Ochii-n soare

De copil, am învățat să cercetez cerul cu aceeași sete de cunoaștere și de anticipare pe care - îmi dau seama acum - o aveam și-n felul cum scrutam chipurile părinților. În căutarea semnelor furtunii.

Îmi pare adesea că dintre toate zgomotele acestui oraș ce nu tace niciodată, fără ca agitația lui s-aducă vreodată cuiva ceva folositor, vocile mă deranjează cel mai tare, vociferările celor care trec pe stradă, vorbindu-și strigat, de la mică distanță, unii altora, mai tare decât ar fi necesar, plânsetul isteric al copiilor răsfățați, dobitoci, mici animale care suferă acum pentru nimicuri incomparabile cu ceea ce-i așteaptă la maturitate: nenorociri, pierderi, plecări, despărțiri, minusuri afective sau plictis mortal, antecamera depresiei.

Voci insuportabile, neșlefuite, voci de bovine muierești, guturale, făcute să țipe, să comunice dezarticulat, să mugească pe note false, să behăie în falset, expulzate cu forță, ca să timoreze plozii și, de ce nu, pe însuși bărbatul familiei.

În Proust, în schimb, e liniște. Doar metaforele lui nesfârșite ce mai produc niște larmă într-o minte deja obosită de atâtea asalturi ale frumosului și-ale urâtului.

Perechea de pleoape argintate, sclipind pe-o piele negrăit de neagră.

Și-o pereche de buze numai bune de preparat șnițele din ele, bătute bine, întinse, scăldate-n ouă & făină.

Văzând-o pe grăsuță, i se aprinseră beculețele, ceva de genul: mamă, mi-e foame, dă-mi să sug!

Cioran, te iubesc!

Te iubesc, E. M. Cioran! Cuvintele tale-s atât de bine ticluite, mortarul folosit la zidirea paginilor tale - atât de bine-ntins, încât nu de puține ori mi-e greu să văd dincolo de ele, nu le înțeleg, deși-s cuvinte simple, din vocabularul de bază, pentru că nu lași spațiu de suflare între ele, dar le simt, le înțeleg cu simțurile mele, trup zidit din litere atent selecționate, indestructibil rânduite.

Cavalcada

Pun șaua pe trupul tău, dar n-o leg, îmi rezerv plăcerea de a te călări ca un tătar și de-a cădea din când în când, de a mă ridica, rănit, scuturându-mi de praf turul nădragilor. Dar nu scutur bine de tot. Doar fundul, genunchii, doar coatele și fruntea. Doar praful. Nu și sângele.

Nu-mi leg curelele de pântecul tău, vreau s-alunec și să mă doară căzând, când îți scuturi pielea înțepată de insistentele & sâcâitoarele muște, zgâriată de unghiile mele care s-ar agăța de coastele tale, dar n-au ce apuca.

Evaziuni nefiscalizate

Într-o zi, la un număr oarecare de ani împliniți, am să fug încet, am să mă retrag undeva, neștiut de nimeni, am aleg să trăiesc în pustnicie. La Ineu, ar fi suficient de departe, suficient de izolat?

Mă paște dezamăgirea, or iarba trupului meu nu-i îndeajuns de grasă pentru a ține saț cum s-ar cuveni dezamăgirii ce mă paște fără odihnă.

Citesc poezii, haide că merge - am ajuns la p. 50.

Mă surprind, câteodată, dorindu-mi să sufăr - ca pedeapsă, dar și pentru că, paradoxal, în miezul suferinței gândirea mi se ascute. Devin mai „inteligent” în prostia fixistă a suferinței mele.

Să-mi cer iertare de la mine însumi și să pornesc mai departe. Să fac terapie cu vulpile, cu ciutele ce rod puținii pomi plantați de mâna mea.

Să las în urmă un zid de caiete, tencuit artizanal, de mâna mea.

„Să am un loc anume unde să plâng dacă se poate

 Cu capul sprijinit în palme și nimenea să nu mă știe.”

(Ileana Mălăncioiu - Linia vieții) 

Felul în care stăruința se întâlnește cu împlinirea ei. De neuitat, totuși, și neîntâlnirile, așteptările zadarnice de altădată, uitările umilitoare, nefăptuirea tensionantă, cu ochii pe ceas. 

