Suntem posesivi, înciudați, distructivi cu ceea ce ni se refuză. Sau cu ceea ce ne pare nouă că ni se refuză (ne este sustras plăcerii imediate).
Un nefericit de copil, țipând la maică-sa cu o furie ce o prefigurează pe cea a adultului care (copilul de azi) va fi cândva.
N-am băgat de seamă când anume au tăcut păsările. Sau, mai precis, abia azi am remarcat, or ele tăceau deja de multă vreme. Dar nu pot stabili cu exactitate care-i ziua în care păsările au tăcut. E liniște, din partea lor. Vara s-a derulat ca un covor aspru de iută. Cum îl aveam noi pe cel de la D., trăgând de existența lui ani de zile.
Îmi era rușine cu covorul acela (verde cu gri alburiu și ciucuri). Îi aranjam ciucurii cu mâna și cu piciorul, pe fiecare individual, înainte să primim oaspeți. Tare-mi mai era rușine cu casa noastră, cu felul în care arăta. Nu am cum să știu dacă și cei care ne vizitau o vedeau cu aceiași ochi critici. Sărăcia și înapoierea predominau. Erau comune. Cu toate astea, o iubeam! Se poate să-ți fie jenă cu ceea ce iubești? Se pare că da. Mie sigur mi-a fost.
La fel și casa din I. O vreme, de bine de rău, interiorul arătase într-un fel. Să zicem că ținuse pasul cu vremurile. Apoi, începuse să se ruineze una sau alta. Rulourile, de exemplu. Nimeni nu mai repara nimic. Casa suferea de depresie. Nu țin minte ce alt scop aveau zilele. Nu eram chiar atât de săraci. Nepăsarea și alte „priorități”. Vaca. Recoltele (infime!). Strânsul lor și-al fânului. Te-ai fi mirat ce mai apărea. Numai confortul era mereu amânat.
Conflictele cu ceilalți înăcresc viața. Tot ce nu-ți merge cu cineva îți aduce aminte și îți răscolește tot ce nu ți-a mers vreodată, în general. Neîmplinirile din prezent, mari sau minore, sunt în mod subteran legate de mai vechile neîmpliniri de la care ele (cele de acum) preiau încărcătură otrăvită.
Prozele autorilor români suferă acut de inautenticitate. În dialoguri, în relatări, în gânduri, personajele nu au vocabularul, fluxul ideatic specifice condiției „clasei” lor, ci pe acelea ale scriitorului. Cum ar veni, dacă scriitorul nu-și mai încape în piele de inteligent ce e, până și „proștii” săi ficționali ies inteligenți. Scriitorul român neexperimentat sau cel mediocru e bolnav - nediagnosticat - de inteligentism. Prozele sale vor fi mereu populate numai, cel mult, cu proști deștepți, din cauză că autorul este prea complexat și superstițios (unde mai pui și senzația de impostură ce-l bântuie) ca să conceadă că fiecare dintre noi traversează frecvent și unele episoade de prostie, naivitate, lene intelectuală.
Ioana Nicolaie (ca Radu Vancu, în altă parte) scrie despre semiruralii din Transilvania în Cartea Reghinei. Gândurile și vorbele Reghinei, dar și ale altor personaje, sunt tributare - cu toate acestea - unui ghiveci de regionalisme asezonate cu vocabular de bază, adunate de peste tot (din țară). Un țăran ardelean din Bistrița, pot spune cu certitudine, n-ar fi zis în veci „serile” în loc de „seara”: „serile, abia aștepta să-i mai citesc” (virgula de după serile eu am pus-o, nu era acolo în original). La fel, „flăcău”? În Ardeal, se spune „fecior”, „ficior”.
Dacă tot te apuci să scrii despre chestii cu „vână” etnică, bine localizate regional, geografic, te scremi să te documentezi! Fie scrii în totalitate ca din mintea unui semi-țăran ardelean al anilor '50, fie scrii - cinstit - ca tine, cel/cea de azi.
Ioanei Nicolaie, deși ardeleancă, îi iese prin toți porii bucureștenismul de împrumut care a însiropat-o temeinic, cu trecerea anilor.
Numai femei în vârstă, astăzi, pe străzi. Ora femeilor scăpătate, mame de familie, bucătărese de familie, slujitoare obediente la altarul familiei - unde bărbații lor, sacerdoții, preoțesc cu-o morgă de capi ai bisericii.
Lichidul lubric, expandat de la forma zgârcită a unei linii ca o semilună la câtamai pata.
Nu foarte în vârstă, femeile, totuși. Își permiteau, încă, să-și dezgolească picioarele, primele trei sferturi din luingimea picioarelor, care arată onorabil, netede și ferme de la umblatul pe jos după provizii și de la cât de mult stau în picioare în bucătărie.
Picioare ce stau în picioare.
Oare câte alte picioare se-ncurcă printre ele, venind să caute ce e de mâncare azi prin oale, ce miroase atât de bine? Păi, nu este acasă acolo unde miroase bine? Ba e! A mâncare miroase, a mamă, a câinele ud al familiei. A picioare împuțite, ale tuturor, desigur, pantofii îngrămădiți în hol. Dar sunt picioarele lor, ale celor dragi. Doar n-o să și le taie că put!
