Toamna câinilor

Savurez ultimele firimituri ale toamnei. Vremea își trezește câinii, trimițându-i în lume la cerșit. Mai potrivit era să fi scris: își ologește câinii (un câine olog primește mai multă compasiune)? Îi adună în haite, după ce toată vara au fost pe cont propriu. Iarna e mai lesne de supraviețuit în grupuri solidare. Câinii își ascut colții, ne mușcă de urechi câinii vremii. Cele cincisprezece grade sunt, totuși, mană cerească. Prefer casa și puțină carte. 

Încercăm să ne cunoaștem. Un alt eu umblând după ea prin zăpadă, calc fix pe urmele ei, ca să nu stric albul. Îi văd mereu numai umerii. Și onduleurile de sub capișon. Câte unul pentru fiecare umăr. Se reînvață pe de rost mersul pe jos. E ca și când am umbla invers, de pe acuma: cu spatele înainte, ca racii.

Câini și târfe

Legea uciderii câinilor vagabonzi (eutanasiere nu cred că e un cuvânt potrivit pentru felul cum, îmi închipui, va decurge operațiunea în România) se află la Curtea Constituțională*. Astăzi aflăm rezultatul. Avizul CC - la cererea a 30 de parlamentari miloși, cu spaimă de Dumnezeu.

Cei 30 fac referire la o lege europeană care se ocupă, de fapt, cu protecția animalelor de companie (și nu maidaneze), dar ăsta e un detaliu minor pentru domniile lor. Cei 30 susțin că câinuciderea în masă ar „traumatiza” socitetatea civilă, ceea ce pentru ei este egal cu nerespectarea drepturilor omului! Cei 30 știind foarte bine că bugetul actual al țării nu suportă nici timp de o lună cheltuielile cu hrănirea și găzduirea sutelor de mii de câini ce hoinăresc pe întregul teritoriu. Cei 30, indivizi care prea puțin se deplaseză pe jos prin oraș, știu că ei înșiși nu și-ar rupe de la gură atâta amar de buget - bun de furat sau de deturnat către sponsorii lor.

De s-ar pune în aplicare măsura colectării și adăpostirii pe viață (!) a câinilor, am bate toate recordurile la hectar - la câte animale sunt, construcțiile necesitând suprafețe de teren nemaivăzute în lume. Conform celor declarate pentru Gândul de șeful Curții, legea a mai trecut pe la judecătorii respectivi într-o formă mai puțin elaborată, iar CC i-a mai dat un aviz. Nefavorabil. Nu contează numele domnului șef al Curții, mai ales că le-a răspuns ziariștilor într-o bășcălie tipică funcționarului român, care uită că noi îl plătim, că e sluga mea, servitorul meu, și nu e pus de capul lui acolo.

Am citit în presă că organizațiile zoofile au umblat cu jalba la semnat pe la, cum li se spune, monștrii sacri ai scenei românești (Beligan, Moraru ș.a.). Majoritatea, la pensie fiind (categorie de vârstă sensibilizată pios de soarta animalelor) au semnat, de aceea, conform scriselor mele dintr-un alt rând, nu m-a mirat deloc atitudinea lor radical pro-câinistă. 

Cum trăim într-o societate foarte sensibilă la respectul superficial, declarativ, al „valorilor naționale”, și cum la capitolul valori sunt înghesuiți de-a valma și actorii, buni sau nebuni, care au ținut afișele perioadei pre-revoluționare, nu m-ar fi mirat nici ca numele acestor somități să influențeze decizia judecătorilor CC. Mulți dintre ei trăindu-și trei sferturi de viață sub vechea și îmbelșugata orânduire.

