Auschwitz - Oświęcim

Auschwitz este poziţionat la circa 60 de km nord-vest (după orientarea mea instinctivă) de Jelesnia (localitatea unde am avut un training), prin urmare, pelerinajul acolo devenea de la sine înţeles obligatoriu, cu toate împotrivirile, rezistenţele mele mai mult sau mai puţin conştiente. Prima tentativă de a vizita cumplita destinaţie a avut loc în fapt de seară. Nu ştiu cine ne băgase în cap că porțile-s deschise acolo până la orele 22. Nu vă pot descrie ce înseamnă să conduci noaptea prin oraşul perpetuu care, m-am convins, ocupă întreg sudul Poloniei, în lipsa autostrăzilor şi în ciuda indicatoarelor, care, pe ici, pe colo, mai „urcă” viteza de rulare prin localităţi până la 70 km/h. O corvoadă.

Ne aflam la 20 de kilometri de lagăr, ţelul călătoriei noastre crepusculare, în maşină se aşternuse de pe atunci o linişte groasă şi, în aceeaşi măsură, grăitoare, de priveghi, de doliu, de orice altă ocazie sumbră vă puteţi închipui. Toată zona împrejmuitoare odiosului loc este, de fapt, un imens tânguit de jale şi de blestem. Mi-ar fi insuportabil să locuiesc şi să muncesc pe acolo. Pentru nici un salariu din lume. Gândiţi-vă câte suflete moarte au respirat oamenii locului, câtă cenuşă de oase nevinovate s-a aşternut peste conştiinţele (nu scutite de responsabilitate) şi peste somnul lor de fiecare noapte! Prin apropiere şi-a avut sediul şi fabrica salvatoare a lui Schindler, dar şi exponenţii industriei germane, ca I.G. Farben – utilizator fără remuşcări al muncii cu sclavi. La sosire, tremuram deja abia perceptibil şi, fără patetism, simţeam că toată fiinţa-mi rosteşte o rugăciune dezarticulată. Locul era slab luminat, iar clădirile, din cărămidă brună, se profilau terifiant in semiobscuritate. Intrarea era gratuită, doar că la ora respectivă complexul muzeal se închisese. Din fericire. Pentru că, a doua zi, chiar la lumina zilei, efectele pelerinajului s-au dovedit a fi devastatoare asupra liniştii mele. Nu voi descrie ce am văzut. Nu mai mult decât am avut cu toţii ocazia să vedem la tv sau în zecile de filme despre holocaust. Vă mărturisesc doar că, deşi am intrat cu o atitudine de autoimpusă detaşare şi de sfidare, am sfârşit prin a amuţi complet, pierzându-mi vocea şi umorul.

Scurtez: e suficient să fii prezent acolo, pe aleile acelea pustiite sau să faci cunoştinţă cu răceala barăcilor, să respiri aerul la fel de încărcat, după atâţia ani, de moarte, ca să simţi cum ceva se rupe în tine ireversibil. Deşi grupuri-grupuri de turişti păşeau ezitant încoace şi-ncolo prin incinta lagărului, nu o dată am avut impresia traumatizantă că sunt singur - și chiar am fost, preț de-o clipă, pe aleea principală -, că aud cizmele soldaţilor izbind brutal caldarâmul, că nu voi mai putea ieşi afară în veci. Nu mă tem că greşesc afirmând că Auschwitz-ul este încă populat de mii de spirite neodihnite, fără nume. Acolo încă se suferă. Nu pot să-mi dau seama cât de mult sunteţi pregătiţi să acceptaţi din ceea ce vă mărturiseam mai sus, eu mă opresc aici, pentru că, altfel, am certitudinea că pângăresc afectele contradictorii resimţite de la faţa locului.

Mi-a luat luni de zile să-mi uşurez inima. Nu ştiu în ce măsură este vorba despre autosugestie, dar locul emană o duhoare dulceagă de deznădejde, ce-mi persistă, îmi tot revine în nări şi azi la răsfoirea puţinelor fotografii făcute.

P.S. Îmi dau foarte bine seama că acest text nu este taman o reuşită. Cenzuri felurite nu-mi permit să fac nu ştiu ce paradă de stil. A ieşit ceea ce se vede. Dacă veţi avea drum la Oświęcim, veţi înţelege cât de greu e să produci ceva satisfăcător după aceea.

________________________________

Text publicat în premieră pe www.starlog.ro