Femei cu părul tuns tot mai scurt - practic, lejer -, dar vopsit, vopsit acasă, ieftin, în baie. Până la urmă, se vor și tunde singure. Unele frizuri ale femeilor care au fost tinere în anii '80 chiar așa arată, ca tunse acasă, cu cuțitul cel bun, de carne. Apoi, fasonate cu ăla de pâine, zimțat, devenit nefolositor de când ți-o feliază ăștia sau o cumperi gata feliată. Freze feliate.
Și fețele lor! Dacă, văzute din spate, unele dintre aceste femei încă reprezintă câte ceva trupește, chipul este altceva - de neabătut din drumul său către masculinizare.
Îi recunoașteți cu ușurință pe anonimi: ei sunt mereu în trecere. Orașul e doar un coridor pentru ei, dați-le pace.
Totul constă în a păși cât mai natural, în felul ăsta îți cresc șansele de a nu fi văzut. Dar cu cât calculezi mai mult firescul pașilor tăi, cu atât pășești mai conștient de tine, mai țeapăn, te împiedici și cazi, scapi ceva din mână, atragi căcatul unui porumbel etc și s-a dus naibii discreția, ai pierdut ocazia unui perfect incognito, trecând pe lângă terasele ticsite de zoaiele umane ce n-au alt lucru decât să se zgâiască după cine trece (așa cum ai face-o și tu, cu ochii măriți) și să dea note. Note de trecere.
Burțile de bere, lungimea și luciul cracilor, cutele ca niște zâmbete, acolo unde fesa se întâlnește cu coapsa, X-ul picioarelor, amploarea pectoralilor și balada ar putea continua.
Câteodată, îți iese totuși. Umbli cu ochii mijiți și, astfel, ceea ce nu vezi nu te vede.
În urma ta, replicile bănuite ca..., nu le poți decât bănui, nu le auzi, nu înregistrezi vizual chipurile, grimasele, mișcarea buzelor, rânjetul ce precede gura de bere de după o poantă răutăcioasă, țuguierea buzelor în căutarea paiului din limonada cu pepene.
Nu te vede nimeni, și apoi, lucrurile astea au o anumită perioadă (determinată) de incubație, pot ieși din ele pui ce iau forma câte unui te-am văzut trecând prin Unirii, erai cu totul absorbit, ascuns pe după fumul ochelarilor de soare ori lipit de cucoana virtuală care-ți pășea grațios alături. Am zis, inițial, să te strig, dar era prea mult zgomot, era lume, ți-am dat un beep pe telefon, dar n-ai avut nici o reacție. Telefonul tău e mereu închis. Sau, cum spuneam, erai complet absorbit în actul de a păși degajat, neobservat.
Cred că te-am văzut în Unirii. Treceai. Erai cu. Erai fără. Păreai grăbit. Te furișai, sperând să scapi vederii oricui, nerecunoscut de tot publicul neocupat, deversat pe la mese.
Ar fi preferabil ca suferința însăși să poarte toată însemnătatea, nu spectacolul ei, nici felul cum asiști (și reacționezi?) tu, străinul, la ea. Durerea, părerea de rău ce urmează imediat unei reacții pripite (chiar dacă îndreptățită în miezul său) sunt cele care ar trebui să-ți confiște toată atenția, fireasca dorință de reparație. Și actul în sine al reparației.
Dar ce tentant este să captezi bunăvoința altora, suferind - dimpotrivă - cu public, sub ochii lui, validat în năduful tău, susținut, de ce nu?, cu ropote de aplauze și cu suspine compătimitoare. Numărând contabilicește clipele pe care eu, publicul, le rup de la mine și ți le acord ție.
Te pui în calea fericirii cuiva la care ai ținut sau care a însemnat ceva pentru tine, fiindcă să constați că-și poate vedea de viață fără sughițuri, fără sincope, te insultă, te rănește, îți leagă picioarele unul de celălalt, ca ale vitelor lăsate „libere” pe izlaz, la păscut. Cu gleznele legate.
Dragostea și recunoștința față de părinți se pot manifesta și-n felul ăsta: pentru tată, citesc; pentru mamă, gătesc și mă îngrijesc să am plante în casă. Când câte una moare - de moarte bună sau atacată de pisică -, o înlocuiesc. Primul raft trebuie să fie mereu plin.
Iată-mă, chinuindu-mă să fiu perceput, pentru a simți că exist. De ani buni (decenii), mă străduiesc să fiu în ochii unora (și-ai altora). N-am alte ambiții. Asta-i „cariera” mea.
Mai întâi, cum am mai spus, am ieșit din mine prin dans (desigur, spre marele amuzament al ineuoților plesnind de prejudecăți, unii dintre ei - prieteni), apoi prin efectele (dorite ori nedorite ale) seducției și, mai la urmă, am descoperit ce bun surogat este scrisul pentru cele două, în absența lor. De fapt, nu un surogat - o întregire, un pas, un alt pas (dublu) înăuntrul și-n afara mea.
Perceput, iubit, urât, disprețuit, dar conturat în ochii celorlalți. Scandalizând, revendicând și ocupându-mi spațiul, luându-l cu de-a sila - când era necesar. Numeroase locuri însușite cu de-a sila, în anii ăștia, însă nu suficiente, nu încât să mă fi ajutat să pătrund mai molcom în antecamera bătrâneții.
Căutat - iubit - consternez - înșel așteptări - dezamăgesc. Ocazional, mai și mulțumesc. Minunez.