Mustul ipocrit izvorăște tocmai din aceea că, va trece legea sau nu, cei care se opun lichidării problemei câinilor vagabonzi prin eutanasiere nu vor pune mâna să adopte sau să doneze (mai mulți) bani pentru construcția și întreținerea adăposturilor private. Ei doresc ca acest lucru să devină fapt prin contribuția mea, adică a aceluia care nu le împărtășește gândirea și care este împovărat de alte dări. Întocmai câinilor sălbăticiți pe care, de la distanță, îi apără, nu știu decât să latre zgomotos. Ca orice virtuoși de cabinet. Căci astfel se naște morala, nu?, din neputință. E imoral tot ceea ce nu pot eu face (sunt urât, mi-e frică sau mi-e rușine). Logic, toate femeile cărora nu le-o pot trage sunt negreșit târfe.
___________________________
*LATER EDIT: legea a primit aviz favorabil la CC

Moi aussi

J'aimais beaucoup ne rien faire. Dans cette occupation suprême, j'étais presque excellent. Je ne m'ennuyais jamais. [...] Le travail ne m'intéressait pas. J'étais désintéressé. [...] Je passais le temps qui passe. 

Jean D'Ormersson - Un jour je m'en irai sans en avoir tout dit*

N-am cunoscut niciodată plictisul, câtă vreme am avut cărțile, biblioteca noastră, lângă mine. Nu i-am putut înțelege niciodată pe "oamenii de acțiune", ce încep imediat să-și răzuiască pielea de pe față dacă nu li se dă ceva de făcut. O treabă, un cui de bătut, o afacere, o înșelătorie. Sunt în stare să zac zile întregi, netulburat, cu cartea în mână, călătorind cu mintea cât un Magellan în secolul descoperirilor. 

Mi-am descumpănit părinții cu firea asta de divan. S-au resemnat. Mi-am exasperat prietenii. Au venit, au stat niște ani, au plecat. Numărabili pe degetele de la o mână sunt cei pe care nu-i irită lipsa mea de Ambiție și care au rămas. Cei care mă primesc așa cum sunt.
___________________
* (extrase publicate în Le Point, 15 august 2013)

Rube & Dusty - Big band Jump

Târfă neostoită, jazzul ăsta. Se pretează la orice. Se lipește imediat pe orice tip de beat. Piesa de mai sus cuprinde în dânsa un fragment de istorie jazzistică, de la tam-tam-ul african, trecând prin bossa nova, puțin charleston, hip hop, big beat, big band și drum and bass. Linia melodică merge înainte nestingherită, indiferentă la ce bătaie curge în spate, tempo-ul ei se ține ferm. Prostituție de lux, nu alta.

fâțele literare neopuritane

Un minunat eseu citim în NYT despre fâțele literare neopuritane*, aceste creaturi asexuate, sterile ca niște litere care încă n-au văzut cuvântul, doldora de tabu-uri post-victoriene, altfel - ființe cibernetizate, în general atee, dar cu comportament de „cruciați”, mereu gata să-i aducă înaintea „tribunalelor feministe ale poporului” pe romancierii nord-americani prea slobozi la condei, din cale afară de expliciți în descrierea scenelor de sex din proza lor (unele adevărate și „omologate” capodopere, canoane eterne), iar atunci când autorii nu mai pot fi trași la răspundere, să pună să le fie, nu-i așa, cenzurate, interzise, arse cărțile for the ways in which their sex scenes demeaned, insulted or oppressed women. (râsete homerice din culise)

Dan Patrascu spunea...

Propuneti o discutie extrem de interesanta. Am parcurs si materialul din NYT de la care v-ati pornit prelegerea.

Din pacate nu sunt de acord cu calificarile pe care le folositi la adresa celor care nu "gusta" descrierile sexuale explicite din literatura, fie ele si capodopere.

Nu cred ca e vorba de neopuritanism sau alte cele ci de sensibilitati diferite. Nu inteleg de ce toata lumea ar trebui sa guste astfel de scene sexuale, pentru ca, observ, ca pe cei care nu le gusta ii considerati neopuritani sau, oricum, indivizi dintr-o alta lume.

In spatele acestor aspecte se afla, insa, o problema de fond: bagatelizarea si desacralizarea actului sexual in sine. Dar discutia pe aceasta tema este extrem de vasta.

als spunea...

pai, dvs considerati k cei care le gusta 'bagatelizeaza si desacralizeaza actul sexual in sine'... deci exista echilibru! ;P

Cristian SÎRB spunea...

