bisericilor cu difuzoare şi ecrane mari pe ziduri, aşa încît orice credincios de balcon să poată vedea şi auzi ce se întîmplă. Cum ar veni, sunteţi serviţi (groaznic!) la domiciliu.

Am trecut fără să mă mai strîmb (la ce bun) peste feminismele lui Atwood, care se ivesc clar oricît le-ar suci şi răsuci în contrariu.

Nici apariţia unei fete cu zîmbet sclipitor (cîndva), cu mîna plină de inele şi grijă pentru "făcutul sprîncenelor" (acum) nu o să îmi strice zen-ul.

joi, 24 aprilie 2008

Alegeri U.S.A.

Ştiu, e jalnic să-ţi dai dreptate de unul singur. La fel cum nu prea dulce e şi să scrii publicului mut. Dar azi mă gratulez. Am avut dreptate! Şi anume, în articolul despre campania electorală din SUA şi situaţia candidaţilor, tendinţe, analiza Associated Press/Yahoo - "It's not that I'm that much in favor of McCain, it's the other two are turning me off". Când scriam despre conservatorismul congenital al electoratului alb nord-american. Şi când mai scriam despre joaca de-a plimbarea făţarnică pe lauri şi petale de flori a lui B. Obama prin America, ieşit victorios în urma mai tuturor dezbaterilor, favoritul stângii intelectuale de peste ocean, câştigătorul din eseuri, eroul neîntrecut al paginilor de comentarii din marile ziare.

Iată că apar primele întrebări ale analiştilor cu privire la problema rasială (tot mai aplicabilă, se pare, a desluşi situaţia deja vitregă în care se învârte de-o vreme Obama), după ce că şi în Pennsylvania H. Clinton l-a întrecut. La mustaţă, e drept, dar e din nou în frunte. Eu am zis-o, americanii (din câte nu-i cunosc eu) au o secretă plăcere în a-şi imagina "cum ar fi dacă"... Eh, dar când se apropie momentul realei confruntări, sedimentul tradiţiei, sănătoasa şi imobila prejudecată burgheză grăiesc out loud. Când au simţit că pot scăpa din mână micul lor joc de-a toleranţa, "gulerele albe", votanţii democraţi albi şi cei în vârstă au întors voturile către doamna Clinton. Bine, lucrurile nu-s tranşate încă. Dar mi-a picat bine să mă confirm...

But just when it seemed that the Democratic Party was close to anointing Mr. Obama as its nominee, he lost yet again in a big general election state, dragged down by his weakness among blue-collar voters, older voters and white voters. The composition of Mrs. Clinton’s support — or, looked at another way, the makeup of voters who have proved reluctant to embrace Mr. Obama — has Democrats wondering, if not worrying, about what role race may be playing. (sublinierile îmi aparţin)

For Democrats, Questions Over Race and Electability

marți, 22 aprilie 2008

Monica Lovinescu în citat

Vladimir Tismăneanu ne lasă gândirea pradă unui citat covârşitor din Monica Lovinescu în EVZ.

Pentru Monica Lovinescu, intelectualul trebuie să-şi ridice vocea împotriva Răului. Este punctul în care gândirea ei se întâlneşte cu aceea a Hannei Arendt, a lui Raymond Aron şi a lui Albert Camus. Comentând în 1961 o carte a ex-marxistului Pierre Fougeyrollas pe tema rupturii cu misticismul comunist, Monica Lovinescu îşi afirmă un crez care va rămâne cel de o viaţă: 

„Intelectualul ar trebui să-şi păstreze energia critică, nerespectul tabuurilor, dar să nu se mai închine supremaţiei raţiunii (raţionalismul de tip clasic este o gândire de mult epuizată), să nu mai confunde mitul cu superstiţia (minimalizarea miturilor a fost una din capcanele în care a căzut intelectualul secolului nostru, devenind astfel victima predestinată a mitologiilor fabricate în arsenalele raţiunii), să renunţe la premisa falsă a salvării prin cultură“.

La o moarte

Cine nu fuge de necroloage? Poate doar cei care sunt plătiţi pentru a le scrie, în tradiţia marilor ziare occidentale. Totuşi, insist să pomenesc aici - cu respect şi îmbiind la o cât mai profundă şi revoltată tăcere - moartea Monicăi Lovinescu. Îmi conferă căderea de a scrie puţin despre doamna Lovinescu postura mea de martor al vocii ei şi al atitudinii ei vertical anticomuniste, propagată de la microfoanele radioului Europa Liberă. Ascultam la ora 19 Actualitatea românească sau Teze şi antiteze la Paris seară de seară, 12-13-14 ani având, atras în preajma aparatului nostru de radio de fabricaţie poloneză de pasiunea şi răbdarea cu care bunicul meu se apleca asupra difuzorului hârşâind de paraziţi.

