Cine nu fuge de necroloage? Poate doar cei care sunt plătiţi pentru a le scrie, în tradiţia marilor ziare occidentale. Totuşi, insist să pomenesc aici - cu respect şi îmbiind la o cât mai profundă şi revoltată tăcere - moartea Monicăi Lovinescu. Îmi conferă căderea de a scrie puţin despre doamna Lovinescu postura mea de martor al vocii ei şi al atitudinii ei vertical anticomuniste, propagată de la microfoanele radioului Europa Liberă. Ascultam la ora 19 Actualitatea românească sau Teze şi antiteze la Paris seară de seară, 12-13-14 ani având, atras în preajma aparatului nostru de radio de fabricaţie poloneză de pasiunea şi răbdarea cu care bunicul meu se apleca asupra difuzorului hârşâind de paraziţi.
Nu comit o impietate afirmând că Monica Lovinescu este... bunicul meu. A fost. Vocea ei, dar şi a celorlalţi redactori, unici purtători de speranţă pentru milioane de ascultători neştiuţi, ştirile rostite franc de această doamnă, îi aduceau negreşit lacrimi în ochi bunicului. Sigur, apoi, înjurături plastice la adresa comuniştilor şi amintiri dureroase, rostite scrâşnit, despre lungii ani de detenţie („şcoala", „facultatea" lui, cum cu un chinuit sarcasm o numea).
„Mulţumită" lui şi vocilor de peste ţări pe care ni le aducea în casă, am devenit mult mai repede decât ar fi fost normal conştient de mizeria morală în care dezorânduirea comunistă ne adusese. Nu suportam să-l văd plângând. Era ditamai omul, robust, meşter, slobod la gură, nu-i era frică de nimic. Cu toate acestea, doar plânsul îi mai rămăsese pentru a putea îndura oarecum amintirile traumatizante din lagărele de muncă. Bunica degeaba încerca să-l tempereze să nu bage pruncului în cap vorbe şi atitudini grav pedepsite de sistemul represiv de atunci.
„Mulţumită" lui şi vocilor de peste ţări pe care ni le aducea în casă, am devenit mult mai repede decât ar fi fost normal conştient de mizeria morală în care dezorânduirea comunistă ne adusese. Nu suportam să-l văd plângând. Era ditamai omul, robust, meşter, slobod la gură, nu-i era frică de nimic. Cu toate acestea, doar plânsul îi mai rămăsese pentru a putea îndura oarecum amintirile traumatizante din lagărele de muncă. Bunica degeaba încerca să-l tempereze să nu bage pruncului în cap vorbe şi atitudini grav pedepsite de sistemul represiv de atunci.
Şi Monica Lovinescu mi-a cultivat gustul pentru politică, pentru rostirea neîngrădită a gândului bun şi a celui de revoltă, iar pe cel pentru jurnalism de calitate mi l-a menţinut la cote exigente, de la acea fragedă şi uşor impresionabilă vârstă. Spre acutizarea receptării penibilului în care bălteşte presa românească din zilele noastre. Pentru cei care au refuzat să se obişnuiască, să se resemneze cu aparenta perenitate a regimului totalitar comunist, doamna Lovinescu a fost o nesperată călăuză. Ea ne-a condus Dincolo, în libertate.
Adaug încă un detaliu cu care Monica Lovinescu poate nu ar fi fost de acord, pentru cei care nu cunosc cum stăteau lucrurile sub comunişti: scursura de procuror care i-a azvârlit mama în închisoare (unde aceasta a şi pierit) în 1948 s-a mutat apoi în casa Lovinescu, unde a locuit, fain-frumos, până în 2001! Câţi neştiuţi privilegiaţi (rejectații satelor, lumpenii, văcari transformaţi în domni/tovarăşi peste noapte sau urmaşii lor) ai fostului regim mai ocupă încă elegante case boiereşti!?
4 comentarii:
Cristian, ma bucura ca ai scris, ieri chiar ma uitam asa pe unele bloguri si am fost destul de mirata sa vad cit de putina lume a reactionat si cit de putini din cei care au pretentii de intelectuali au scris macar un rind despre Monica Lovinescu!
Eu sint trista de indiferenta ignoranta cu care M. L. a fost tratatata pina azi! si de circul care se face acum cu o mica intirziere, cu ideea trasnita a nu-stiu-cui sa i se faca inmormintare cu fast! Ai citit?!
Fii binerevenită, Suz! Am citit, am ascultat la radio chiar mai înainte.
Nu sunt de acord cu obişnuitul circ post-mortem (aşa îi tratăm de-a valma pe toţi celebrii dispăruţi, fie că au fost oameni de cultură, politicieni, actori, rezistenţi anticomunişti). Ignoraţi cu înverşunare în timpul vieţii, plânşi ipocrit-electoral-tardiv-inutil după moarte.
DAR!, soţii Ierunca merită funeralii naţionale! Sunt parte din elita pe care nu o să o mai avem niciodată, nu în splendoarea de care s-a bucurat generaţia lor.
Stau, Suzi, îngrozit aprioric de ce spectacol mediatic grosolan şi total paralel cu ceea ce ar fi esenţial de spus despre cei doi mari români vor oferi mass-media române. Voi scoate tot din priză!
Din articolul tau am aflat ieri de moartea Monicai Lovinescu. Un lucru ciudat e nici acum nu prea reusesc sa accept acest lucru, probabil o reactie normala la o moarte brusca, neasteptata.
La cateva ore dupa ce am aflat, cei de la Bucuresti ne cer sa expunem la vedere in librarie tot ce a publicat Monica Lovinescu (Jurnalale si Cuvantul din cuvinte).
Un soi de Octavian Paler reloaded...
Fac pariu ca intr-o luna se vor lansa noi editii ale cartilor sale.
Mă bântuie şi pe mine gânduri din astea, mercantile. Dar poate îmi pui tu deoparte Jurnalul. Eu mă aşteptam să le scoateţi de pe raft ca să le vindeţi mai scump apoi.
Aşa practică românii, precum cretinii, adică psihologia fomitului care a dat în sfârşit de mâncare.
Înseamnă că vă respectaţi. Imediat după moartea lui O. Paler, în Bucureşti nu am găsit nimic pe raft, nici măcar la anticariate. Toate dispăruseră. Să nu îmi spună cineva că fuseseră cumpărate peste noapte!
Trimiteți un comentariu