Trăducători

Atenție sporită și la Maria și Ion Nastasia, traducători din germană (Lumea de ieri de Stefan Zweig, Ungurii de Paul Lendvai)!

Urmează o mostră (nu-s mai multe aici, deși am găsit, pentru că nu agreez să-mi tot fărâmițez lectura, adunând exemple de traducere bună într-o română proastă) din Ion Nastasia:

"Autorul imnului național unguresc și a mai multe opere..."

Oroarea de mai sus e cu repetiție în volumul despre unguri.

Dintr-o discuție

Crezi că gândirea unui Putin o depăşeşte pe aia a unui golan de cartier? Nicidecum! Aşa gândesc mulţi "mari" ai lumii. Doar nivelul e altul. Iar jungherul este înlocuit de rachetă. Şi ei se scarpină la penis ca orice manelist. În semn de „bărbăţie”. Penisurile lor sunt, de fapt, rachetele cu focoase nucleare. Iar gagicile - ţările din jur.

Cuvinte care ne iubesc

„O fată frumoasă, dar de o frumusețe atât de străină încât la început de tot n-o poți înțelege, o frumusețe care te amuțește când te uiți la ea, făcându-te într-un mod inexplicabil să te simți descurajat.”

(Gustav Meyrink - Golem, ed. Univers, trad. Teodor Fleșeru)

***

Da, o descriere ce grăiește mai mult decât înșiruirea pedantă de amănunte fizionomice exacte: nas în vânt, ochi mari și migdalați, buze bine conturate, pomeți proeminenți etc. Îmi pare o pretenție cu totul arogantă să-ți închipui că, binecuvântat de întâlnirea cu Frumusețea, ai putea s-o descrii precis, academic, prinzându-i miezul într-o matriță lexical limitată. 

Ar mai exista, însă, o cale, acceptând că nu ne putem împotrivi epuizantei ispite de a o imortaliza, de a o închide într-o imagine fixă: a încerca să înfățișezi felul cum o frumusețe se reflectă în tine. Să realcătuim fața în raza căreia ne-am „ars” din rămășițe de impresii, din tușe aproximative. Câți n-am cunoscut senzația de paralizie, prinși în siajul unui chip hipnotizant? Micile imperfecțiuni, micile asprimi de care ochiul se agață pentru ca, milimetri mai încolo, să-și dea drumul într-o alunecare lină pe curbele cu adevărat armonioase ce nu permit vrajei să se risipească. Ceva similar, probabil, doar cu sentimentul de necuprindere, de prăbușire, care ne cutreieră când încercăm să ne închipuim hotarele universului.

Da, fetele de acolo, de afară, din stradă, sunt din ce în ce mai frumoase. Aveți ce invidia. Aveți de ce amuți și a vă lăsa stăpâniți de acea creativă descurajare senzuală de care mai pomenisem și eu pe acest blog.

Cu amuzament amar mă gândesc că nici cei mai plini de sine atei, mândri de inapetența lor față de mistică, convinși că orice pe lumea asta e explicabil, nu sunt scutiți de cea mai sălbatică dintre idolatrii în momentul în care, prinși pe picior greșit, în viața lor până atunci ordonată după criterii „exclusiv” raționale (deși nu există așa ceva!), dau nas în nas cu frumusețea deconcertantă. Toată știința lor veselă, micile ritualuri de pură sorginte superstițioasă (nu le-ar recunoaște) cu care-și împresoară știința ca să o păzească - spulberate în confruntarea cu pasiunea pentru un chip frumos. Mai devreme sau mai târziu. 

Abia atunci vor afla și ei ce este o „experiență religioasă”. Și nu mă refer la legătura cu divinul, cu supranaturalul, ci la subjugarea completă (și efemeră, căci această religie e nestatornic politeistă, cu un număr variabil de zeități) față de infinita putere de vrajă a unei alcătuiri fizionomice fără cusur.