Nu comit o impietate afirmând că Monica Lovinescu este... bunicul meu. A fost. Vocea ei, dar şi a celorlalţi redactori, unici purtători de speranţă pentru milioane de ascultători neştiuţi, ştirile rostite franc de această doamnă, îi aduceau negreşit lacrimi în ochi bunicului. Sigur, apoi, înjurături plastice la adresa comuniştilor şi amintiri dureroase, rostite scrâşnit, despre lungii ani de detenţie („şcoala", „facultatea" lui, cum cu un chinuit sarcasm o numea). 

„Mulţumită" lui şi vocilor de peste ţări pe care ni le aducea în casă, am devenit mult mai repede decât ar fi fost normal conştient de mizeria morală în care dezorânduirea comunistă ne adusese. Nu suportam să-l văd plângând. Era ditamai omul, robust, meşter, slobod la gură, nu-i era frică de nimic. Cu toate acestea, doar plânsul îi mai rămăsese pentru a putea îndura oarecum amintirile traumatizante din lagărele de muncă. Bunica degeaba încerca să-l tempereze să nu bage pruncului în cap vorbe şi atitudini grav pedepsite de sistemul represiv de atunci.

Şi Monica Lovinescu mi-a cultivat gustul pentru politică, pentru rostirea neîngrădită a gândului bun şi a celui de revoltă, iar pe cel pentru jurnalism de calitate mi l-a menţinut la cote exigente, de la acea fragedă şi uşor impresionabilă vârstă. Spre acutizarea receptării penibilului în care bălteşte presa românească din zilele noastre. Pentru cei care au refuzat să se obişnuiască, să se resemneze cu aparenta perenitate a regimului totalitar comunist, doamna Lovinescu a fost o nesperată călăuză. Ea ne-a condus Dincolo, în libertate.

Adaug încă un detaliu cu care Monica Lovinescu poate nu ar fi fost de acord, pentru cei care nu cunosc cum stăteau lucrurile sub comunişti: scursura de procuror care i-a azvârlit mama în închisoare (unde aceasta a şi pierit) în 1948 s-a mutat apoi în casa Lovinescu, unde a locuit, fain-frumos, până în 2001! Câţi neştiuţi privilegiaţi (rejectații satelor, lumpenii, văcari transformaţi în domni/tovarăşi peste noapte sau urmaşii lor) ai fostului regim mai ocupă încă elegante case boiereşti!?

sâmbătă, 19 aprilie 2008

Amestecate

Mîine e primul schimb de cărţi din Arad. Mă gîndesc că poate o să ajung şi eu la una din ediţiile viitoare, să văd cum e la alţii. Pînă atunci... succes!

Am ascultat azi fragmente din Jelinek şi Grass (din cauza asta) Locul cam înghesuit şi muzica pe viu, frumos. Îmi place să ascult cum alţii însufleţesc cuvinte, dar de data asta nu a fost de ajuns. Lipsea senzaţia aceea de ştim de ce suntem aici. Aş vrea să învăţ şi eu să fac flori din hîrtie, cu ideea asta am plecat.

De fapt, mă gîndesc cu ce pleacă oamenii cînd ies pe uşă după o întîmplare care i-a adus împreună. N-ajung nicicum la răspunsuri.

vineri, 18 aprilie 2008

Memoriile M.S. Reginei Maria

Dan C. Mihăilescu prezintă în EVZ al 6-lea volum din însemnările zilnice ale Reginei Maria a României. Atât vă spun. Nu ştiu când o să-mi permit cele 6 volume apărute, deşi mi le doreeesssc. Regina scria mult... Mai întâi, prietenii ştiu, îmi trebuie noi rafturi pentru cărţi. Am tabu la noi achiziţii. De parcă l-aş respecta. Prietenii, însă, nu ştiu asta.

Un regal de feminitate regală. Ori de câte ori cutreier prin caietele reginei mă înfior fermecat de deplinătatea feminităţii sale. O nemaiîntâlnită însumare de calităţi. De-o parte senzualitatea catifelată, căldura iradiantă, nobleţea princiară, erotismul învăluitor şi maternitatea preocupată sau, uneori, uşor încruntată. De cealaltă, abilitatea diplomatică, energia debordantă, ambiţia şi plăcerea exercitării puterii, subtilitate şi echilibru în judecăţi, gesturi, verdicte.

