De ce nu-mi plac(e)...

Naționalismul. Patria mea este locul în care trăiesc, satul în care am crescut până pe la unsprezece ani, strămutat acum cu totul în amintire, orașul în care muncesc. România mea este acolo unde mi-e bine, ca-n proverbul latinesc, câtă vreme sunt liber. Nu mă număr printre cei care (declară că își) iubesc țara necondiționat. Nu cred în așa ceva, să fiu bine înțeles. În afară de iubirea de mamă, nu există iubire  adevărată, hrănită din nimic, unilaterală - o iubire care să nu aștepte adică un răspuns oferit cu aceeași unitate de măsură - decât în patologie (da, și-n nevricoasele scrieri romantice). Familia e patria mea și atât! N-aș putea lupta în numele unui concept abstract, cum n-aș lupta să impun semenilor să fie cobaii unei ideologii utopice. Iar asta face din mine un liberal à la lettre.

C.S. Iarna mitomaniacă

Traian Băsescu. În sensul unei oarecare învățături de minte venită după valul de speranță (deșartă) ce m-a infectat și pe mine în 1996, atunci când am contribuit la (și am sărbătorit din plin) aducerea CDR la putere, în Traian Băsescu nu am avut încredere niciodată, nu mi-am pus nici o nădejde în el: personajul, caracterul său nu-mi îngăduie. Nu i-am înțeles, așadar, în veci pe alegătorii care l-au și reales - aceștia îmi par cazuri serios analizabile, între noi fie vorba. Nu l-am văzut pe actualul președinte nici măcar ca pe „răul cel mai mic”, în balanță cu mult „procesatul” Adrian Năstase. Doi foști comuniști, beneficiari ai regimului comunist, însă unul mai comunist ca altul. Unul - cu reminiscențe naționaliste, venit în politică din rândul militarilor. Celălalt, un socialist de caviar, care ar fi făcut, de-ar fi fost vreodată onest în intenții, o faină figură de liberal. Nu am crezut în Traian Băsescu. Pe mine nu m-a putut vrăji. Nu l-am votat! Cum o fi să pui ștampila pe numele lui? Între el și A. Năstase, am preferat să nu aleg. Răul mic nu e o opțiune. Cum puteam alege între un om politic bine instruit, cultivat, cu ținută, vocabular decent, talent la scris, dar suspectat intens de acte de corupție și unul ce se străduia cu o suspectă ardoare lăcrimoasă să pară (și îi iese) „din și pentru popor” (și din topor), omul unei singure cărți, și aceea scrisă de dl „Cărturescu”, dacă țineți minte!? Ce a urmat mi-a dat deplină dreptate. O țară deziluzionată până la abulie, aceleași reforme mimate, începute și neterminate, „original” gândite încât să nu fie aplicabile, taxe noi, nu avem nevoie de autostrăzi, birocrație greoaie, care n-a murit sufocată de tăierile salariale, investiții puține - așa cum cunoaștem de peste douăzeci de ani.

François (Gérard Georges) Hollande. Pentru că le promitea recent francezilor, cântându-le la urechea internă melodia lor atât de dragă: neschimbarea. Înspăimântat de scăderea sa în sondaje și de ironiile aduse chiar și de presa de stânga, cum că ar plimba prin hexagon doar un mesaj antisarkozyst și nimic altceva inteligent de pus în loc. Vai, dulce Franțo, tărâm excepțional(ist), unde stânga e mai conservatoare și ține mai mult la privilegiile achiziționate după ani grei de rodnică luptă sindicală și proteste brute de stradă ale uriașului aparat funcționăresc (plus liceeni, studenți, scursuri de la periferii etc) decât însăși dreapta! Mi se întâmplă nu rareori să rămân fascinat, cap-coadă, în fața ecranului când jurnaliștii francezi de elită, în momente cruciale, îi iau interviuri îndelungi, transmise de TV5, președintelui N. Sarkozy. Sarkozy, care și acum, în campanie, își riscă al doilea mandat, alegând să rămână fidel principiilor sale de dreapta, susținând coerent, doct și cu o încăpățânare sinucigașă în discurs, de exemplu: reintroducerea săptămânii de lucru de 40 de ore, afirmând cât se poate de răspicat că numai muncind mai mult poate cineva pretinde să câștige mai mult, și are curajul măririi impopulare a TVA-ului. N-am auzit să propună vreo „reîntregire” a salariilor (tăiate oricum pe negândite, la noi, căci nu acolo se risipesc banii cei mulți), ca să asigure victoria sa și a grupării care-l susține. Suntem la milenii distanță de apariția unui astfel de politician, net superior alor noștri, cu tot cu hibele sale evidente, în România!