Țara mădularelor neliniștite sau India still doesn't get the picture

India. Violurile deja tradiționale comise asupra străinilor (și nu numai) se țin lanț. Brutalitatea siluirii nu are nimic de-a face cu dorința erotică ori cu sexul. Are cu un complex de putere și de dominare. Cu ura. Penisul-bâtă, penisul armă albă (neagră) - intenția este să spurce pe unde trece, reducând femeia la stadiul de recipient, de suport. Până și animalele se amușină preventiv, își testează receptivitatea, obținându-și reciproc acordul, înainte de a trece la reprobabila faptă. Legat de India, în schimb, a afirma că violul face parte din pachetul turistic exotic nu e o răutate gratuită, ci un adevăr: violența sexuală este inseparabilă de stratificarea societății, violul fiind adeseori o manieră prin care castele „superioare” își impun potența socială (Le Monde, vineri, 26 iulie 2013).

Când veneticii sunt prea puțini la număr pentru potența debordantă a neamului masculin indian (ce e neamul indian? e puligam?), pentru surplusul lor de spermă sacră, iar vacile prea înalte pentru ei, localnicii se mulțumesc și cu fete pământene, din castele paria. Viteji cum îi știm, acești atleți ai sexului pe furate, purtători de pule de cal, aleg ca victime întotdeauna ființe omenești fără apărare. Și atacă în haită.

AFP/Le Monde

Cum occidentalii vor fi în continuare fascinați de acest tărâm nedomesticit și vor constitui mereu un leac gourmet pentru întunecatele penisuri semețe ale indienilor, what are we going to eat?, cei mai nesățioși dintre băștinași își vor putea găsi lesne alinarea, după o mică răfuială ierarhizantă în cadrul găștii, în vreun trup alb, fraged (sau copt) de europeancă naivă. Sosită în marea Indie ca să se, nu-i așa, spiritualizeze. Sau sosită cu onegeul. Căci e de notorietate faptul că-i suficient să te afli în treabă în India, să-i respiri cu tehnică aerul infect, pentru a deveni un strop de guru, un sfertoguru, un guruț măcar. Un om care a acumulat niște... profunzimi, adică. Același nu vei mai fi, în veci. Dacă te mai și violează mortal un indian puternic, mascul atroce, poți apoi afirma fără teamă că te-a apucat Vishnu de un picior. Plocon.

Nu că România s-ar situa mai sus în top, dacă ne amintim numai de soarta crudă a japonezei agățată la aeroportul Otopeni de un jeg de-al locului - rasă pură, românească. Și apoi ucisă. În România, dacă nu te mușcă câinii maidanezi, te ia taxiul. Ideea e că la desinație nu mai ajungi.

Totuși, suntem departe de a atinge performanțele sportive ale indienilor la proba aruncării cu penisul. Neam eroic, indienii ăștia. Neam curajos. Nu laș. Dar nici naivilor benevolenți care se încumetă să-i tot frecventeze, asiduu, în căutarea metafizicii pierdute, a toleranței meditative, a salvării sufletului în șapte pași & a deprinderii ritualului defecării igienice din stând pe vine, nu le cânt eu strunele. 

Acest text își are fix tonul și limbajul pe care-l merită orice mascul, grup, castă, cartier sau nație ce cunoaște o rată astronomică a violurilor și agresiunilor fizice asupra femeilor. Încă disprețul meu față de bărbații care abuzează fizic sau terorizează psihic femeile (lor sau pe cele pe care nu le pot, altfel, avea) nu a găsit cuvintele cele mai potrivite!

Link: Puligamul indian - New York Times

Rânduiala

Soartă vitregă au tații... În timp ce calea către distingerea esenței unei mame e strict legată de prezența ei (mama ne învăluie, mama e întotdeauna sigură, mama ne conține), tatăl e prețuit (valorizat) în mod serios mai ales când e absent, plecat, sau când nu mai e. Tatăl absent e tatăl zeu. Greșelile sale flagrante sunt sanctificate, transformate în pilde, provoacă accese vinovate de recunoștință tardivă, emoții reale și lacrimi. Tatăl lipsește crunt de tot în clipele în care îmi vine să(-mi) discut istoria cu el (evenimente controversate, lideri duali, oportunități pierdute). Atunci se înfățișează și mai acut ce mare nevoie e de un tată ca să te confirme, ca să simți cu impietate că-l depășești.

▶ Laurent Garnier - Acid Eiffel [Unreasonable Live @ Elysee Montmartre] - YouTube

▶ Laurent Garnier - Acid Eiffel [Unreasonable Live @ Elysee Montmartre] - YouTube

Unul dintre cei mai mari producători de techno ai lumii, legendă în carne și oase acest Laurent Garnier. Mi-a extaziat anii douăzeci. Un francez de foarte bună de calitate. Nu se mai găsesc din ăștia pe rafturi. Luați de vă uitați ce fel de acid excretează. Oh boy, oh vaci. Oh, zei!