Zur Psychopathologie Des Alltagslebens

Absența (amânarea) unei pauze de gândire la sensul vieții proprii. Continua goană după “rezultate”. Refuzul autopercepției. Refuzul de a te ști populat de propria personalitate, cu bunele & cu relele ei, în schimb le îngădui altor personalități, invazive, nedrepte, nu de puține ori psihopate, să pună stăpânire pe tine.

Ori permițând muncii obsesive să-ți radieze orice trăsătură originală, trăsături aparținând celui care ești, care ai fost de fapt. Șters aproape complet, nu mai ești în nici un fel Tu. Ești alții. Ești nimeni, un număr, o umplutură sau, mai rău - o carcasă.

Nu (te) iubești, nu te lași iubit. Nu-ți permiți să greșești, să încerci măcar niște năzbâtii. Nu ieși din rând. Te conformezi. Te uniformizezi. Trăiești rigid ca unul deja mort.

Ca și cum ai avea veșnicia înaintea ta sau ai avea la dispoziție mai multe vieți. Ce stupid!

Diferența între noi o aduce acel CÂND - depinde când te trezești că ai trecut pe lângă viață, refugiat fiind în muncă ori pierzând timpul. Oricând te-ai trezi, trezirea va echivala cu prăbușirea, realizând dintr-o dată că te-ai irosit, că ești, sufletește, definitiv sărac & că nu mai ai timp să repari. Că nu știi CINE ești. Ai fost doar o funcție...

Despre disperata clemență

V-a vizitat vreodată coșmarul acela al condamnatului suit pe eșafod, căruia i se dă o ultimă șansă ca, într-o scurtă frază măiastră, să ceară clemența judecătorilor săi & grațierea?

Groaza că nu vei izbuti să nimerești cuvintele “potrivite”, cuvintele magice, capabile să descuie sufletul celor ce te-au condamnat și îți vei irosi, astfel, singura oportunitate de a fi iertat, acceptat înapoi în comunitate.

Să știi (ori să simți) că ți s-a acordat dreptul la doar, să zicem, 25 de cuvinte - pe care să le jonglezi cum te ajută inspirația - ca să-l convingi, poate și contra cronometru, pe Marele Inchizitor.

N-ați simți, oare, că totul se face fărâme sub ochii voștri, începând cu micile și puținele certitudini pe care vă bazaserăți până în acele clipe? Că nu mai știți ceea ce fuseserăți încredințați că știți. Că de orice cuvânt greșit plasat în pledoaria pentru grațiere vă poate depinde viața...

Partea întunecoasă

E adevărat că am în spate o întreagă istorie de excavat laturile malefice ale persoanelor de care sunt (am fost sau m-am) atras, apropiat. O imposibil de reprimat tentație de a privi în întunericul lor ori, mai precis, de a li-l scoate afară pentru a-l privi, nu neapărat exorcizându-l, poate mai mult întărâtându-l, ca să mă confrunt cu el, iar eu - stăpânit în timpul ăsta de întreaga teamă de care sunt capabil.

Partea asta a lor întunecată este cea care mă păstrează alipit de ei, adus în situația de a-mi fi cu neputință să mă desprind. În răul din celălalt e mult de scrutat, de forat, vrei să te pierzi, ești cuprins de spaima și dorința de a te rătăci, dar nu-ți desprinzi privirea ațintită către hău, nu renunți la voința de a renunța la tine în favoarea disoluției totale.

Crâmpoțire

Sunt femei cărora lipsa virtuții și o anumită uzură a chipului le conferă un farmec greu de cuprins în niște biete vorbe. Fața obosită, maculată de amprenta nopților nedormite și disponibilitatea din privire, interesul mereu treaz.

Nimic mai puțin rușinos, nimic mai primejdios ca o femeie disponibilă. În chiar momentul în care o ai, nedându-ți răgazul de-a o savura, te și poți gândi că, într-o nefastă zi, o vei pierde.