Impozitele. Firea mea liberală înnăscută (clădită bine, probabil, în opoziție cu autoritarismul patern), amușinând de la mare distanță orice jug, merge până acolo încât, dincolo de un anumit prag al suportabilității, percepe impozitul (diverse tipuri de impozit), plata unei dijme pe un bun propriu, pe exercitarea unei meserii (cea de psiholog, e.g.) ca pe un indubitabil și injust atentat la proprietate și, prin aceasta, la libertatea individului. Admit că e nevoie de bani la bugetul local (nu și la cel central) - pentru lucrări de infrastructură, urbanism, pentru asistență socială, blabla. Plătim ca autoritatea locală să poată asigura, pasămite, confortul nostru public minim (sau maxim), în funcție de valoarea sumelor colectate și de priceperea cheltuirii acestor sume. Dar de la un punct încolo, statul (oriunde în lume) se comportă ca o entitate complet pervertită, ruptă de cei pe care ar trebui să-i reprezinte, un bugetofag, un jupuitor, inamicul contribuabilului. A achita o anumită taxă (globală) pe venit sau pe profit mi se pare firesc, în condiții de civilizație. Însă a răscumpăra anual dreptul de a sta în propria casă, terenul pe care ți-ai construit-o, care nu produce nimic, nici un profit, și care îți aparține legal, de drept, transmis fiind de generații, din tată-n fiu - asta mi se pare încă aberant, deși îi stă în spate o lungă „cutumă”, nefiind deloc o găselniță a modernității. La fel, impozitul pe automobil. Nu pot simți că-mi aparține ceva pentru care, în continuarea corvoadei ratelor bancare, plătesc un consistent tribut periodic (a cărui cheltuire în interesul meu nu mi-e permis să o urmăresc în mod transparent), simt ca și când aș fi pedepsit din cauză că am puținul pe care-l am, penalizat fiindcă dețin! Injust este să-l jefuiești (sigur, cu delicatețe, să nu crape) pe cel care are, adunat în ani de muncă, și nu lipsa de solidaritate cu „cazurile sociale”. Injust e a prăda ca să dai apoi pomeni altora, sau ca să-i nivelezi pe toți, să încerci să-i faci ca unul, ca să potolești frustrarea ce mocnește în cel care ar vrea și el, dar nu se pricepe. „Nu este suficient să-i sărăcești pe cei bogați ca să-i îmbogățești pe cei săraci.” (Raymond Aron)

Iarna. Este doar un anotimp - denumire convențională a sezonului rece. De-a lungul și de-a latul acestui anotimp, au loc anumite fenomene meteo: de pildă, ninge! Ninge, cad niște fulgi = apă înghețată. Ninsoarea excită mințile puține ale copiilor. Copiii țipă. Și mai excită „mințile” televiziunilor (vezi grețoasa formulistică de lemn: „ninge ca-n povești”, „primele troiene”, „România sub zăpezi”). Ca-n poveștile din capul lor polar! În afară de acea mult discutată în orice birou - și costisitoare, ah! - săptămână de ski în Austria, nu ai ce folos să tragi de pe urma gerului, a zăpezii care îngreunează plimbările, ori chiar le pune în cui, și interzice sub amenințarea hipotermiei șederea cu orele pe bancă, afară, noaptea; oare ce plăcere să ai a purta grija hainelor multe ce te cocoșează, să cunoști musaiul de a alerga grăbit, alunecând mereu, dintr-un loc într-altul, dacă ai vreo treabă și e chiar obligatoriu să ieși din casă? Mucii, virozele, gripa (că, doar, iarna este, nu-i așa, anotimpul în care microbii mor și epidemiile înfloresc...). Nu-i admir și nu-i invidiez pe acești fulgodependenți de se pot minți atât de lesnicios că le e bine iarna. Îi compătimesc. Îi pot explica, fără însă a-i înțelege: da, știm placa voastră: comunismul a fost o idee bună, prost aplicată... Ei au acest talent de a putea ignora evidența. Îi suspectez a face parte dintre aceia care încă își mai imaginează că regii, înaltele fețe bisericești sau Justin Timberlake nu se cacă.