Urbanul de la miezul nopții

 Aproape miezul nopții. Ar părea că plouă. Gratii ude la ferestre, umbrele crengilor dezgolite mișcându-se umede și ele. Cineva pare să facă duș, dar știu că nu-i apă caldă în bloc. Altuk, afară, turează ca un cretin motorul unei mașini. Jucării de bărbați. Ce poate face un bărbat seara? Apasă și el în gol o accelerație. Încearcă să umple un vid. Să se evacueze pe sine prin eșapament.

Blestem curgerea timpului, Per Petterson

Snobilimea citește “noi apariții” și ignoră vesel romane ca acesta! Zuleiha. Cilka. Circe. Stepanova. Morton. Lecturi de pisici! Pussy literatură.

Oroarea, pentru protagonistul Arvid, era aceea de a le semăna câtuși de puțin părinților săi - altfel, oameni “normali”, nici pe departe abuzivi, dar probabil un pic neatenți emoțional, un pic prea absorbiți de sine, ca atâția alți părinți de pe Pământ (care prin atitudinea asta self-absorbed fut pe veci destinele copiilor lor).

Pentru “a se deosebi” de ei, Arvid ar fi săvârșit orice act ieșit din comun, inclusiv - intuiesc eu - aceea de a se fi lăsat omorât, dacă i s-ar fi ivit “oportunitatea”. 

Până acolo, însă, se putea mulțumi cu abandonarea cursurilor universitare, falimentul personal, eșecul asumat în iubire, cvasi-mizeria locativă, traiul de pe azi pe mâine (ca muncitor maoist, obiect al derâderii celorlalți “tovarăși”, care nu luau comunismul atât de în serios - nici n-aveai cum, într-un occident prosper de prin 1989, vremea când odiosul Zid al Berlinului cădea stârnind un norișor de praf în conștiințele cam încărcate ale intelectualilor europeni).

O peliculă destul de opacă de iluzoriu & defetism i se așezase, cu voia lui Arvid, peste felul cum ochii săi vedeau lumea.

Pentru noi evident autodistructiv, antieroul ăsta își lasă viața să-l trăiască și să-l poarte de colo-colo, în derivă. Aparent, fără un rost anume.

Aș spune că romanul de față este echivalentul izbitor de reușit (literar) al unui studiu psihologic despre deficiențele (și consecințele dramatice ale) transferului afectiv defectuos părinte - copil.

Cu certitudine v-ați confruntat cu întrebarea prostuță, dar foarte “populară”: ce i-o mai fi lipsit cutărui copil, apucat pe cărări greșite, ai lui i-au dat de toate; “numai ei știu ce sacrificii au făcut” ca să nu-i lipsească nimic! Nu trebuie să fii nici detectiv, nici terapeut faimos ca să ghicești (să știi) ce i-a lipsit: dragostea = să simtă că-i centrul atenției părintești.

Când asiguri odraslei “de toate” (materiale, educaționale), dar tu însuți (ca adult) rătăcești în infinitele tribulațiil conjugale sau în hățișul egolatriei, al disperatei tinereți de-a doua, n-ar trebui să aștepți să culegi numai roade fără viermi...

Dar cartea nu-i (numai) despre asta. E despre un copil “întârziat”, prins în trupul unui adult de 37 de ani, confruntat cu pierderea din nou, acum ireparabilă, a unui părinte.

Un cal hăituit de Martin Walser

Îți pică câteodată-n mână unele cărți despre care îți dai seama imediat că sunt însuși motivul pentru care (nu te poți opri să) citești cărți.

“Un cal hăituit” e motivul pentru care iubesc literatura mai mult ca pe orice altceva (dintre toate artele “tăcute”).

“Un cal hăituit” e o bâtă-n moalele capului. Să lași totul în urma ta și să pornești, anonim, într-un ocol - nedefinit dinainte - al lumii.

Unde se duc secretele?

 Ce se întâmplă cu secretele care nu mai apucă „lumina zilei”? Se reincarnează! Se transmit mai departe. Au nevoie să se consume, să fie dezvăluite cuiva, unui grup, unui individ care știe asculta și, mai ales, știe cum să le mânuiască încât să nu-l contamineze. În caz contrar, secretele vor primi corp și persoană, vor crește, se vor face oameni.

Secretele rămase nedezvăluite renasc la nesfârșit pentru a fi împlinite într-o mărturisire finală, izbăvitoare.

Secretul nu dispare odată cu cel care l-a păstrat, ci se va perpetua, va căuta o nouă gazdă, va căuta să locuiască pe altcineva. Sau, în absența urmașilor, secretul va impregna obiectele, toate lucrurile dimprejur, iar când cineva le va atinge sau, pur și simplu, va respira în acel spațiu, îl va molipsi pe nesimțite. Acela va fi următorul împovărat cu o taină care nici măcar nu-i a sa.

un strugure

 N-am umblat toată vara. În casă, întors cu cheia, îmbâcsit, ca dintr-o dată să simt nevoia să umblu, dar nu de dragul mișcării, ci ca să mă aud, să-mi aud vorbele din cap.

Zilele se diferențiază tot mai puțin, asta îmi dă un sentiment sufocant, scurtimea tot mai pronunțată a lungimii, asemănarea unei zile cu alta. Și ce faci - încerci să le deosebești, scormonind răni vechi.

Nu mă mai deranjează vecinii. Vin, se instalează, pleacă. Nu am vecini. Am morți în mișcare. Nu vreau la Ineu, nu vreau la Deal, dar dacă aș fi acolo mi-ar plăcea. Frunzele, moartea lor parfumată, trasă pe nas. Împăcarea cu sfârșitul anului.

Dordedave

 Îmi lipsește Dave Gahan. Periodic, mă apucă dorul.

Mulți pași făcuți zilele astea! Pășesc cu sete, cu disperarea unui optimist silit de împrejurări, îmi număr pașii odată ajuns acasă, imediat după dezechipare. Cu cât mă plimb mai des și mai mult, cu atât în ziua ce urmează ceva mă cheamă din nou afară, mă mână ca pe o vită rătăcită de turmă, mă împinge de la spate și mă susține să înaintez. O plimbare  o cheamă pe următoarea.

Înnorat, toamna tot sosește - în chinuri.

Mezzo

 Cauți prietenia atunci când iubirea îți este refuzată. În acele clipe, ți se întâmplă să-ți cauți și vechii prieteni, pentru a-i reactiva în calitatea lor (aproape „fostă”) de prieteni. Un gest mârșav pe care-l comitem cu toții.

Acum, acele clipe în care aștept, și nu aștept, cu groază să treacă anul. Dacă anul trece, eu am să intru în cel de-al 51-lea an. De unde graba?

Cu toții, la urni!

 Astăzi, simt să refuz totul, mai precis - orice. N-o să resping, totuși, nevoia de a mă urni, pășind până-n centru și înapoi.

N-aș vrea, în ruptul capului, să întâlesc vreun cunoscut! Cred că i-aș suci gâtul nevinovatului peste care aș nimeri. Vreau să fiu eu + mine. Eu și mânarea asta de a circula de unul singur până la capătul lumii și-napoi, în jurul Pământului. Ardoarea de a fi - undeva - străin și fără obligații.

În liniște, însoțit de gândurile mele, fragmentate și făcute mai ușor de îndurat de ceea ce văd înaintea ochilor - fețe străine, fețe pe care să le pot citi în pace, să mă încarc cu geografiile lor noi și apoi, să le uit.

Trauma nașterii

 Cioran: „Ar trebui să-mi procur cartea lui Rank despre Traumatismul nașterii.”

Cât despre mine, mi-o doresc încă din timpul liceului, discut de atunci despre ea ca despre o himeră ce a împlinit mai bine de trei decenii. Mulți ani, n-am găsit-o în traducere românească, până recent.