Farmecul incontestabil al prostiei vide

Călătoriile și oamenii frumoși din stradă, ca antidot pentru răul de viață (sau pentru sehnsucht). Când a călători nu e la îndemână, a-ți scălda ochiul în frumos - în perfecțiunea vidată de orice alt sens decât acela de a fi (a se lăsa) privită, frumusețea vidă, frumusețea proastă - rămâne un spectacol vizual de luat în seamă. Gumă de mestecat pentru senzualitate. Singura sechelă - un ușor & suportabil regret tonifiant.

Explozie de mușcate pe stradă

C.S./iulie 2013

Indispus de carne. De-ar fi o egală plăcere în a trăi din legume și cărți... Mă răzvrătesc împotriva cărnii. Dar nu voi deveni nicicând un vegetarian din mila față de animale, asta nu. E doar durere, plăcere și neputință în carne. Creierul irosește atâta energie vestind durerea, întreținând-o, făcând-o să persiste, doar-doar pricepem să ne ferim (sau să ne aruncăm în brațele ei); citește în aerul aparent netulburat din jur varii „semne ale vremii” care ar putea s-o provoace, totul spre binele nostru. Anticipează. Deschide ochi și nări, inflamează pupile. Le deschide larg, freamăt în van, oftaturi resemnate, petrecerile din priviri. Colecția de chipuri nefolositoare, ținute în buzunarul ascuns din căptușeala hainei. Chipuri ce trec în grabă, ce nu se opresc, nu.

Sâmbăta, soarele se ridică în deplină liniște peste oraș, cu obrazul spălat și un zâmbet în colțul gurii. Vara, soarele n-are dinți. Văduviți de succesiunea amorțitoare a tabieturilor din cele cinci zile cu program fix, oamenii își caută de treabă. În rochițe ușoare, scurte și umflate, levitând fără foșnet împrejurul feselor, ca și cum s-ar feri să le atingă, neoamenii se îndreaptă către ștrand. Pielea, toți porii căscați în așteptarea culorii - carnația. Alunițele se înghesuie constelate, disputându-și spațiul îngust dintre umeri.

O formă a împlinirii

Swayzak - Form Is Emptyness

Putori

Putorile nu au făcut duș astă seară, copii! S-au întors de la părinții lui/părinții ei, purtând pe chip conștienți până la greață micile și lipicioasele particule de salivă expulzate de suflul pătimaș al mamei soacre/tatălui socru odată cu vorbele degeaba rostite. Neamuri adunate laolaltă - ca să-i vadă, aduse de curiozitatea morbidă de duminică, de spaima nimicului dinaintea zilei de luni.

Ce înseamnă, ce înțelegem noi prin acest „putorile”? Înseamnă, înțelegem, picioare pe catalige și ochi umbroși. Priviri distante, cel mult distrate. Prințese de apartament. Superficialități de vară, în condițiile în care toată lumea umblă în fundul gol. De vară până seară.

Paginile mi-s lipite. Aștept un lector bun, să fiu scormonit; lectorul acela dispus să se lase în voia literelor. Mă feresc, mă vâr pe sub masă, ies.

Nu dau peste nimeni. Schimburi de priviri de acreditare. Priviri drept înainte. Doar priviri. Ploaia ne îmbracă la loc, lumea se stâmpără cu un fâs caracteristic. Miroase a iasomie, ceea ce nu-i posibil, așa că aleg să mă întorc acasă alene (la modul alene? - ar scrie limbuții limbii), teniși roșii în picioarele mele albe, victoriene,  ațâțâtor roșu, vin printre case. Tufișurile mi se adresează cu domnule.

Zebrele se scutură sub pașii mei, dungile lor proaspăt vopsite strâmb, eu reușind să fiu conștient tot de al cincilea pas, pe ceilalți să-i mai și uit, altfel o să umblu iarăși țeapăn, crispat, cu timiditatea ițită, vânturând din brațele lungi mai mult decât cere estetica străzii și înclinarea către zeflemeaua facilă a unora, ocupați cu...