Luna mai în Anglia. „Nimic, cu excepţia Maltei, nu mă face atât de fericită, fiecare picătură din sângele meu fiind inundată de bucurie, cu acel dor împlinit pe care fiecare creatură născută în Anglia o poartă în suflet pentru ţara natală. O iubesc, o iubesc, o iubesc.“ Ce o şochează şi acolo e credinţa comună, „legenda“ conform căreia „eu sunt cea care face totul, creierul Balcanilor“. Foarte bine. Dacă-i aşa, atunci am „cerut publicului britanic să fie corect în judecata lui şi cât mai generos posibil, pentru că ajutând România să trăiască şi să devină o ţară cu adevărat puternică, el se ajută pe sine. Cu cât Anglia o ajută să devină puternică şi prosperă, cu atât poate conta mai mult pe România, ca o barieră utilă şi civilizată împotriva pericolului pe care Rusia şi dezordinea ei o reprezintă pentru întreaga omenire“.

DAN C. MIHĂILESCU: O feminitate desăvârşită

joi, 17 aprilie 2008

"It's not that I'm that much in favor of McCain, it's the other two are turning me off"

Spusele din titlu definesc, conform concluziilor analizei-sondaj efectuate - pe un eşantion de 1844 de persoane - de Yahoo împreună cu Associated Press, atitudinea alegătorului american orientat politic, de dată recentă, către insolitul şi tranşantul candidat republican McCain. Mulţi dintre democraţii moderaţi (adică cei mai moderat liberali - în accepţiunea US a termenului) sau dintre cei care se autodenumesc independenţi, dar având idei conservatoare (mă refer la electorat), înclină tot mai puternic - începând cu noiembrie 2007 - înspre McCain, ajungându-le cu infinita, sterila întrecere retorică între doamna H. Clinton şi domnul B. Hussein Obama. De reţinut că sondajele din finalul lui 2007 scoteau la iveală tendinţa poporului de a trimite un democrat la Casa Albă (un avans de 13% faţă de cei care doreau un republican ca preşedinte).

Ce mi-e drag mie unuia e să văd cum cetăţenii americani wasp cu drept de vot se lasă cu voluptate, intelectualmente, pradă dezbaterilor, aproape dând impresia că s-au schimbat radical şi că au lăsat în urmă vechile prejudecăţi rasiale şi de "clasă", pentru ca, pe măsură ce se apropie momentul decisiv al alegerilor, să revină la opţiunile lor covârşitor conservatoare. Am senzaţia, urmărind aceste sondaje şi surveys, că votanţii din SUA l-au plimbat pervers pe Obama prin ţară (aş spune: ca pe un documentar bine făcut, dar nu neapărat de bun simţ, semnat M. Moore), pompând în el o serie de false speranţe şi aşteptări, dar au uitat să-i mărturisească de-a dreptul că "încă nu e momentul" şi că, finalmente, nu-l vor învesti cu încrederea lor pentru funcţia supremă.

Plăcut, hotărât, onest şi puternic îl găsesc respondenţii pe John McCain, numărul lor fiind în continuă creştere. În acest timp, Obama stagnează, la aceleaşi "categorii" (likeable, decisive, strong and honest), iar Clinton este în cădere uşoară. Principalul neajuns care i se reproşează candidatului republican de cei ce se ţin ideologic aproape de tabăra democrată este vârsta - 71 de ani. Preocuparea se referă la gradul de rezistenţă a acestuia la stresul job-ului prezidenţial.

Dacă, aşa cum se întrevede, scorul va fi strâns în noiembrie a.c., între (cel mai probabil) Obama şi McCain, votanţii nehotărâţi, democraţii tradiţionalişti şi, bineînţeles, republicanii dezamăgiţi de politicile bushiste vor putea face diferenţa în favoarea veteranului. Îi ţinem pumnii lui Barack Obama şi staff-ului (y compris soţia) să continue seria gafelor de până acum. În rest, vor "lucra" împotriva lui reţinerile de ordin rasial ale publicului elector (oare nu fu un considerabil semnal scăderea drastică a popularităţii lui Oprah, în urma declaraţiei făţişe a acesteia de susţinere pentru candidatul democrat?) şi materia primă mai mult...discursivă din care B.O. pare a fi alcătuit.