De când am dat ochii de titlul ăsta - pomenit, probabil, în ceva volum de-ale lui Freud - am vrut să aflu totul despre teoria lui Otto Rank.

Rank ajusese la concluzia că respectivul traumatism stă la baza tuturor nevrozelor. Instinctiv, intuitiv, am îmbrățișat automat viziunea, chiar dacă am citit doar un rezumat al ideii ei de bază. Bineînțeles, Freud l-a considerat imediat eretic pe Rank, la vremea aceea, dar cum să te lași atât de orbit de umori personale și să nu vezi că tocmai nașterea este prima traumă pe care o suferim?

Ieșirea violentă la aer din apa amniotică, la frig și la lumină din obscuritatea protectoare și caldă a pântecului, a respira pe nas, folosindu-ne de plămâni, a avea pielea dintr-o dată uscată și predispusă la iritații, agresată de mediu, dureri, crampe, schimbarea alimentației, sfinctere incontinente, scutece murdare...

Dar toate astea-s amănunte prin comparație cu îngrozitoarea și niciodată pe de-a-ntregul internalizată separare de mamă. Mama începe să lipsească, nu mai sunt una cu ea, nu mai sunt înlăuntrul ei. Nu o simt, nu o văd, nu mai plutesc împăcat, fără noțiunea grijii și a timpului în trupul ei, cel cu temperatură ideală, vibrant, iubitor, nemijlocit.

Fundul ca hotar

 Blondă, fină și tristă, privirea căpruie și un cur mare pus între ea și lume. Pășește rar, cu demnitate - își închipuie ea - dar, de fapt, e frântă, și nu de oboseală, de viață. Bărbatul gras, cu volvoul lung. Pe el, nu-l prea vedem, dar ceva îmi spune că lui i-a aparținut acel pulapizdiimăsii pe care l-am auzit într-o zi de pe balcon. O zi lumină.

Al dvs, același Proust

 „Când iubești, iubirea este prea mare pentru a putea fi cuprinsă în întregime în noi; ea iradiază către persoana iubită, întâlnește în ea o suprafață care o oprește, o forțează să revină către punctul ei de plecare, și această întoarcere către noi a propriei noastre iubiri este numită de noi sentimentele celuilalt, ele fermecându-ne mai mult decât atunci când pornesc dinspre noi, pentru că nu recunoaștem că vin de la noi.” - La umbra fetelor în floare

Revoluția permanentă

 Ca și cum n-aș fi avut altceva mai bun de visat, visez o rebeliune de extremă stânga. Manifestanții, revoluționari/teroriști, mișunau cu cocktailuri molotov, le aprindeau, le aruncau în case private, casele ardeau. Rupeau cărți! 

Incendiaseră casa noastră de la Drauț, ditamai conacul împărțit la trei, rupseseră cărțile vecinei, de la care obișnuiam să le împrumut (trimițând-o pe sora să le ceară).

Revoluționarii cruzi (cum sunt ei de obicei), fără Dumnezeu, crezând doar în ideea lor fixă care-i mâna să distrugă o lume concretă și s-o înlocuiască cu alta, a lor, concepută artificial, în cuiburile lor așa-zise „de gândire”).

Acționau în valuri, atacau intens o anumită zonă, se opreau cât să ne dea impresia că, gata, au încetat, dar izbucnind apoi în altă parte a satului. Căci revoluția asta avea loc la țară, în satul copilăriei. O lume pe cale să fie distrusă.

În cele din urmă, au fost învinși, dar lăsaseră ruine, fum și dezolare în urma lor. Unele lucruri și locuri nu mai puteau fi reconstruite sau reconstituite în forma lor originară. Mulți oameni își luaseră lumea în cap, părăsindu-și casele. Noi nu făceam excepție.

Pornesc să-i caut pe ai mei. Gară. Trenuri despre care nu știu nimic - încotro, când? N-am bani de bilet. Perspectiva de a călători la grămadă, în înghesuială, mă face din cale-afară de anxios.

Satul rămâne vraiște, a locui în continuare acolo e descurajant. Deși înfrântă, revoluția își atinsese scopul - ruptura cu trecutul.

Mă trezesc cu intenția fermă de a rămâne în pat. Primul gând, la trezire, a fost acela de a nu face astăzi nimic.

Mă găsiți în atașament

CIORAN, Caiete, 29 aprilie 1969:

  - „Originea tuturor servituților noastre stă în atașament. Cu cât vrem să fim mai liberi, cu atât mai puțin ne legăm de ființe și lucruri. Însă, o dată legați, să ne dezlegăm - ce dramă!

Începem să trăim creându-ne legături care, cu timpul, devin tot mai puternice. Vine o vreme când înțelegem că ele reprezintă tot atâtea lanțuri, că-i prea târziu să le scuturăm, căci suntem prea obișnuiți cu ele.”

 Cioran era mizantrop din cauza unei prea mari iubiri de semeni, ce-l păștea la fiece colț. Iubea și lumea, și viața - în general. Mizantrop, din teama de atașamente exasperante, mistuitoare care l-ar fi confiscat de la filosofica sa admirare a buricului propriu.

Urme șterse

 Scrii tu pentru mine, peniță. Lăcrimezi tu pentru ochiul meu stâng, cel rămas fără nume lângă ochiul meu drept ce a lăcrimat deja și a lunecat într-o fotografie din profil, luminat de lampă.

A trebuit să revină toamna, ca să revin în trup. Anotimpul de speriat al dovlecilor scobiți, decupați, lumânarea înăuntru, ce umblă pe stradă ascultând mereu aceleași trei sute nouăzeci și cinci de piese muzicale, preparate de Spotify.

Eu sunt toamna, tu ești pereții boltiți, nesfârșiți, nedimensionali ai bulei de săpun, tapetată cu chipul claie peste grămadă, ochiform.

Dacă e nevoie, las telefonul deschis. Prin deschidere, va pătrunde în el toamna.

Mă târăsc ca un șarpe ce lasă dâre de întrebări peste urma ștearsă a altor șerpi. Ștearsă, fiindcă niciodată n-a fost.

Abia că îndur clipa asta ce nu va curge, îngreunată de tânjirea de a fi din nou inocent și de a nu mai cunoaște nimic din ceea ce am întrebat și am aflat.

Imaginația morbidă, umplând spațiul lăsat gol de inacțiune.

Bartelby & Co., Enrique Vila-Matas

Ileana Scipione, traducătoarea, avea dreptate în prefața cărții: îți dă poftă de citit (pe unii dintre autorii inventariați de Vila-Matas)! Gâdilă curiozitatea.

Te învață cum să faci să nu scrii (metode și pretexte de a nu scrie) și cum să dai un sens cât mai bogat nescrisului. Și să eviți sentimentul de vinovăție, să scapi de obsesia neîmplinirii - scriind în cap. Sau devenind tu opera. Ambulantă.

Ca paranteză: sunt sătul de insinuările și “sentințele” celor ce vor să legifereze că după Musil nu s-a mai scris nimic de valoare. Chestia asta, deși vrea să treacă drept „standard înalt”, e de fapt dovada unei îngustimi deloc măgulitoare pentru cine o împrăștie de colo-colo.

E ca-n cazul muzicii: dacă îți place cu adevărat muzica, ești capabil să cauți avid, să asculți și să asimilezi mai multe stiluri muzicale. Dacă ești doar un snob, îți place doar Mahler și, în plus, îți pui la punct un discurs tâmpit prin care îi “desființezi” pe toți ceilalți. 

Oamenii realmente binecuvântați se pot bucura atât de muzica techno cât și de Satie. La fel, cititorii împătimiți. 

Hiperintelectualizarea și snobificarea actului lecturii e de domeniul idioțeniei savante!