Nu știu cine a avut pretenția, în ultima mie de ani, că sexul ar fi sacru...

Nu atât cei care nu gustă mă irită (autoprotecția lor se poate asigura simplu prin ocolirea autorilor „deochiați”), ci aceia (acelea) care ar fi în stare să mute la trebunal viziunea asta mai laxă (batjocoritoare, șovină, antifeministă, etc) asupra sexului, demonstrată cu talent de atâția autori!

als spunea...

f bine zis, subscriu!

ps last time i checked, eu stiam k iubirea (dragostea, etc) e sacra, nu sexu! (?)
dar deh, poate a 'progresat' si biserica, nu? ;))
_____________
* discuția a avut loc în ianuarie 2010 pe masa pustie

Assad te lasă să alegi

Cum preferi să mori: gazat sau împușcat? Ca și cum gravitatea conflictului din Siria ar sta în modul cum își ucide acest sinistru prinț republican opozanții, și victimele colaterale, nu în faptul că-i ucide pur și simplu deoarece i se opun...

Baletul neintervenționist, pacifismul simulat - ca paravan al nepăsării. Obama a fost eclipsat și, într-un anume fel, a pierdut (a pierdut ocazia de a tăcea sau de a acționa) - în ciuda faptului că el a deținut prima mutare și a doua (care au contat în obținerea rezultatului final) - în fața mai inspiratului Putin. Acestuia din urmă oferindu-i-se șansa nesperată de a juca rolul împăciuitorului echilibrat, rațional, pacifist (când toată lumea știe că nu e). Obama și-a dat singur șah. 

Dar nu despre asta e vorba. E vorba că tensiunile diplomatice au fost în fine demontate, iar „puterile” au căzut de acord: Siria își poate perpetua în deplină libertate războiul fratricid, tribal, religios, genocid și de care o mai fi. Cu o condiție: să nu mai folosească arme chimice. Urmează un weekend liniștit la Washington, Londra, Moscova și Paris. Odată cu semnarea căderii de acord, în liniștea diplomatică ce va urma nu se vor mai auzi decât bubuitul reconfortant, familiar, al armelor convenționale și gemetele recunoscătoare ale răniților sfârtecați de arme convenționale. Morții convenționali în mod cert nu se vor mai face auziți.

În Rusia, presa de casă (există de alt fel?) a țarului republican V. V. Putin a sugerat înnobelizarea acestuia pentru pace... Mi se pare o propunere de bun simț, președintele rus, fost prim-ministru (și viitor, dacă rotația se va face din nou - asta era cutuma și-n vremea monarhiei românești), a demonstrat că ține mult ca victimele civile ale războiului sirian să nu piară de intoxicație, salivare în exces, convulsii. La cartușe, bombe și alte proiectile - liber. În mâlcul călduț internațional, anticipat de mine, doar ambasadoarea Statelor Unite la Natiunile Unite, Samantha Powers, reamintește Moscovei că ține de trei ani în paralizie Consiliul de Securitate în chestiunea siriană, blocând chiar și eforturi modeste de sancționare a regimului Assad. 

Am înțeles că rușii se opun intervenției armatei americane, dar despre încăpățânarea asta de ceafă groasă de a împiedica sistematic orice rezoluții la nivel de CS al ONU menite a aplana conflictului sirian în ansamblul său ce se mai poate argumenta? Rău intenționat să fii și să continui a aplauda ca un decerebrat recenta manevră rusească ca fiind plină de cele mai bune intenții. La Geneva - idem, nu s-a acceptat nici un or else pentru situația în care Assad s-ar dovedi de rea credință și ar ascunde chimicele. How's that for a peacemaker, tovarisci Putin?

Aici problema nu este atât de simplistă încât să fie tranșată de opțiunea: de partea cui te situezi, a lui Putin sau a lui Obama, că nu ne jucăm de pac-pac în curtea blocului. Dacă nu dorim să trecem drept puerili. Problema e să dovedești că ești capabil să vezi Siria, cu tragedia prin care trece de aproape 3 ani, dincolo de parada celor - chemați sau nechemați - care se înghesuie să o „ajute”. Când spun Siria, îl exclud total pe Assad. El este deja istorie, la cât de controversat a ajuns. În afară de Țara personală a lui Putin și China, nu mai este frecventabil pentru alte state. Poate pentru Venezuela și Cuba...