La cafea

Înainte să-mi scot sufletul întîrziind din nou, fără să mă uit stînga-dreapta, ca hoardele barbare, trebuie să spun ce m-a încîntat la cafea (pff, din ziare am aflat că grăsimile nesaturate şi că elena udrea şi că, neinteresant):
Povestea domnului Petescu.
Asta e. Mi-a plăcut umorul, naturaleţea, ideea simplă şi fără mofturi eco.

marți, 15 aprilie 2008

Memorabile

Mi-au atras în mod deosebit admiraţia sau simpla atenţie declaraţiile de mai jos. Prima aparţine unui autor sicilian citat de Liberation, Andrea Camilleri, a doua unui sociolog (Gian Maria Fara) care îl analizează profesional-sarcastic pe victoriosul Berlusconi.

A treia, însuşi primarele Lyonului, Gérard Collomb, a făcut-o în L'Express. Lyon fiind unul din cele 7 mari oraşe franceze cucerite de partidele stânga (în speţă PS) la alegerile municipale. Preferata mea este poziţia primarului lyonez, ireproşabilă pentru un socialist francez!

1. «Il (Berlusconi, n.m.) exprime la culture du motorino, le petit malin en Vespa qui se faufile et ne respecte pas les règles». 
 
2. «Silvio Berlusconi reste l’incarnation physique du sentiment anti-étatique des Italiens. Mais si entre 2001 et 2006, alors qu’il était au gouvernement, il a avant tout servi ses propres intérêts, les Italiens attendent maintenant qu’il serve aussi les leurs.»



3. Primarul G. Collomb:

"Finissons-en avec les discours manichéens et anticapitalistes du socialisme fossilisé. Redistribuer des ressources suppose de créer de la richesse. C’est une vérité qu’oublie la vulgate marxiste ambiante. Bien sûr, l’économie doit faire l’objet de réformes."

Şi adaugă:
"Mais ne soyons pas dans la critique permanente. Ni dans la défense systématique des acquis sociaux, en oubliant d’expliquer comment cette défense est économiquement viable." 
 
"Le pouvoir d’achat ne s’améliorera que si nos entreprises sont prospères (asta aş sublinia-o cu roşu!). Il faut donc investir dans la recherche et l’université." 


Les quatre vérités de Collomb
L'Italie en repince pour Berlusconi

luni, 14 aprilie 2008

Săptămîna lunică revine

Pe strada Lăpuşneanu, lume blazată, pantofi verzi, boluri pline cu ceasuri, cărţi uriaşe peste oale uriaşe. Mici străluciri.
Într-o carte fastuoasă mi-am regăsit rîsul.
Într-un loc abia deschis am stat la un ceai şi-am pus lumea la cale. Pe muzici din tinereţe(a cui?), un shuffle plin de surprize glumeţe.
Leneavala în pat ca în nisip. O floare care creşte ameninţător.
Bîrladul remarcat dpdv erotic (noi, oamenii de cultură, se înţelege) (aflu de la Dana)
Deci e luni.

sâmbătă, 12 aprilie 2008

Often taking

...it can prevent diseases render you healthy and endlessly happy ( amin. pe cutia de ceai)
Zilele sunt ca-n poză (indecent, dau imaginii ce se cuvine propoziţiilor)
Plus:
Tu arăţi ca şi cum ai picat de pe Lună
Dar azi chiar aşa e, zic.
Şi febra amînării, dulce, de pe o zi pe alta. Ca şi cum nu ar exista sfîrşit.

joi, 10 aprilie 2008

Auschwitz - Oświęcim

Auschwitz este poziţionat la circa 60 de km nord-vest (după orientarea mea instinctivă) de Jelesnia (localitatea unde am avut un training), prin urmare, pelerinajul acolo devenea de la sine înţeles obligatoriu, cu toate împotrivirile, rezistenţele mele mai mult sau mai puţin conştiente. Prima tentativă de a vizita cumplita destinaţie a avut loc în fapt de seară. Nu ştiu cine ne băgase în cap că porțile-s deschise acolo până la orele 22. Nu vă pot descrie ce înseamnă să conduci noaptea prin oraşul perpetuu care, m-am convins, ocupă întreg sudul Poloniei, în lipsa autostrăzilor şi în ciuda indicatoarelor, care, pe ici, pe colo, mai „urcă” viteza de rulare prin localităţi până la 70 km/h. O corvoadă.