Enrique Vila-Matas

Parisul nu are sfârșit (Enrique Vila-Matas)

Cartea asta este ca un “film de citit” - Parisul nu are sfârșit.

O carte (nu știu dacă-i chiar roman) despre un tânăr care acum nu mai e tânăr și care, cândva, la Paris, încercase să devină scriitor, simulând că deja era un scriitor — adoptând gestica și recuzita specifice (în opinia lui) unui scriitor, iar acum, nemaifiind tânăr, dar fiind scriitor, scrie o carte despre hazardul de a deveni un scriitor.

Dar să nu mă credeți pe cuvânt.

Foarte antrenantă și foarte “altceva” (decât se „consumă” de obicei). Îndrăzneț - la vremea apariției cărții - pariul editurii RAO.

Fiesta

 Restul eram eu și mai era festa jucată de psihic în pragul toamnei, când confunzi cu ușurință vântul printre frunze cu picăturile de ploaie și te surprinzi sperând că-ți va ploua peste amintiri.

Zile calde, una egală cu cealaltă. Timp în suspensie, înainte să cadă totul în uitare.

Treaba cu anotimpurile era doar un soi de convenție. Ne plângem acum că ele nu mai există, dar toamna vine negreșit, frunzele în rugină, chelirea copacilor. Iarna, și ea, mereu prezentă la apel (dacă nu cu zăpadă, cu frig și întunecime). De vară, de să mai zic? Primăvara e o tranziție și așa a fost mereu. Durata celorlalte anotimpuri a fost dintotdeauna mai precisă. Primăvara poate fi scurtă, lungă sau deloc.

Ruhige Nervosität

 Mă întreb cu seriozitate dacă o să mai aduc la final, a doua oară, lectura seriei timpului pierdut și regăsit a lui Proust. Nu mă mai prea seduce.

Propozițiile unei vieți. Subiect, predicat. Câteodată, mă încântă să mă recitesc. De multe ori, mă jenează. Timp agățat. Pagini aspre sau moi și fine de caiet. Îmi place să-mi notez toate prostioarele, de unele mă rușinez peste ani și le șterg, altele îmi vor fi de folos pentru limpezire.

Propozițiile sunt lucrușoarele mele, averea mea. Ladă de zestre. Legături de scrisori netrimise.

Mintea poruncește trupului să-și încetinească funcțiile, de aici părerea de prostire, de gol în cap. Nici muzica Spotify nu mă ajută - sună ca un Te Deum.

Ultima oară când am plonjat într-un lac de sudoare... Ați înotat vreodată într-un lac de sudoare? Sudori și sudoare - țării cât mai multe șantiere!

Ce bine te căcai de la vinul sulfuros făcut la Deal! Doar te așezai pe vine și căcatul ieșea ca atras de un puternic magnet. Femeile calculate din fire sunt mai puțin predispuse să sufere de calculi renali.

Juan Carlos Onetti - Despărțiri

 Literatură intimidant de bună. Psihedelic, valsul frazelor.

Lumea lui Onetti pulsează claustrată într-o boabă aurie de strugure. Sau într-una de chihlimbar, din care, transparent, limpede, este doar miezul său inaccesibil, căci - înspre marginile ei - lumea lui Onetti se obscurizează de la depunerile reziduurilor de senzualitate și poezie.

Joan Didion — Nopți albastre

 Durerea ce se ițește de după icnetul frazelor scurte, poticnite, minimaliste, deposedate (unele) de verb, de predicat… Repetiții și reveniri ca niște incantații, mantre. Durerea mușcată de limbă. Limba înghițită de durere. Și un substrat de părere de rău pentru sine însăși. 

Admirabil, în memorialistica lui Joan Didion, este și acest detaliu: nu-i este rușine să-i fie dor de femeia-care-a-fost ori să-și exhibe în ochii cititorului teama paralizantă că, într-o zi, nici ea nu va mai fi. După ce a pierdut Totul, J.D. și-a dat seama că (scandalos pentru unii, apologeți ai doliului definitiv, obligatoriu) ceea ce i-a mai rămas — deopotrivă: dar, har & pedeapsă — sunt scrisul și faptul că trăiește.

Dragostea ei de viață, altădată impetuoasă - așa ciobită și reconstituită arheologic cum îi este acum, și spaima - mărturisită prin risipă de eufemisme și ocolișuri - de posibilul Nimic de apoi…

Aș fi citit și 500 de pagini, și mai multe, compuse în acest stil economicos, în acest ritm al du-te-vino-ului între trecut și prezent! Didion, făcându-și planuri de trecut, pentru a nu fi nevoită să privească în ochi viitorul, nici chiar prezentul.

Scriitură de o eleganță zdrobitoare, de care Didion se agață pentru a se simți utilă sieși, spiralând în jurul temei morții, atentă la pașii pe care-i face, ca într-un vals executat pe buza prăpastiei, sub amenințarea hăului.

_____________________

P.S. Am remarcat în “recenziile” anglofone la această carte de “memorii” insinuându-se otrava stângismului de modă nouă, stalinismul corectitudinii politice, ce infectează recent mai toate opiniile exprimate public. Disprețul nedisimulat al acestor coate-goale de pe GR pentru “albitatea” lui Didion, pentru “privilegiile” ei de “castă”, de clasă și de rasă, influențează - corupe - părerile despre carte ale dobitocilor. De parcă suferința pierderii (+ spaima de bătrânețe) nu ar mai suferință dacă ești alb, catolic, faimos & înstărit… Nerozii ăștia au “confiscat” până si dreptul la durere, legând-o strict de culoarea pielii sau de gen. Dezgustător!

firimitologie

 Această tristă tradiție ce „poruncește” fetelor în plină dezvoltare să se cocoșeze, pliate asupra propriului trup, când încep să le crească sânii.

Evgheni Vodolazkin, Laur. „Vasile cel Mare a spus: neprihănirea, dacă e la bătrânețe, nu e neprihănire, e slăbire a poftelor.”

Dacă filmul sau serialul e prost, dar eu perseverez în a mă uita mai departe, pe la seria a doua, așa, mă surprind deja „atașat” de personaje, vreau să le cunosc soarta, în ciuda întorsăturilor mediocre de situație, a scenaristicii de începători.

O protagonistă (frumoasă) e bună și proastă, cealaltă protagonistă frumoasă are ceva șiretenie în ea, trăsătură ce ar putea fi confundată cu inteligența, dar e tot proastă.

Fiind prost întreg filmul, ieșirile din scenă - după rostirea unei replici dramatice ori când personajul a realizat că a comis o boacănă - musai să fie intempestive. Se întorc pe călcâie și ies. Dacă se poate, alergând. Dacă e o femeie pe tocuri (că așa e în telenovele), iese în pas alert, sacadat, scuturată toată de pașii repezi pe care-i face.

August, până când nu mai au

 La despărțirea de august, nervozitate, iritabilitate. Augustul a ales ca ultimele sale trei-patru zile să fie marcate de caniculă, stau în casă, nădușeală, două păhărele de whisky nu fac cât două de țuică. Abia dacă le simt - parfumul de caramel al băuturii scoțiene iese pe nas, nu pute, ce-i drept, ca țuica, nici același efect nu-l are. Îl bei și te îmbraci cu gustul ăsta ca de prăjitură.

Sunt plin de cuvinte, de subiecte de care n-apuc să mă apropii, nu pot avea alte preocupări până nu epuizez ce e în mine, până nu obosesc suspiciunile și deruta. Căldura nu mă ajută. Doar maioul mi-e alb.

Clopotele frumos răsunătoare - catolice, bineînțeles, cheamă la prânzit. Oamenii, îmi închipui, ies cu pași mari și rari din biserică, se despart pe trepte, se salută cu un zâmbet, se simt mai buni, se îndreaptă spre casă, ținând de bunătatea aia ca de-o lumânare-n vânt.

