Dacă ne-ar fi dat dintru început, sau de foarte timpuriu - din adolescență, de exemplu, să percepem viața cu mintea și cu ochii unei persoane în vârstă, ai unui bătrân (pentru a-mi respecta incorectitudinea), să-i conștientizăm, așadar, uimitoarea scurtime, paralizați de această subită perspectivă ultralucidă, nu ne-am mai putea decide să facem măcar un pas afară din casă, striviți sub neîncetata nevoie de a cântări rostul oricărui gest.
„Copilul nu ghicește niciodată, se înțelege, adevărata stare de lucruri din unirea sexelor: în locul ei, el pune alte reprezentări, derivate din experiențele și senzațiile sale”. (S. Freud - Tehnica psihanalizei, Ed. TREI)
Spectatori ai scenei originare, primele „facultăți” de care suntem deposedați (ne lipsim?) sunt judecata limpede și simțul vederii.
Kundera: „Pudoarea înseamnă că ne ferim de ceea ce vrem, și ne rușinăm că vrem ceva de care ne ferim” (Nemurirea)
Oamenii lui Ștefan Bănulescu (Iarna bărbaților - Ed. Jurnalul Național) apar de nicăieri și dispar tot așa, brusc, așezările lor nu există, sunt de negăsit sau par a fi durate într-o realitate paralelă, accesibilă doar unor aleși. Suflete fără tihnă, oameni pieriți de pe astă lume, reîntorși temporar, în căutarea odihnei veșnice, sau chiar rătăcind fără țintă. Iubiri netrăite, bântuind, alungând liniștea oricui, ca niște spectre răuvoitoare.
Ar trebui interzisă întrebarea ce mai faci celor care nu o pun realmente, ci o lansează (o aruncă?) doar ca pe o formă de salut, ca să se afle în treabă, și nu în așteptarea unui răspuns. Mă număr printre cei care, întrebaţi, chiar ar sta să dea un răspuns amănunţit.
Ar trebui interzisă întrebarea ce mai faci celor care nu o pun realmente, ci o lansează (o aruncă?) doar ca pe o formă de salut, ca să se afle în treabă, și nu în așteptarea unui răspuns. Mă număr printre cei care, întrebaţi, chiar ar sta să dea un răspuns amănunţit.
8 comentarii:
Dumneavoastra sunteti dispus sa raspundeti totdeauna si oricui la intrebarea "Ce mai faci"? Inteleg sa le fie interzisa intrebarea celor care o pun in mod formal, dar asta nu inseamna ca lucrurile sunt mai simple atunci cind intrebarea e pusa la modul "serios". Mie nu imi place aceasta intrebare, dar absolut deloc. (E problema mea, fireste; poate ca intrebarea, in sine, nu e de vina.)
Clar că nu m-aș fi pus să scriu despre asta în cazul în care nu aș fi știut despre mine că sunt tot timpul dispus să răspund la această întrebare. De aici și ciuda față de cei care o lansează și apoi pleacă, lipsiți de interes față de ce aș putea răspunde.
Problema mea este că eu aș răspunde mereu. Am exersat ani de-a rândul să mă destăinui. Nu sunt un om ascuns. Nu mi-e frică să mă arăt altora. Nu stă nici un soi de putere sau vreun câștig în a nu spune cuiva ce mai fac CU ADEVĂRAT și nu formal.
Uneori, a spune cuiva in mod real ce faci inseamna a il lua martor la propria-ti mizerie. E posibil sa nu isi doreasca acest lucru, nu oricine si oricind e dispus sa ne fie duhovnic sau terapeut. Sau e posibil ca persoana sa fie foarte dispusa sa te asculte cu adevarat, dar tu sa nu poti suporta ideea ca tocmai ea te vede in acea ipostaza. Te ascunzi si de ceilalti, dar mai ales de acea persoana. Si nu trebuie sa aiba acces la acea zona nu numai pentru ca e un peisaj dezolant, ci si pentru ca incerci sa o pedepsesti prin a nu ii comunica lucruri esentiale despre tine pe care si le doreste din plin. E o intrebare dificila. Mult prea intima.
