La o moarte

Cine nu fuge de necroloage? Poate doar cei care sunt plătiţi pentru a le scrie, în tradiţia marilor ziare occidentale. Totuşi, insist să pomenesc aici - cu respect şi îmbiind la o cât mai profundă şi revoltată tăcere - moartea Monicăi Lovinescu. Îmi conferă căderea de a scrie puţin despre doamna Lovinescu postura mea de martor al vocii ei şi al atitudinii ei vertical anticomuniste, propagată de la microfoanele radioului Europa Liberă. Ascultam la ora 19 Actualitatea românească sau Teze şi antiteze la Paris seară de seară, 12-13-14 ani având, atras în preajma aparatului nostru de radio de fabricaţie poloneză de pasiunea şi răbdarea cu care bunicul meu se apleca asupra difuzorului hârşâind de paraziţi.

Nu comit o impietate afirmând că Monica Lovinescu este... bunicul meu. A fost. Vocea ei, dar şi a celorlalţi redactori, unici purtători de speranţă pentru milioane de ascultători neştiuţi, ştirile rostite franc de această doamnă, îi aduceau negreşit lacrimi în ochi bunicului. Sigur, apoi, înjurături plastice la adresa comuniştilor şi amintiri dureroase, rostite scrâşnit, despre lungii ani de detenţie („şcoala", „facultatea" lui, cum cu un chinuit sarcasm o numea). 

„Mulţumită" lui şi vocilor de peste ţări pe care ni le aducea în casă, am devenit mult mai repede decât ar fi fost normal conştient de mizeria morală în care dezorânduirea comunistă ne adusese. Nu suportam să-l văd plângând. Era ditamai omul, robust, meşter, slobod la gură, nu-i era frică de nimic. Cu toate acestea, doar plânsul îi mai rămăsese pentru a putea îndura oarecum amintirile traumatizante din lagărele de muncă. Bunica degeaba încerca să-l tempereze să nu bage pruncului în cap vorbe şi atitudini grav pedepsite de sistemul represiv de atunci.

Şi Monica Lovinescu mi-a cultivat gustul pentru politică, pentru rostirea neîngrădită a gândului bun şi a celui de revoltă, iar pe cel pentru jurnalism de calitate mi l-a menţinut la cote exigente, de la acea fragedă şi uşor impresionabilă vârstă. Spre acutizarea receptării penibilului în care bălteşte presa românească din zilele noastre. Pentru cei care au refuzat să se obişnuiască, să se resemneze cu aparenta perenitate a regimului totalitar comunist, doamna Lovinescu a fost o nesperată călăuză. Ea ne-a condus Dincolo, în libertate.

Adaug încă un detaliu cu care Monica Lovinescu poate nu ar fi fost de acord, pentru cei care nu cunosc cum stăteau lucrurile sub comunişti: scursura de procuror care i-a azvârlit mama în închisoare (unde aceasta a şi pierit) în 1948 s-a mutat apoi în casa Lovinescu, unde a locuit, fain-frumos, până în 2001! Câţi neştiuţi privilegiaţi (rejectații satelor, lumpenii, văcari transformaţi în domni/tovarăşi peste noapte sau urmaşii lor) ai fostului regim mai ocupă încă elegante case boiereşti!?