Muzică pe texte de Tudor Arghezi.

Ceilalți e eu

 M-am visat acasă, o casă mai veche, în care îmi băltea tinerețea. Ineu, arșița storcea toate mirosurile din toate lucrurile și dădea vara cu ele pe la subțiori. Puțea a vară încinsă, a sex uscat incomplet.

Afară, caniculă - anunță știrile, aplicația, vântul suflă (nu rece), învolburând vârfurile încoronate ale copacilor din spatele blocului.

Aud pași prăbușindu-se repezi și artimici pe scări. Nu mă ridic să văd cine e - cine coboară așa, într-o totală lipsă de respect pentru liniștea altora - fiindcă știu cine e: fata-catâr, mârțoaga, coșuri pe obraji și pe spate și, mai mult ca sigur, pe buci, n-aș vrea să i le văd, aș da orice să nu i le văd.

Megalomania persecuției

 Să citesc ceva cu iz religios, caut Laur și încep să întorc paginile. Îl citesc cu circumspecție, pregătit să-l abandonez la primul derapaj ce m-ar contraria.

Miseparecă aud un ciripit molcom, afară, printre gemetele muribunde ale mașinilor, dar nu mă opresc din scrijelit (zgomotul peniței pe hârtia aspră).

„Căderea adamică” în căcat. Căcatul primordial. Cele 7 căcate capitale. Unul dintre capitale este Bucureștiul.

Zorii cenușii, răcoarea și relativa liniște a cartierului. Zgomot de uși trântite în tăcere, încruntarea gurilor pungite.

În crucea nopții, eu - gândul cuiva. Câtă melancolie în această megalomanie...

Interruptus

 Mă întrerupeau din nesfârșitele „meditații”, de fapt - ruminații, din baterea masturbatorie a apei în piuă, iar somnul (îl suspectez cu seriozitate că) era unul cât se poate de îndărătnic, cu accente depresive. O facilă evadare din realitate.

Revăd acei ani ca printre gene, cu ochii mijiți de somnolența continuă ce mă apăsa poate îmi lipseau vitamine, minerale din organism ceva îmi lipsea o fată iubăreață copleșitoare după care să nu fiu nevoit să alerg ci să stau locului cu ea s-o fi lăsat să mă-ndoape să mă alăpteze în public cu lapte din praf. Totuși, m-a ferit Dumnezeu. Statornicia sfidează legile paroxismului.

Una dintre camere, aia din mijloc, era de-o obscuritate ce te punea pe fugă, totul ți se înfățișa incolor acolo, trebuia să ai grijă pe unde pășești dar eu știam rânduiala aveam harta mintală varianta pipăibilă nimic complicat, iar cealaltă încăpere despărțită formal de cea din mijloc plutea în ceața despre care vorbeam mai înainte de nici nu mai pot garanta dacă era numai în ochii mei lipiți de atâta somn autoindus (lipsă oxigen, foame, lumină puțină) sau era pe bune și de-a adevăratelea, lumina filtrată murdar prin pânzele de păianjeni nederanjate cu anii din ferestrele veșnic închise de groaza mirosului venit dinspre cocini.

Canapeaua pestriță înghițea toată lumina, dar și ilumina oarecum odaia, când te așezai în poala ei scotea acel oftat de paie strivite și sfâșietorul miros de vechi, de nefolosit.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc

 Îmi amintesc de canapeaua aia galben-pestriță din „casa cealaltă”, spațiul sacru în care eu mă muram în așteptarea unei maturizări care nu mai venea.

Nici măcar nu-s sigur că existase vreo așteptare a maturizării sau o inventez eu acum.

M-am grăbit scriind - așa se întâmplă când asociezi liber, notezi vrute și nevrute, ideal ar fi să nu presupui, ci să-ți amintești fapte brute, să lași interpretarea pentru mai târziu, nu să te autosabotezi împotmolindu-te în analize premature, strămutate în prim-plan înainte de a-ți fi dus la capăt rememorarea.

Așadar, nu era vorba de nici o așteptare de a deveni un adult. Am stabilit mai devreme că aveam oroare de a deveni adult, nu pentru că m-aș fi temut (ca acum) de bătrânețe ori de moarte, mă temeam de ceea ce doar bănuiam că ar însemna să fiu adult - seriozitate, responsabilități casnice. Îmi imaginam că-i musai să câștig mai mult, ca să fiu primit în rândul adulților, altfel cum mi-aș fi putut plăti membership-ul?

N-aveam bani destui, n-aveam o meserie acătării, mă țineam coadă de părinți, trecut binișor de 25 de primăveri.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc. Nu fusese o decizie luată conștient, cu capul pe umeri, ci un fel de înghețare reflexă a timpului psihic.

De unde și furia mea, când îmi veneau prietenii în vizită. Deseori, mă trezeau din somn sau soseau când prânzeam și, cum eram zgârcit cu mâncarea (niciodată nu părea destulă), nu voiam s-o împart cu ei, dar o împărțeam, până la urmă, le cedam bucăturile ce mi s-ar fi cuvenit mie.

Mă întrerupeau de la ce? Din somnul meu depresiv, îndelung, din fiecare după-amiază - fiindcă de multe ori când mă gândesc la anii aceia, nu știu exact care ani, am impresia că dormeam în continuu, că i-am dormit pe toți, cu unele treziri scurte și cam neplăcute.

În tot cazul, somnul era o constantă a anilor mei obscuri, a acelei veri neîntrerupte, ani adunați acum într-un ghem de nedescâlcit pentru mine.

Multi vocati

 Timpul pe care-l evoc aici e unul păstos ca somnul de după-amiaza și ca visele mele din „casa cealaltă” - locul meu favorit, vara, pentru audiențe. Aveam acolo canapea, fotolii, măsuță, dar de multe ori mă așezam pe jos.

După câteva minute ucigașe, de la luarea în primire a oaspetelui, mă adaptam, mă resemnam, restabileam contactul cu realitatea și intram în atmosfera aproape firească a unei vizite și-n pielea falsă a unei gazde (nu eram, de fapt, nici un fel de gazdă, eu n-aveam nimic, totul era al părinților).

Realitatea e că nu prea citeam. Mai mult zăceam în letargie, stors de căldură, sufocat de aerul închis și obosit de cele 12-16 pagini ale cotidianului Adevărul.

Pot bănui că „întindeam” o mulțime de timp câte o carte - o citeam intens, o lăsam să mă transforme lent la interior, fermenta în mine, o discutam, o recomandam tuturor. Aproape că învățam cărțile, atât de adâncit eram în ele. Departe, cititul sportiv de mai târziu.

Micțiuni 3.

 Mizantropia - oricum, înnăscută - mi se accentuase după nereușita repetată la facultate. În ciuda acestui fapt, îmi făcusem prieteni noi, ieșeam cu ei, îi căutam, mă căutau, îi converteam pe unii la muzica electronică. Dar temporar.

Dacă eram trezit din somnul de siestă din cauză că venise cutare reflexul era să cer să i se spună că nu sunt acasă în orice caz înjuram bombăneam eram tot boțit și cu o dispoziție criminală, dar reușeam să mă recompun întrucâtva până să mă înfățișez lor - mă așteptau „cuminți” căzuți pe gânduri în bucătărie sau în curte fumând cu tata care în mod sigur le ceruse o țigare dacă nu cumva îi pusese la ceva munci (să țină de-un lemn...).

Micțiuni 2.