“Ronald Reagan says, ‘trust but verify,’ and I think that’s always been the experience of U.S. presidents when we’re interacting with, first, Soviet leaders and, now, Russian leaders,” Mr. Obama said in an interview on ABC’s “This Week” on Sunday. (NYT)

Une promesse ou Les ravages de la séduction compulsive

Avec l'amour maternel, la vie vous fait, à l'aube, une promesse qu'elle ne tient jamais.  

(Romain Gary)

Amorezați din lumea-ntreagă, vestea proastă pentru iluzia romantică în care ne place să cuibărim e că intensitatea amorului maternal nu mai poate fi egalată nicicând. Iar mie îmi place să fiu solul acestei vești. Promisiunea neținută. Chiar și acolo unde mama lipsește, nici o relație ulterioară nu se va ridica la nivelul fantasmei cu care copilul umple absența ei. O veste atât de veche și cunoscută încât a devenit istorie virală. Și loc comun.

Acesta nu este un apel patetic, nu e un omagiu adus imaginii mamei sau o invitație la nostalgie în grup. Este doar modul meu tandru de a vă izbi cu obrazul de oglindă. Atunci când vă veți crede mai bine instalați pe o poziție supremă în existența cuiva, rememorați vorbele lui Gary. Iubirea ar avea numai de câștigat.

Prima și unica mare iubire este aceea de și pentru mamă. Celelalte sunt căutări, reveniri - trădări. Buchete de sâni, roabe de sâni materni clonați trec prin palmele noastre. În orice nouă dragoste în care dăm buzna o căutăm pe mamă, o trădăm pe mamă. Cu atât mai ridicol, odată maturi, să ne credem de neînlocuit în viața altuia cât timp mama însăși rămâne de neînlocuit.

Fundamentată pe această onestă mărturisire originară (făcută sieși, de fapt - o conștientizare cathartică), orice legătură amoroasă va avea mai multe șanse să evite cortegiul obișnuit de scandaluri clinice. Dacă nu-ți pot fi mamă, hai să vedem ce altceva îți pot fi. Dacă nu poți fi ca mama, hai să vedem cum te putem reinventa.

Crezul meu

Nu există partid care să mă țină – sau care să mă rețină – împiedicându-mă vreodată să-i prefer Adevărul. În clipa în care apare minciuna, mă simt rău. Rolul meu e să o denunț. Sunt dependent de adevăr. Dacă partidul părăsește adevărul, eu însumi voi părăsi, îndată, partidul..

André Gide, volumul Retour de l’URSS (trad. Marina Dumitrescu pentru Revista 22)

Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să exprim pe cont propriu un crez sub umila-mi semnătură: pe lângă un număr de aprecieri, valul de insulte sau rânjite zeflemele primite plocon, începând de la „prieteni” până la celebrii anonimi. Am simțit și ce bine (și comod) este să te ascunzi după cam aceleași cuvinte, dar aparținând unui autor consacrat, pe care le-ai fi putut așeza și tu într-un text asemănător, dar snobii și ranchiunoșii nu le-ar fi primit cu urechea minții deschisă, ci cu ciudă & comutați automat pe modul suspiciune (cine ești tu, cine-i taică-tu, ce școli ai, cine te plătește?). Dubios de mult depindem de un brand! O părere nu-i părere dacă nu-i părerea unui brand. Da, e frustrant.