Ne aflam la 20 de kilometri de lagăr, ţelul călătoriei noastre crepusculare, în maşină se aşternuse de pe atunci o linişte groasă şi, în aceeaşi măsură, grăitoare, de priveghi, de doliu, de orice altă ocazie sumbră vă puteţi închipui. Toată zona împrejmuitoare odiosului loc este, de fapt, un imens tânguit de jale şi de blestem. Mi-ar fi insuportabil să locuiesc şi să muncesc pe acolo. Pentru nici un salariu din lume. Gândiţi-vă câte suflete moarte au respirat oamenii locului, câtă cenuşă de oase nevinovate s-a aşternut peste conştiinţele (nu scutite de responsabilitate) şi peste somnul lor de fiecare noapte! Prin apropiere şi-a avut sediul şi fabrica salvatoare a lui Schindler, dar şi exponenţii industriei germane, ca I.G. Farben – utilizator fără remuşcări al muncii cu sclavi. La sosire, tremuram deja abia perceptibil şi, fără patetism, simţeam că toată fiinţa-mi rosteşte o rugăciune dezarticulată. Locul era slab luminat, iar clădirile, din cărămidă brună, se profilau terifiant in semiobscuritate. Intrarea era gratuită, doar că la ora respectivă complexul muzeal se închisese. Din fericire. Pentru că, a doua zi, chiar la lumina zilei, efectele pelerinajului s-au dovedit a fi devastatoare asupra liniştii mele. Nu voi descrie ce am văzut. Nu mai mult decât am avut cu toţii ocazia să vedem la tv sau în zecile de filme despre holocaust. Vă mărturisesc doar că, deşi am intrat cu o atitudine de autoimpusă detaşare şi de sfidare, am sfârşit prin a amuţi complet, pierzându-mi vocea şi umorul.

Scurtez: e suficient să fii prezent acolo, pe aleile acelea pustiite sau să faci cunoştinţă cu răceala barăcilor, să respiri aerul la fel de încărcat, după atâţia ani, de moarte, ca să simţi cum ceva se rupe în tine ireversibil. Deşi grupuri-grupuri de turişti păşeau ezitant încoace şi-ncolo prin incinta lagărului, nu o dată am avut impresia traumatizantă că sunt singur - și chiar am fost, preț de-o clipă, pe aleea principală -, că aud cizmele soldaţilor izbind brutal caldarâmul, că nu voi mai putea ieşi afară în veci. Nu mă tem că greşesc afirmând că Auschwitz-ul este încă populat de mii de spirite neodihnite, fără nume. Acolo încă se suferă. Nu pot să-mi dau seama cât de mult sunteţi pregătiţi să acceptaţi din ceea ce vă mărturiseam mai sus, eu mă opresc aici, pentru că, altfel, am certitudinea că pângăresc afectele contradictorii resimţite de la faţa locului.

Mi-a luat luni de zile să-mi uşurez inima. Nu ştiu în ce măsură este vorba despre autosugestie, dar locul emană o duhoare dulceagă de deznădejde, ce-mi persistă, îmi tot revine în nări şi azi la răsfoirea puţinelor fotografii făcute.

P.S. Îmi dau foarte bine seama că acest text nu este taman o reuşită. Cenzuri felurite nu-mi permit să fac nu ştiu ce paradă de stil. A ieşit ceea ce se vede. Dacă veţi avea drum la Oświęcim, veţi înţelege cât de greu e să produci ceva satisfăcător după aceea.
________________________________
Text publicat în premieră pe www.starlog.ro

marți, 8 aprilie 2008

Dulcii ani ai ocupaţiei


Auschwitz la sfârşitul iernii 2006/2007.
Sunt mai multe adevăruri istorice pe care, în Franţa, nu le poţi rosti, fiind obiectul unor tabu-uri cu accente psihotice. Unul dintre ele, pentru care poţi plăti penal, este a afirma că anii ocupaţiei germane, 1941-1944, au fost unii destul de lejeri în ospitalitatea lor față de ocupant. De-a lungul lor, iresponsabilitatea civică şi un dolce far niente generalizat ajungând la cote uriaşe. Nimic nou, nu-i aşa?,  în acest tabu devenit lege, că doar nu altfel a procedat intelighenția marxistă franceză şi cu cei care îndrăzneau să conteste teroarea sovietică, stalinistă. Politica struţului. Şi fluturarea delictului de opinie.