 Somnul meu în casa cealaltă era o călătorie virtuală în alte lumi, din care, aș spune acum, nu mă întorceam niciodată întreg. Era ca o închipuită baie în cauciuc topit sau în gumă de mestecat lichefiată. Reveneam franjurat din „călătoriile” acelea. Vara, adormeam acolo, nu din cauza unei presupuse oboseli, ci de la insuficiența oxigenului și de la mirosul acela stătut, închis -  nu puteam deschide ferestrele, mirosea a porcii proprii și era oricum prea cald afară.

Citeam Adevărul literar și artistic, revistele se adunau în stive lângă pat, mai lua câte un prieten și răsfoia când venea în vizită, cât timp eu eram plecat la toaletă ori ca să mănânc în ascuns, obișnuiam să mă ascund de vizitatori cât mâncam, dar câteodată era inevitabil și trebuia să-i îmbii și pe ei cu mâncare (să-i invit ar fi prea mult spus), niciodată nu era îndeajuns pentru familie, darămite și pentru oaspeții neașteptați...

Micțiuni 1.

 De unde senzația asta de urinare, ca atunci când ședeam cu orele vara uitat în cealaltă casă până se consuma tot aerul respirabil, se termina oxigenul și simțeam că respiram în gol, dar tot nu ieșeam, continuând să zac într-un semi-leșin, citind, picotind, dormind de-a binelea, trezit de-ai mei pentru diverse munci stupide (gândeam eu) de pe lângă casă, putea fi pentru vacă, ceva.

Oare când au renunțat la vacă? în ultimul ceas, bătrânii nu mai puteau, n-o recunoșteau, a trebuit să li se spună, fiind genul care munceau iobăgește până li se albeau buzele. Buna avea pielea albă în brazdele ridurilor de expresie, o căra ăl bătrân peste tot după el, până la epuizare, totuși nu de epuizare au murit, sărmanii, nu știe nimeni precis din ce cauză, li s-a constatat decesul. Nu mai țin minte cât și dacă a bolit mult bunu, dacă a stat mult pe patul de moarte, parcă nu, dar își pierduse luciditatea și, cu câteva zile înainte, sau să fi fost săptămâni, începuse să facă ture de-a roata prin curte, nu știu dacă-l durea ceva sau vreun scurt-circuit mintal îl transportase înapoi în închisorile comuniste, în care, presupun, aceea le fusese toată mișcarea, în zilele când deținuții nu executau muncă silnică la stuf, ture în cerc, printr-o neîncăpătoare curte de pușcărie.

Mirosea a cărți vechi în casa aia, a praf gros și a lac de mobilă, mirosea a nevoia unei renovări grabnice ce n-a avut loc decît parțial, mult după anul 2000, în hol apăruse un colțar masiv, parchet laminat, a dispărut un zid. N-am participat la nici una dintre astea, prea ocupat să sufăr, să petrec, să circul ca o găină fără cap, să mă rătăcesc.

Lanul gândirii magice

Deși citim în Anul gândirii magice o carte despre doliu, inteligența copleșitoare a autoarei conferă o tonalitate de oțel “vocii” de povestitoare a lui Joan Didion (așadar, în ciuda așteptărilor lacrimogene). Autocompătimirea leșios-lirică este evitată cu o pedantă grijă. Tentația gândirii magice, însă, nu...

Asta, pe lângă înclinația omenească înspre morbid, te determină - ca cititor - să aștepți (să tânjești) în continuare alte și alte detalii despre durerea pierderii; te surprinzi dorindu-ți ca spovedania lui Didion să nu se mai sfârșească.

Ca Anne Gisleson în Iscoditorii, dar înaintea ei, Didion se apropie de sursa suferinței făcând ocoluri concentrice - o spirală precaută a rememorării. Precaută, și ca să nu doară prea tare, dar și ca să nu încheie prea curând construcția altarului memoriei. Durata este văzută aici ca un cuvenit omagiu.

Fiind o intelectuală, trăind mult timp în vecinătatea “artei nepieritoare”, pentru a învăța “cum se suferă”, odată rămasă singură, lui Joan Didion nu-i rămâne decât să facă apel la referințe livrești. Oscilează între expunerea sentimentelor, emoțiilor (care-i pare indecentă) și apelul - poate exagerat - la citate din cărți (chemate să vorbească în numele ei).

Rezultă un eseu memorialistic frumos și scrâșnit scris, unde lacrimile sunt disimulate, cum am pomenit, prin recursul la citate (chiar autocitări), la frazele scurte, eliptice, oțelite, parcă neșlefuite, la repetițiile mantrice, ce aproape că se preschimbă în rugăciuni. Chinuitoarea neputință de a se ruga...

Cartea, una dintre cele mai bune despre doliu (dintre puținele „demne”: A. Cohen - Le livre de ma mère, R. Barthes - Journal de deuil, M. Mihăieș - Despre doliu, A. Gisleson - Iscoditorii etc) nu beneficiază de cea mai “dreaptă” traducere. Traducătoarea a comis, pe alocuri, un fel de românească ușor englezită (atât ca lexic, cât și ca topică a frazei).

Să nu mănânci

 „Rușinea” de a-ți fi foame când îți moare cineva. Cutuma (lege nescrisă) socială este să te înfometezi, să „uiți ” să mănânci, stai așa până-n pragul leșinului, să te faci palid și anemic de nemâncat ce ești, să nu bei apă, să refuzi pastila de xanax ce-ți este întinsă. Vrei, ții neapărat să te mortifici și tu. Penitență necerută (și uneori, nemeritată) de cel care a murit. Dramatizarea durerii pentru ochiul gurii lumii. Nu-i destul că o simți pentru tine, ea trebuie pusă și-n scenă.

Harța de a denunța cu stil

Lectura ca duș rece. Pe mine m-au distrat umorul și verva contelui german von Schönburg. Pe alții, cei vizați de el în carte - și pe lipitorile lor snoabe -, probabil că nu îi va amuza la fel. 

Pe jalnicii salivanți ai “dezvoltării personale” îi va face poate să roșească de jena de a se crede/de a aspira (la) mai mult (și mai sus) decât sunt ei de fapt. Pe marii carieriști care trăiesc pentru locul de muncă & care-și “mituiesc” copiii cu cadouri destinate să țină locul afecțiunii și Prezenței.

Una peste alta, tonic - dar de-ar încăpea cartea asta pe mâinile celor care-i fac “obiectul”. Viermunculii nemulțumirii și ai progresului incontinent, nemulțumiții (obsedați de onoruri) cărora li se ia uneori darul etc.

______________

*Alexander von Schönburg - Arta de a renunța cu stil, sau mai puțin înseamnă mai mult, Baroque Books

Exorcisme

 „Nu știu dacă există cruzime mai mare ca a copiilor” - Radu Găvan, Exorcizat

Și mie îmi e frică de ei. Sunt imprevizibili, nu știi când te poți trezi cu o piatră-n cap ori un pumn aplicat inghinal.

Același spor îndoielnic - la citirea romanului lui R. Găvan. Departe de a spune că nu mă atrage, e bun!, departe de a mă scandaliza, cum - ca strategie de maketing - apare scris pe a patra copertă. Cert este că mă încarcă, iar unele „mărturisiri” sunt greu de suportat, din cauza directeții și, mai ales, a cantității de adevăr pe care-l conțin.

Frisonant la cartea asta e și că R.G. pare să fi trăit nemijlocit situațiile terifiante pe care le relatează. Fie că i s-au întâmplat, fie că a asistat ca martor la unele. Într-atât sunt de veridice. Și exact asta le face insuportabile!

Exorcizat funcționează ca un catharsis grecesc pentru cititorul care se lasă absorbit de el. Te cutremură și de te descarcă, te fascinează și te indignează. Te îmbie, deopotrivă, să-l imiți și să-l respingi.