E destul de apăsătoare, iată, și povara anonimatului - când e să pui în circulație idei pertinente, cu toate că unii, pățiți, se plâng și de limitarea drastică a libertății de mișcare (și de gândire?) adusă de faimă. Păi, pentru snobilime și invidioși, una e să fi rostit Churchill (e.g.) o vorbă de duh și alta e să vină aceeași vorbă, în necunoștință de Churchill, de la un blogger oarecare. Churchill ar fi putut rosti chiar o prostie și avizii, înfometații de citate cu patalama, s-ar fi repezit să-l admire necondiționat. Poate ați remarcat pe facebook ce trecere au zicalele lui Einstein, multe dintre ele de-o platitudine briliantă (de ex.: Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți păstra echilibrul, trebuie să mergi înainte - hai, pe bune tu?). Dar sunt emise de Einstein... În fine, n-ar trebui să-mi pese atât de mult de armata idolatrilor sau de înciudații pe care fertilitatea caprei vecinului nu-i lasă să doarmă.

Cuvânt cu cuvânt, cele notate de A. Gide în Retour de l’URSS mă exprimă. În România sau aiurea, nici un partid nu mi-ar putea câștiga idolatria, supunerea oarbă. Am avut niște încercări de a mă înregimenta, în „tinerețe”. Nu e pentru mine „disciplina de partid”. Sunt, evident, un ins foarte critic. Un antiautoritarist. Constituțional, mi-e imposibil să execut ceva orbește. Mi-e imposibil să vând un produs (o idee) în care nu cred sau care e conceput să înșele clientul final. M-aș putea regăsi în programul unui partid; aș vota partidul - dacă își aplică programul potrivit principiilor mele (liberale). Însă nu l-aș susține în contra evidenței. A consimți la asta seamănă mai mult cu setea de Putere și cu atașamentul față de privilegiile aferente decât cu urmarea fidelă a convingerilor politice. Puținii noștri intelectuali, cu pixurile închinate azi lui Băsescu, mâine - cine știe cui, au arătat din plin că nu îmbrățișează credința lui Gide: În clipa în care apare minciuna, mă simt rău. Rolul meu e să o denunț. Sunt dependent de adevăr.

Se pare că setea mea de putere (politică) se află la cote alarmant de joase. Tot acolo îmi zace și respectul pentru oamenii politici și, în general, pentru această ocupație - politica, a cărei existență noi, masele proaste, pasămite o acceptăm, delegând patologicilor puterii treburile publice pentru a fi noi în măsură să ne vedem de-ale noastre, de viață... Cineva trebuie s-o facă și pe asta, îi auzim spunând pe cei tranchilizați. Nu, nu trebuie neapărat s-o facă! Politica e invenția celor care nu-s buni la altceva (histrioni, măscărici logoreici, păpușari, mitomani, putori). Și cum ăștia au minima intuiție că masele adoră să se supună și să fie lăsate să doarmă (să fie mulse, dar în timpul somnului), treaba-i oablă. Beneficiind de complicitatea noastră tacită, spectacolul continuă.

Cel mai trist cîntec vesel

Auf der Heide blüht ein kleines Blümelein
Und das heißt: Erika.

Heiß von hunderttausend kleinen Bienelein
Wird umschwärmt Erika.

***

Diplomația de sub preș

Există o similitudine izbitoare între conținutul de ipocrizie al ideii sterilizării câinilor fără stăpân - fluturată ca fiind o soluție pașnică, exhaustivă și cu efecte vizibile deîndată ce fiecare câine steril va sfârși răpus de boală, de necaz sau de bătrânețe, pentru problema prezenței lor nestingherite în stare de libertate pe toate străzile din România și cantitatea de ipocrizie, de data asta afectând mii de vieți omenești, conținută de soluția diplomatică à l'improviste de punere sub supravegherea ONU (și o ulterioară promisă distrugere) a armelor chimice deținute de regimul discreționar al lui Bashar al-Assad. Ca și cum gravitatea conflictului din Siria ar sta în modul cum își ucide acest sinistru prinț republican opozanții, și victimele colaterale, nu în faptul că-i ucide pur și simplu deoarece i se opun...