Ceea ce admirăm la ea e dat să fie însăși cauza pierzaniei și a pierderii ulterioare. Nu poți iubi la nesfârșit o femeie de care te-ai simțit, inițial, atașat tocmai pentru că i-ai intuit disponibilitatea, pretinzându-i să renunțe deîndată la libertinismul ei afișat, dedicându-ți-se numai ție și sperând c-o vei iubi mai departe, fuzionați, legată de tine, complet dedicată ție, închisă, făcând din ea prizoniera ta de aur.

Nici un bărbat nu merită ca o femeie să-și piardă „disponibilitatea” de dragul lui! Și, viceversa: nici o femeie, de dragul unui bărbat.

Deochiuri de ouă

Zăceau acolo grămadă, neadunate, neatinse, și nu mai știu dacă tata fusese cel care le azvârlise în mijlocul curții, crăpând cutia cea nouă, cu miros de brad, ori oaspetele lui, cu care jucase table.

Atunci când, din greșeală, scriu România fără majusculă, am doar tresărirea de autoreproș a maniacului corectitudinii gramaticale (cu literă mică, un nume propriu!). Nimic „patriotic” nu mă-nfioară.

Sunt, am rămas, un instigator. Un șef de poteră. Un horeacloșcașicrișan ce ar înarma cetele răsculate cu furci, mânându-le contra „nobilimii asupritoare”. Fără a le însoți.

Nu mi-a fost nicicând suficient să critic. Ce-mi doream eu de fapt era să distrug și apoi să fi pus în loc, peste ruinele acelea, chipul și asemănarea mea. Chinul & asemănarea mea.

Mai mult decât manifestarea verbală ori corporală a recunoștinței, are o însemnată “greutate” a ți se adeveri că cel căruia i-ai făcut un bine a primit binele până-n străfundurile sufletului său și l-a recunoscut, te-a recunoscut pe tine ca sursă a binelui, ca binefăcător. Poate să și amuțească, să nu rostească un cuvânt, cât timp el, pentru sine, și-a dat seama că, altfel, fără tine, n-ar fi reușit.

Nu un omagiu

Dacă mi-aș face acum (dar nu-mi fac) un nou prieten, iubitor de cărți (cum altfel?), iar omul ăla m-ar întreba cum & cine sunt eu, m-ar invita să mă prezint, să mă caracterizez, i-aș răspunde fără ezitare: eu sunt Philip Roth.

Și, țineți seama, formula asta nu e o parafrază a lui jesuischarlie. Eu chiar sunt Roth! Iconoclast, blasfemiator, scandalos, nesupus, coroziv, serios & neserios deopotrivă, întunecat, depresiv, dar senzual, promiscuu, scormonitor, obidit, impetuos, insultător & politicos (când am chef), maturizatul imatur, incorect politic, necomunist, nefascist, neromân = om. Mai lipsește să fi avut talentul lui de scriitor, bineînțeles. :)

Depresia moștenire

“Stările sufletești neplăcute nu vor dispărea dacă sunt condamnate sau ascunse, ci dacă sunt identificate pentru a fi înțelese. Nimic, absolut nimic nu poate distruge în noi o emoție: toate eforturile vor fi în zadar. Cu atât mai mult cu cât dificultățile disprețuite (neglijate, n.m. CS) devin repede probleme.” 

S. Tenenbaum - Depresia. O moștenire sau nu?

Munka k fugă

“Unul dintre simptomele întâlnite des la depresia ascunsă este hiperactivitatea. (...) Nu poate fi vorba să facă o pauză, nici măcar să aibă chef de asta sau măcar nevoie. Hiperactivitatea este un simptom al depresiei ascunse: dacă stai să te gândești la tine un moment, este mare riscul de a descoperi întinderea stării de rău. 

În L’Homme pressé (1941), Paul Morand descrie această nevoie compulsivă de a înmulți acțiunile pentru a evita confruntarea cu sine însuși: ‘Atâta vreme cât sunt în acțiune, nu mă gândesc la nimic altceva, nu simt nimic. 

Dependența de muncă, patologie a stimei de sine înainte de toate, legată și de cultul actual al urgenței, este în majoritatea cazurilor marca unei depresii ascunse.” 

(Sylvie Tenenbaum - Depresia. O moștenim sau nu, ed. Niculescu, 2018)