Niște săptămâni oriunde

 „Ce s-a întâmplat cu dorința de a pleca de acasă, inclusiv pentru a nu mai fi găsit o vreme, de a dispărea, de a rătăci, de a evada? Și de unde vanitatea (...) de a crede că ce faci tu interesează, și-ncă în timp real, pe alții?”

Marius Chivu - Trei săptămâni în Himalaya, Ed. Humanitas 

Înțelept & molar

 „Devii înțelept și moral când nu mai ai cu ce” - Radu Paraschivescu, Requiem pentru tata.

Devii, deci, „înțelept și moral” când nu mai poți. Am tot scris asta, folosindu-mă de diverse cuvinte, topici și sintaxe. Nici măcar n-am scris-o sau zis-o eu primul.

E o strânsă legătură între neputință și morala rigid-conservatoare (neputința de a-ți mai îndeplini niște dorințe stringente).

Requiem pentru fata (care n-am fost).

Inaparență

 Mă aflu ca într-un vis, un soi de transă încă ancorată-n realitate. Nu e ceva neapărat plăcut, e o adormire a conștiinței, nu și a vigilenței. Sunt în continuare în alertă, dar mintea mea trece în revistă frânturi de gânduri, în special dintre cele destinate, în van, controlului realității.

Cum am înaintea mea o plecare „în lume”, am grijă să nu uit nimic din ceea ce mi-ar fi necesar acolo. Pândesc memoria, ruleta amintirilor, ca să nu-mi scape ceva. Imposibil demers, dar tot îl fac. Cum nu mă opresc la nici un gând anume - efortul meu, transa asta indusă de rumoarea atâtor gânduri zdrențuite sunt aparent zadarnice. Inaparent, o fi folosind la oarece. Cât timp ruleta se învârtește, pot decide când și unde s-o opresc și să trec la act.

Notabil este că-mi dă o stare aproape plăcută, cum presupun că-i torsul pentru pisică. Mă reconectează cu mine, deși la un nivel semi-conștient. E un fel de browsing semi-automat. Semi, fiindcă consimt, e cu voia mea. Automat, fiindcă nu trebuie să-l „împing” în nici un fel de la spate, ca să se deruleze.

De n-ar fi însoțită și de o ușoară frenezie, mai că aș vedea starea asta despre care tocmai scriu ca pe una de meditație, o punere în ordine a producțiilor mintale (care includ îngrijorări, planuri, dorințe, îndoieli, temeri, speranțe, iluzii, fantezii, realism și fantasmagorie).

De vară

Cerul e calcinat ca tălpile fetelor care s-au expus, încăpățânate, la prea mult soare. Aerul e ca clisa, dens, irespirabil, murdar. Iar eu aștept să vină niște ploi zdravene. Nimic nu mă împacă mai mult cu mine însumi decât o ploaie venită “la timp”!

Să bați palma cu fantome

 Visul începe cu trezirea asta a noastră printre niște munți, o vale adâncă se deschide într-o depresiune, iar în depărtare - peisajul alpin. Drumul până acolo s-a șters. Îi atrag atenția tatălui că „dincolo” ar putea fi Munții Făgărașului, dar n-aveam de unde ști cu certitudine. Țin îndeosebi să-i arăt ce învățat sunt, ce cunoștințe am și cum le folosesc eu la nevoie. Tăcea aprobator.

Dăm peste polițistul orășelului, călărea o bicicletă, el îmi recomandase și „data trecută” meșterul. Acum pare că ne evită, simulând morocăneala, ne spune doar că data trecută el l-a recomandat pe F., dar acum n-ar mai face la fel.

Asta se va petrece abia după ce părăsim birtul. Ne întâlnim cu omul legii, coborând treptele - purta un tricou alb, mulat, cu insigna de polițist atârnându-i în piept, arăta destul de bine, habar n-am ce importanță poate avea amănuntul ăsta. Tata era acolo pentru ca eu să am ocazia să-i demonstrez, cu toate că el nu mi-o ceruse, nu se îndoise de mine.

Mă asigura cu prezența lui, mă învăluia, se afla acolo ca să mă ajute să reconstitui drumul angajării unor meșteri de care nu mai reușeam să dăm, să le cerem socoteală pentru întârzierea lucrării. Invocarea în vis a morților familiei survine în momente de mare strâmtorare.

Călătorim mai departe, localități cu nume de vechi bătălii pomenite în cartea de istorie, comentăm case de patrimoniu, conace, vile boierești în ruină ori renovate grosolan.

Următoarea secvență - la o festivitate. Mese aranjate, mici obiecte gratuite pe mese, urări de paște fericit, felicitări, hârtie de împachetat, la discreție. Senzație de deșertăciune. Subit, ceea ce anunțase a fi fost un bal se preschimbă într-o înmormântare. Pe o bancă din fața noastră, femeile familiei îndoliate, cam trei generații, bocesc, zguduite de plâns. Tata nu mai e cu mine.

Înainte de asta, întreb o femeie în vârstă dacă îl știe pe meșterul cu numele F. Cu un aer vag iritat, bătrâna răspunde, privind fix înainte, nici o clipă înspre mine, că oricine (sau toată lumea) cunoaște un meșter F. în localitatea asta.

Așezare tipică pentru sudul țării - aglomerată, populată intens de oameni întunecați la chip, frământați lăuntric, înclinați să fie suspicioși și neprietenoși, să păcălească, să cerșească. Construcții kitschioase, termopane, bâlci, țânci hoinărind nesupravegheați se apropie de masa noastră din birtul ăla, așteptând să le dăm ceva sau să ne fie de folos, să ne agațe hainele în cuier, să ne pună mâncarea la rece etc.

Aveam neapărat nevoie de un martor în persoana tatălui pentru ca eu însumi să cred. Să cred ce? Că am procedat bine, că am ales ceva real, ceva ce există și ne va face posibilă și tangibilă lucrarea deasupra pământului. Că nu încheiasem înțelegerea, nu bătusem palma cu niște fantome (ironia e că taman martorul meu era fantoma tatălui, duhul lui visat).

Uitate

 Sunt tot mai puține cărțile care îmi plac.

Ajunsesem la un impas cu lecturile mele, înainte de Paște. Niciodată noptiera n-a fost atât de plină (sufocată) de stiva de cărți (pe care a și trebuit să o împart în două stive mai mici, ca să evit prăbușirea). Cauza: începusem prea multe cărți grele și prea multe tomuri masive! Cărțile-lubrifiant (eseistică, proză scurtă, romane de mică întindere sau lesne de parcurs - ca Noi a lui David Nicholls), care în cazul meu funcționează ca parafina pentru schiuri, lipseau cu desăvârșire de la îndemâna mea.

Am luat la citit Cartea de nisip (Borges), cu care mă aflu (împotmolit) la jumătatea ei, taman acolo unde prozele se comprimă, obscure. Textele au un tâlc „și mai adânc” decât în prima jumătate a volumului! 

De peste un an mă regalez cu Analiza viselor a lui C.G. Jung, în ritmul aproximativ de o sesiune sau două pe zi de lectură (capitolele cărții sunt sesiunile de dezbateri, de fapt). Analiza... este genul de carte care îți urnește mintea, desfrânează fluxul ideatic, tentația polemică, dorința de a afla mai mult, senzația (uneori înșelătoare) că știi mai multe despre tine însuți și te trimite direct la foaia de scris. Versurile lui Ivănescu, selectate de Al. Cistelecan pentru Humanitas - nu citiți niciodată Borges și Ivănescu în paralel, vi se va învârti creierul în sens invers, ca un cub Rubik, cu scrâșnete!