Nu se poate aștepta ca sterilizarea să conducă de una singură la dispariția câinilor fără deținători, care în orice țară civilizată nu au ce căuta de capul lor pe străzi, scoțând din calcul țările din categoria „lumea a III-a” în compania cărora nu ne place să fim pomeniți. Înainte de toate, nu putem aștepta dintr-un motiv deloc sofisticat: pentru că nu putem aștepta! Nu mai e timp. Toți oamenii de bine (oamenii de câine), până de curând foarte vocali amatori de câini de la o distanță prudentă, au acum șansa vieții lor să integreze fiecare măcar câte una bucată canină în propriile familii ori în propria singurătate (dacă n-au familii). Într-un stat construit pe valori capitalist-liberale, cu toate că nu întotdeauna respectate, un stat unde libera inițiativă primează, e greșit să perpetuăm mentalitatea de tipul responsabilitate comună = responsabilitate zero, specifică orânduirii comuniste. Suntem pe cont propriu. N-avem decât să luăm în mâini felia de soartă ce ne revine și pe maidanezul favorit - în casă. 

Se cheamă că iubești un animal domestic abia atunci când te angajezi să-i oferi spațiu, adăpost și mâncare pe proprietatea ta, nu pe cea comună. Nu suntem de acord cu nici una dintre rezolvările vehiculate de presă, de opinia publică + politicieni, nimeni nu ne împiedică să venim noi cu una mai inteligentă și mai fezabilă. Lumea (democrația) în care trăim este concepută a fi una participativă, și nu mântuitor-asistențială.  

Dacă nu ești dispus să accepți asta, nu faci decât să dovedești încă o dată că rămâi același pensionar isteric de bloc, cu ochiul învinețit de vizor, nefericit că alții se descurcă în viață chiar și neavând un loc garantat de muncă, cum ai beneficiat tu în comunism - ai trăit degeaba; ești o fată bătrână cu rujul depășind conturul buzelor - te-ai înăcrit degeaba în zoofilia dumitale; ești iubitor patologic de animale, iar oamenii, nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc, ți-au înșelat așteptările - păi, nu te-ai gândit că oamenii te-au respins tocmai din cauza caracterului tău infect (dar tu n-o realizezi, căci îți place să te iluzionezi cu zicala anestezistă: l'enfer, c'est les autres). 

Întâmplător, de data asta eu rezonez cu metoda propusă de autorități: colectare de pe străzi și eutanasiere în 14 zile (în absența voluntarilor pentru adopție). Îmi pot permite, deci, să stau cu mâinile în sân. Voi, ceilalți, sufletiști înrăiți, să vă vedem la pas prin cartiere! E mult de lucru. Adunați animale și salvați cât vă ține punga. Dezobișnuiți-vă să mai căscați gura la mura statului. Scopul final este limpede: nici un câine bântuind nesupravegheat pe domeniul public. Eu și alții ca mine, ridicoli plătitori de taxe într-o țară preponderent evazionistă, nu mai dorim să ne expunem cărnurile dispoziției schimbătoare a unor canini cu un prea dezvoltat simț al teritoriului.

Nu radical diferit stau lucrurile în diplomația de improvizație. Baletul neintervenționist, pacifismul ca paravan al nepăsării. Obama a pierdut umilitor - în ciuda faptului că el a deținut prima mutare și a doua - în fața mai inspiratului Putin, acestuia din urmă oferindu-i-se șansa nesperată de a juca rolul împăciuitorului echilibrat, rațional, pacifist (când toată lumea știe că nu e). Obama și-a dat singur șah. Dar nu despre asta e vorba. E vorba că tensiunile diplomatice au fost în fine demontate, iar „puterile” au căzut de acord: Siria își poate perpetua în deplină libertate războiul fratricid, tribal, religios, genocid și de care o mai fi. Cu o condiție: să nu mai folosească arme chimice. Urmează un weekend liniștit la Washington, Londra, Moscova și Paris. Odată cu semnarea căderii de acord, în liniștea diplomatică ce va urma nu se vor mai auzi decât bubuitul reconfortant, familiar, al armelor convenționale și gemetele recunoscătoare ale răniților sfârtecați de arme convenționale. Morții convenționali în mod cert nu se vor mai face auziți.