Timp de zeci de ani, după al doilea război mondial, Franţa a refuzat amnezic, îngoșând obrazul, să recunoască (deşi e un fapt care nici măcar nu mai necesită cercetări amănunţite, totul petrecîndu-se cu o largă participare a maselor, la lumină) deportarea voluntară, aproape entuziastă a 76 000 de evrei de sub umbrela Vichy. Aceştia, ţineţi-vă bine, fuseseră nevoiţi să-şi achite biletele pentru clasa a III-a, deşi transportaţi, în realitate, cu vagoane de vite - în "culturala", "internaţionalista" Franţă! Chiar nu pot să-mi imaginez câtă neobrăzare îţi e necesară ca să-i arăţi cu degetul pe alţii (România antonesciană, de exemplu) pentru pogroame, să ocupi apoi grabnic o halcă mare din Germania deja învinsă şi să pozezi curveşte în cobeligerant! În prezent, urmaşii celor trimişi în croazierele morţii încep să ceară despăgubiri SNCF pentru "calitatea" transportului şi destinaţia letală a călătoriilor. Şi li se dă câştig de cauză, pe bună dreptate.

Tot legat de această perioadă, recent, a fost vernisată o expo de fotografii din anii ocupaţiei la Bibliothèque historique de la ville de Paris. Până şi Le Nouvel Obs "scapă" un sarcasm fin la adresa atmosferei de cruntă nesimţire ce domina străzile pariziene: Les terrasses de café, le zoo de Vincennes ou la foire du Trône donnent plutôt l'image d'une ville insouciante et peu meurtrie par la présence de l'occupant. Bănuiesc că nu i-au plătit naziştii să arate satisfăcuţi pe toţi cei care au fost suprinşi în instantanee. Numele expoziţiei: "Les Parisiens sous l'Occupation".

Doamna neogotică şi un art nouveau

Nu înţeleg de ce nu am postat mai devreme alăturatele „clipe" fotografice bucureştene. O doamnă uitată într-o casă neogotică, fentând tăcută pe balcon implacabilul, împreună cu dumneaei mai respiră clădirea pe care în mod discret o locuieşte.

Şi un exemplar în început de ruină din cel mai frumos art nouveau posibil. Tot Bucureşti. Aproape de Biserica Amzei. La ora respectivă, zăbovisem în stradă minute întregi, lunecând pe curbele senzuale repetate în fiecare detaliu, de la ramele ferestrelor până la stucaturi. Art nouveau este stilul în care trăiesc. Nu am întâlnit o formă de expresie arhitecturală care să-mi vorbească mai pe înţeles. Ia priviţi!

duminică, 6 aprilie 2008

Hmhm

Mi-am dorit ca atunci cînd intru într-o cameră şi toată lumea se uită la mine crunt şi-ar vrea să mă jupoaie, mi-am dorit să pot zice hey I'm the good guy, ca-n filme, serios, nu la mine ar trebui să vă uitaţi aşa.

miercuri, 2 aprilie 2008

marți, 1 aprilie 2008

Dragă mătuşă,

Tare îs sensibilă în ultima vreme. Şi-un fir de pai şi o uşă care scîrţîie m-ar emoţiona. Şi copilul ascuns într-un corp adormit, ca să spun de lucruri mari, iar cînd am văzut clovnul de pe punga de bomboane, mai să mă ia plînsul. Aşa-i ea, doar ştii, mai sensibilă, ziceam noi maliţioase despre cîte cineva. Ei bine...

Stau şi beau ceai, mănînc "bomboane cu clovn", nu mă gîndesc la mare lucru. Şi-atîta zarvă peste tot... Am bilet pentru un concert Leonard Cohen, aşa cred. Mă bucur, aş ţopăi de bucurie. Dar sunt mai sensibilă, cum spuneam. Aşa că mai iau o gură de ceai.

Dacă aş fi şi răutăcioasă, aş zice: am fost la Craiova, la plecare am mers cu un delir, m-am întors cu amorul. Trenurile nu mai sunt ce-au fost, nu mai au perdeluţe cu cfr, căldura nu mai e sufocantă, nu ţi se mai întoarce stomacul pe dos cînd intri în toaletă. Doar oamenii sunt aceiaşi, cu sacoşele şi bocceluţele lor, cu genţile pe roţi, cu picioarele lor nervoase şi cheful de vorbă, cu grosolăniile lor, cu istoriile lor uluitoare.

Am citit ceva despre spaţiul cultural virtual, îmi pare rău de vremea pierdută, aş fi făcut bărcuţe de hîrtie să le arunc în Bahlui de pe geam (nu se poate, ştiu), că tot plouă, e urît, beţie, noroi.