Ce a mers, până la un punct, fără noduri a fost Jurnalul unei fete greu de mulțumit (Jeni Acterian). Tobă de carte, femeia asta! Totuși, când am început să mă prind în legătură cu sensul titlului, ritmul mi-a încetinit. Până la oprire. Dar i-am atins și cărții ăsteia jumătatea! Din pudoare, din exces de rațiune, Jeni Acterian nu reușește să-și înadreze emoțional mal de vivre-ul. Însă suferința ei este cât se poate de concretă (și, deocamdată, fără obiect). Intuiesc că pricina e solitudinea, iar a singurătății pricină este unicitatea personalității lui Jeni, altfelitatea ei printre mulții tineri cunoscuți, colegi de generație cu ea sau cu frații săi. Unicul cu care rezonează (dar care o cam ignoră, consumat de abisul propriu) este Emil Cioran. Mai am o bănuială: tânjea după dragostea împărtășită. Înclinația ei către mizantropie aș presupne că ar fi fost mult diminuată de explozia spontană a unei iubiri împărtășite. Or, până atunci, preferă să se „consoleze”, disprețuind deschis mediocritatea celor de vârsta sa și a profesorilor (cu excepția lui Nae Ionescu, de care suspectez că era îndrăgostită).

Am făcut imprudența să dau cep și Patologiilor excesului de Marc Valeur, Jean Claude Matysiak, încălcând astfel regula de aur: o singură carte de psihologie citită în paralel cu altele.

Mai citesc, sporadic: Ioan-Paul al II-lea, În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962 - 2003. Și, zilnic: Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton - nu e chiar o carte epocală, cum au lăsat să se înțeleagă niște intelectuali, peste ale căror opinii mai dau uneori prin presa culturală. Există, în carte, fragmente bune de citat în întregime și fragmente aride, cu substantive fabricate din infinitive, bune de exersat săritura în lungime. Pur și simplu, ochiul și mintea n-au câteodată pe ce anume să se oprească pentru o gândire tihnită. Abstracțiuni cretoase, îndulcite cu ceva ficțiune ce face volumul, în ansamblul său, digerabil. Mi-a trecut prin cap inclusiv gândul abandonului. Partea în care iubirea începe să se deșire este de la o poștă cea mai interesantă. Într-o seară, dând peste ea, mi-a pus pe fugă somnul ce mă toropise! Imposibilitatea iubirii cu de-a sila e tratată cu un realism neîndurător, însă tonic.

Ca urmare, am hotărât că așa nu se mai poate. În weekend, am smuls din raft Raymond Carver - Despre ce vorbim când vorbim despre iubire și-am isprăvit-o în câteva ore. Apoi, urmând un sfat (sau o recomandare) pe care eu însumi l-am notat pe acest blog acum câțiva ani, am trecut la o culegere de nuvele marca Henry James - Desenul din covor (BPT, 1986). Orice impas de lectură poate fi surmontat cu o scriere (sau mai multe) de-a lui H. James. Chiar citeam și subscriam, recent, la părerea tranșantă a unuia dintre biografii americani ai lui James: orice rateu literar al lui H. James este superior multor succese ale altor scriitori celebri.

https://masa-pustie.blogspot.com/2016/05/placuta-povara-lecturii.html

Ani

 Yasmina Reza - „În unele zile, când mă trezesc, vârsta îmi sare la gât.”

Pixelii realității

 Atenția la detalii - o tristă încercare de a ne adapta mai bine lumii ce, într-un final, ne amplifică inadaptarea prin perceperea acută a unor amănunte care ajung să facă imposibilă amăgirea de sine.

Nu mai poate fi muzeificat cineva văzut în curul gol; nu poți sanctifica un om în care, la un moment dat, ai zărit Diavolul.

Distanța față de evenimentele istorice le muzeifică, în schimb, și scoate la înaintare exclusiv virtuțile acestora. La fel, și pe acelea ale protagoniștilor lor. Odată ce au trecut două secole peste „episodul Napoleon”, împăratul nu mai este înțeles ca un criminal în masă, ci un vizionar, inițiator al lumii moderne. Numărul cadavrelor presărate de el și de oastea sa, de delirul lui, de-a lungul Europei trece în plan secund. Despre acele cadavre, soldați sacrificați pentru o idee megalomană, se vorbește azi statistic, cu un eventual oftat, cât să se observe că ne pasă, iar prim-planul este confiscat de codurile naopeoniene, de „eliberarea popoarelor”, de glorie și vitejie, de charisma lui în fața armatelor, insușirea lui de a mobiliza și a motiva mulțimi cu câteva cuvinte bine ticluite.

Nu mai contează că Napoleon a umplut Europa de bastarzi, orfani, femei violate, teroare și privațiuni, amărăciune. Importantă pentru populime este „măreția visului” lui Napoleon. Cadavrele-s eșafodajul acelui „vis”...

Când ajungi să vezi totul în amănunt, și nu ansamblu - să nu-ți mai scape nici o tresărire, nici o ezitare, o umbră ironică - sfârșești prin a nu mai vedea nimic, vezi doar pixelii realității.

Tata, în vis

 M-am împrietenit cu tata, în vis. L-am luat cu mine pentru a-i arăta trecutul unei construcții, arheologia unei reînnoiri. Muzeul emoțiilor mele. Izvorul deciziilor.

Ne-am dat mâna, palma lui era uscată, cum o știam, dar delicată ca feeling - uscăciunea o moștenesc palmele mele, mai puțin asprimea lor.

Am băut cu tata. El - țuica lui. Eu - xanax dulce, luat cu pumnul și surplusul scuipat înapoi în palmă, pentru mai târziu.

Mă simțeam încurcat, dar nu strivit, de prezența lui. Eram serios și extrem de acolo.

Saroyan - arta de a spune o poveste

Cândva, am pomenit despre istorisirile evreiești - cât de limpede-s scrise și ce tâlcuri ascunse sau vizibile pot avea!

Poveștile armenilor nu-s mai prejos! Dovada stă într-însăși selecția asta din opera inepuizabilului Saroyan.

Încă de la primele rânduri, deși scrie cât se poate de modern, se remarcă însușirea excepțională a scriitorului de a păstra o anumită conexiune cu modul tradițional de a povesti al strămoșilor săi.

•••

Tânărul neînfricat de la trapezul zburător…, William Saroyan//ed. Litera, 2017

Camilo José Cela

O carte fabuloasă a cărei lectură o amân prostește de ani de zile!

Romanul ăsta, ca zumzetul și forfota unui stup, este străbătut de o ironie metalică al cărei gust pe unii (unele) ar putea să-i supere ca și când le-ar fi direct adresată. Asta-mi place să-mi închipui: cum niște inși care se încăpățânează să citească (deși nu pricep mare lucru din cărți) se simt deranjați de atitudinea dizolvantă a autorului.

Romanul este inclasabil. Vecin, probabil, cu Daniil Harms, cu Bruno Schulz și cu suprarealiștii - dar cu un plus de rigoare și deșteptăciune; fără acele gratuități lingvistico-imagistice, comise de dadaiști și suprarealiști doar ca să epateze.

“Stupul” mi-a retrezit curata bucurie a lecturii. N-am simțit că aș fi fost condus înspre nisipurile mișcătoare și cleioase ale vreunei viziuni ideologice (ca, recent, cu Llosa ori cu R. Piglia), amestecată ticălos cu ficțiunea și cu talentul autorului pentru a face cartea, dacă nu mai digerabilă, atunci mai căutată, mai generatoare de sentimente snoabe în cititor.

Drame personale, decizii de viață stupide ce se întorc contra omului, jocuri serioase ce sfârșesc prost - asta vreau să citesc în beletristică. Nu despre colonialism. Nu despre efectele inegalitare ale capitalismului.

Vreau (să citesc) autori care să fie vizibil convinși că omul este cel care își “face” soarta. Îmi repugnă cei care le pun pe toate (relele) pe seama mediului și a nedreptății sociale.