Turnători și torționari

Nu există colaborare „formală” cu un stat totalitar. Orice formă de colaborare este un gir, o cauţiune şi încă un punct de sprijin pentru perpetuarea represiunii, a totalitarismului. Între turnătorul care l-a trimis pe bunicul meu 8 ani în închisoare şi torţionarul cretin şi analfabet, cu simbrie, care i-a rupt oasele şi l-a obligat să doarmă pe duşumeaua udă noapte de noapte, nu găsesc nici cea mai mică diferenţă. Niciodată nu-mi va veni, creştineşte, în minte sau în suflet vreun gând de înţelegere, de compătimire sau de iertare pentru târâtura care l-a dat în vileag, în 1956, pentru uneltire contra orânduirii socialiste.

Ba, dimpotrivă. Îi urăsc mai mult pe cei care (cu excepţia celor puţin, constrânşi, şantajaţi), de negăsit în mod oficial pe statul de plată al Securităţii, s-au oferit cu entuziasm să-şi trădeze colegii, prietenii sau rudele - furnizând despre aceștia minuţioase note informative, unele cu valențe literare. Adică, fix indivizii care, în mod firesc, ar fi trebuit să pună la cale opoziţia faţă de regim. Oameni fără caracter (deşi, unii-s talentaţi, prolifici autori, oameni de ştiinţă, meseriaşi, preoţi), de care nu ştiai că e preferabil să te fereşti, să te ascunzi. Cărora omul cu bun simț li se destăinuia deznădăjduit, în necunoștință de cauză, iar apoi apărea ca personaj (subiect) în sordidele lor turnătorii. Pentru a-și asigura ascensiunea.

Şi se mai zice că o făceau „din slăbiciune”, îşi doreau şi ei o strămutare într-un oraş mai acătării (M. Muscă), un doctorat, o Academie (Bălăceanu-Stolnici), nu mult, vezi Doamne: strictul necesar. Sau poate că se credeau importanţi pioni pentru siguranţa ţării (M. Muscă), jamesbonzi autohtoni, ce contracarau cu delaţiunea lor anonimă agenturili şi intenţiile ostile ale studenţilor străini.

Exact pentru faptul că în epoca Ceauşescu am băltit nesimţitori într-„un infern moral” (formula d-lui prof. Cărtărescu) am scăpat cu viaţă. Nu vă mai miraţi atâta degeaba. Moralitatea îndoielnică, specifică nouă în zile de restrişte, ne-a îndoit cu totul, ne-a „flexat” până la pământ, ba ne-a băgat și cu ţeasta în ţărâna ingrată a patriei. Dar nu ne-a rupt, ăsta-i şpilul. Ca nişte curve ale istoriei ce ne aflăm, nu ne-am situat nici o clipă în postura (onorantă) de „a ne rupe” cu totul, ca să pierim. Să ne scindăm sub povara conflictului dintre presupusa noastră verticalitate morală şi cerinţele imediate, triviale, ale instinctului de supravieţuire. Că nu degeaba am învăţat de secole să tranzacţionăm orice.

Pentru mine, pentru tatăl meu, pentru alţi urmaşi ai unor mereu umiliţi şi nedreptăţiţi deţinuţi politic, între „victimele triste ale sistemului” (cum îngăduitor îi numește Mircea Cărtărescu pe cei care au cedat tentaţiei de a le fi mai bine sub comunism, în slujba Securităţii), între turnători şi Securitatea ca aparat represiv nu există NICI O DIFERENŢĂ! Lustraţi-i şi pe ăştia, şi pe ăia! Nişte căzături umane. Că-s Doinaş, prelatul Andreicuţ, Stolnici, Nichita, Păunescu, Barbu, Amedeu-Lăzărescu sau vânzătorul de talie locală al bunicului meu.

Țaradecăcat

În România se moare din accident de câine. România vrea să i se arate respect în lumea civilizată, să devină o țară care să conteze politic în regiune, care să probeze că-și merită granițele. România solicită zgomotos (și puțin într-o doară, deci ineficient) eliminarea vizelor impuse de SUA. România emite tâmpite și fără efect replici oficiale la emisiuni satirice concepute pentru râsul Franței (în care românii sunt prezentați, cam justificat, drept niște coate-goale, venind dintr-o țară în părăsire, izvor imigraționist). Marile civilizații scrutează marginile galaxiei, speranța de viață crește. Francezii încearcă în mod concertat să elimine discriminările de salarizare la care se pare că sunt încă supuse femeile în favoarea bărbaților, pe aceleași slujbe... În timpul ăsta, ce este România? - teritoriul în care se moare mușcat sau mâncat de câini.