Pe când mă credeam împotmolit în lecturi “așa și așa”, iată-mă tonifiat cu C.J. Cela…

Vara - mode d'emploi

 Modul atent în care se neglijează fetele deîndată ce se lasă căldura cea groasă a orașelor betonate, cum ies afară, pe stradă, după pâine, cu hainele de casă boțite, pantalonii foarte scurți până-n curbura bucii, cu care și dorm, tricou acordeonizat de atâta purtare, cu sânii tresăltând liberi pe sub pânza rărită ce mai mult dezvăluie decât ascunde. Șlapi, și degetele de la picioare cu unghii făcute și decojite de săptămâna trecută.

Acasă*

Cartea asta stă fără complexe pe raftul marelui roman american! Vecin de glorie cu J.C. Oates, cu Toni Morrison, Carson McCullers, Flannery  O’Connor etc. O carte grozavă. 

Ar putea determina orice cititor să se rușineze de cărțile de umplutură citite până la Acasă.

Nu-s lămurit ce-i lipsea romanului (în concepția juriului) ca să primească National Book Award. Sunt curios cu ce a fost mai bună “Shadow Country” de Matthiessen - premiatul acelui an.

Bineînțeles, casa de Acasă e personajul central al romanului. Locul mitic, contaminat cu dor & eterna ranchiună familială, nemesisul tuturor înstrăinaților. Un spațiu sacru ce te cheamă într-însul cu glas mieros, ca să te protejeze și să te oprime discret, deopotrivă.

———————

* https://www.litera.ro/acasa-afcpt173

Omul decent

 Omul decent este, de fapt, o sumă a timorărilor la care a fost supus. Nu-i doar efectul unei educații alese. E și multă frică, și un „respect” superstițios (față de autorități închipuite) în decență. E anxietate, e teama de a îndrăzni forțarea convențiilor și de a pierde, astfel, afecțiunea părinților simbolici.

Nu ieșeam din cuvântul lor, dar compensarea a venit din lumea paralelă pe care mi-am creat-o, acolo unde indecența înnăscută îmi era mai puțin gâtuită. 

Pentru mine, chiar și o discuție „decentă” nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru toată lumea, ci acea discuție din care îți extragi maximumul de satisfacție și în cursul căreia încalci toate limitele cenzurii de sine, abordând orice subiect (intim), trecând peste tabuuri, scandalizând. Excluzându-i pe cei ce stau cu tine la masă, insulți cât cuprinde.

În tinerețe, la un pahar, le propuneam prietenilor să vorbim deschis despre toate, inclusiv despre procesul defecației. Ziceam că prietenii trebuie să_și mărturisească între ei totul, să se expună pe masă unii altora, până la os. Totala dezosare.

Până și-n aviditatea cu care citeam mustea multă indecență, o căutare neostoită a acesteia. Intuiam corect, cu puținătatea experienței mele de adolescent întârziat, că numai un cutremur m-ar putea extrage din colțul de pedeapsă, din ungherul psihic în care mă simțeam înghesuit.

Cel mai iubit dintre pământeni*, vol. 3

Cu toate că dragoste e, nimic nu e (în spatele ei ori în urma ei). Dragostea e ca ochiul unui ciclon. Ceea ce se învârtejește în jurul ochiului are implicații mai mari decât însuși ochiul. Iubirea antrenează în furia ei mai mult decât poate duce și mai mult decât ea însăși semnifică.

Pare să susțină Marin Preda - și înclin să fiu de acord cu el - că tentația dezastrului stă pitită în chiar condiția noastră. Dramele personale le întrec pe cele istorice și, în mod cert, pe cele de ordin ideologic. Pace sau război, comunism sau liberalism, omul suferă cumplit din dragoste, autoamăgit ori dezamăgit de semeni. În cele mai multe rânduri, cu voia sa.

____________

* Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, ed. Jurnalul național

Marele experiment*

N-am ce să adaug de la mine ca să fac să arate mai bine decât arată deja o colecție de povestiri de cinci stele. Totul e dozat până-n pragul perfecțiunii - dialoguri, adâncimea caracterelor. Un hohot mut de râs și o satisfacție abia ascunsă par să fi pus stăpânire pe autor cât timp a scris despre acești ghinioniști sărmani cu duhul.

Eugenides este unul dintre alter ego-urile mele americane (alături de P. Roth, Updike și alți câțiva). 

Moderat incorect politic, sarcastic și, deci, destul de incomod, ireverențios - probabil din cauza asta stârnește Eugenides (ca și Roth) o anumită respingere (reținere) printre cititorii americani timorați de poliția gândirii.

—————

*Jeffrey Eugenides, Marele experiment, Polirom, 2018

O carte

 „O carte trebuie citită și apoi aruncată; e inutil să vorbești despre ea, s-o rezumi și să o comentezi. La ce bun să-i cântărești calitățile și defectele? Dacă e bună, o încorporezi substanței tale; dacă e rea, va fi fost cauza unei pierderi de timp. Atâta și nimic mai mult. De ce să reflectezi la nesfârșit la ce ai citit?” (Cioran, Caiete)

Uitarea

 Uitarea nu necesită întreținere, uitarea, vorba lui danpuric: doar este. Autosuficientă. Un vid. Ranchiuna se cultivă prin vorbe grele și rele. Nimic concret. Ceva de genul - „uite și la ăștia”. Unde pronumele „ăștia” conține în el toată respingerea, intoleranța, hotărârea de a perpetua neînțelegerea.

Albia neînțelegerii trebuie periodic dragată, decolmatată, ca să i se redea adâncimea, să rămână adâncă, de netrecut. Există un standard al adâncimii care o face de nestrăbătut, nu permite aruncarea vreunui pod peste ea, prea mult material, mari costuri de construcție. Numai picioarele podului ăluia cât de înalte ar trebui să fie pentru a-l susține!

My Lynch

Și atâtea filme de (re)văzut.

Secvențe

 Copiii, alunecând ca stanșibran pe o picătură de apă.

Vecinul, motorând drujba în scopul lemnelor.

Păstrezi un om, renunți la vicii. Nu, viciile-s vitale! Sunt sarea și piperul. Viciile sunt și ele „oameni”. Mai oameni decât cei ce (se) așteaptă să le abandonăm.

Norii - o peliculă cenușie, întinsă uniform pe tot cuprinsul cerului. Nu contururi, nu protuberanțe cumuloide. O pânză groasă, ecliptică, de nori gri. Ferestre închise.

Schade & Freude

 „Tristețea duce la pălăvrăgeală. La orice altă stare din care nu putem ieși, inclusiv bucuria. (Deși, la drept vorbind, nu poate exista bucurie permanentă, pe când tristețea se permanentizează lesne și aproape automat.) Bucuria excesivă și durabilă e mai aproape de nebunie decât tristețea cea mai adâncă. Căci aceasta din urmă se justifică prin reflecție și chiar prin simpla observație, pe când cealaltă ține de delir. Este imposibil să fim veseli prin simplu fapt de a trăi; e normal să fim triști de cum deschidem ochii (...).” (Cioran, Caiete)

Dărăburiri

 Ochi verzi, cum numai unii arabi, metisați cu sclavi europeni, pot să aibă. Vorba dulce. Teroristul uman. Familist, își iubeste neamul, sânge din sângele lui.

Vreau în Israel! Mă simt chemat acolo. De ziduri, de măslini, de chipuri. Vreau să cunosc neamul semit la el acasă. Să mă-nchin (în sinea mea).

Fascinat de faptul că evreii sunt posibili. Vreau să-i văd trăind, minute din viața lor, în țara lor recâștigată cu atâtea sacrificii. Recâștigată în fiecare zi, de când statul a fost fondat.

Femeile-cal, cu 40+ la picior, nas drept, degete lungi, picioare de 1,50 m. Copite, coamă.