Disproporția e uriașă între contribuția noastră reală, incontestabilă, la imaginea de căcat mereu proaspăt pe care o avem în lume - o proiectăm și o întreținem, fie că vrem noi sau că nu vrem să recunoaștem - și așteptarea fantasmagorică, de țoape romantice, exaltate și isterice, de a fi tratați cu deferență și aleasă considerație de ceilalți. Să admitem că nu vorbele aruncate aiurea sau textele de genul celui de față ruinează „imaginea” unei nații, ci faptele noastre, felul cum respectăm sau nu respectăm contractele, tratatele, termenele, comportamentul nostru în raport cu ceilalți, standardele joase pe care ni le impunem (vezi tendința noastră consolatoare de a ne compara mereu cu state care sunt situate mai prost). Părerea mea este că nimic nu defăimează mai grav o țară ca neseriozitatea guvernanților dublată de cea a populației, pantomima ca practică cvasi-generală, tergiversarea (sau decizia pripită în privința) chestiunilor ce afectează viitorul mai multor generații.

Sunt numeroase recomandările europene importante la care România nu s-a aliniat încă (de la domeniul fiscal până la fumatul în spațiile publice). Educația națională este în derivă, poate eșuată, așa bolognizată cum o știm. Avem, în schimb, lege pentru protecția câinilor comunitari! Lege care nu educă, nu responsabilizează pe nimeni, care nu încurajează adopția sau sterilizarea animalelor de la domiciliu, nu elimină sursa vagabondajului și a înmulțirii, dar care penalizează tratamentul „inadecvat” aplicat acestora. Și astfel încremenește în proiect orice bună intenție.

În locul acelor părinți nenorociți pe viață, la ora asta aș fi organizat potere de pedepsire prin oraș. Cartier după cartier, câine după câine. Cu bâte, cu puști, furci și topoare. Prada aș înșira-o la poarta primăriei sau a oengeurilor spălătoare de bani. Într-o țară evident neguvernată, cum e România, ce altceva rămâne de făcut? Rămâne dreptul de a pleca (nu în America), de a muri în anonimatul tău furios sau de a-ți face singur un minimum de dreptate. În rest, contăm pentru guvernanți exclusiv ca plătitori de impozite și massă electorală ce le conferă lor un simulacru de legitimitate & o brumă de reprezentativitate. Păi, ia să nu mai contăm! Eu cred că putem și fără politică, și fără conducere centralizată. Înapoi la orașul-stat. Sistemul statal de anvergură națională e o idee insolvabilă ce naște zilnic tot soiul de monștri și monumente de indiferență.

Yukimi Nagano

Yukimi Nagano

O voce superbă, superbă, superbă, ce sună ca și când un întreg convoi de sclavi negri ar hummm în cor tulburând sângele care-i irigă corzile vocale. O execuție jazzistică de-o lascivitate felinică & plictisă, moale, buzoasă, răgușită, întinzătoare pe toate saltelele, canapelele și recameurile din preajmă. O jelanie îndărătnic senzuală. Totuși, cu nedisimulată uluială o spun, am bucuria să scriu aici nu despre o negresă cu acte, ci despre o suedeză de origine japoneză (cu ochi verzi) - Yukimi Nagano! Colaboratoare strălucită a proiectelor Hird (Keep You Kimi) și Koop. Sigur, n-o să ascund că sunt un pic ipocrit și că ascultăm Hird din fragedă tinerețe, de când lumea; am pătruns, de fapt, în new jazz prin ușile larg deschise de unii ca Hird, Koop, St Germain (Navarre), Waldeck, Micatone și alții asemenea. În fine, nu jazz numai bun de Midsommar. Fân din prima coasă. Dar ce departe e Midsommar-ul...