Foarte pertinenta adaugirea adusa de dvs. Nu v-as putea contrazice, fiind limpede ca este un punct de vedere indelung gandit, cum, de altfel, este si dorinta mea de a intalni cat mai multi oameni care sa intrebe "ce mai faci" cu un interes real.
Discutia despre cat de mult sa te deschizi Celuilalt, cat ne-ar putea costa aceasta deschidere am tot purtat-o cu multi prieteni. Facand eu la un moment dat un efort deosebit (cam de pe cand am descoperit psihanaliza) de a iesi din coaja tare, facuta dintr-un material mincinos, a copilariei, am invatat, cu dificultate si in timp destul de indelungat, sa nu ma mai ascund (mai intai mie, apoi celor apropiati).
Confesiunea a devenit o obisnuinta. O practic, fireste, in clipele pe care le simt a fi oportune, cu cea mai mare nonsalanta. Nu ma preocupa nici grija ca l-as manji pe ascultator cu mizeriile mele, nici aceea (inca si mai falsa sau ipocrita, in acceptiunea mea) ca m-as expune in mod periculos, ca as deveni mai vulnerabil.
Marturisind, eu, unul, redevin eu insumi. Ascunzandu-ma, facand pe misteriosul (mai ales cu speranta ascunsa ca asa ma fortific sau ca macar par fortificat, intarit) abia atunci simt ca devin toxic si ca ma intoxic.
Dar asa sunt eu, pentru ca eu am invatat (cu mari eforturi) cum s-o fac! Am o nevoie maniaca, analizabila (nu ma feresc s-o spun), de claritate si de adevar.
Dar revin: m-a impresionat atat ce ati comentat cat si decenta formularii dvs.
Nevoie maniacală de adevăr = un blestem uriaş. În ciuda declaratiilor principiale pasionale şi ocazional bine argumentate, omul obişnuit nu doreşte adevărul. Adevărul e o puşchea pe limbă, odată scuipat scuipat rămâne. E bun de conversaţie de cabinet, cum spuneai tu o dată. Dacă nu le-ar fi teamă de oprobiu, petenţii adevărului l-ar renega imediat după ce-ar semna de primire, ar zice: m-am răzgândit, minte-mă bine. Vorbesc din experienţa personală. Mi-am dat seama după ani mulţi de practică nesănătoasă ca relaţiile sociale se fondează şi se hrănesc din cosmetizarea mai puţin sau îngrozitor de ridicolă a faptelor.
Acum, cred că îți dai seama că vorbești despre tine. Eu, după cum se vede în text și-n ce am mai comentat apoi, sunt puțin altfel... :)
Și când vorbesc despre a fi onest, mă gândesc în primul rând la a fi onest cu mine însumi. Cred că pentru cei mai mulți oameni chiar și asta e o teroare, un lucru irealizabil! Îi compătimesc cu atit mai mult pe mincinoșii de sine, pe NLP-iștii malgre eux.
Pe lângă asta, eu vorbeam atât în textul însemnării cât și în comentarii despre CONFESIUNE. Despre nevoia de a mărturisi. Incredibil, dar adevărat, însă dacă cineva mă chestionează ce mai fac, îi spun, în funcție de cât timp am (îmi acordă), pe scurt sau pe larg, chiar ce mai fac (y compris, ce mai simt).
Poate nu ai mai văzut soi din ăsta, dar ăsta sunt...
Poate am eu o părere prea proastă despre rasa umană, dar cred ca majoritatea suntem mincinoşi de sine, e mai uşor aşa, decât să-ţi confrunţi conştiinţa. Mai mult decât atât sunt persoane care trăiesc bine merci fără să-şi pună vreodată problema adevărului.
Vizavi de ce mai faci, sunt absolut de acord şi depinzând de circumstanţe şi interlocutor, aleg la rându-mi o confesiunea succintă şi onestă, deci obiceiul tău mi-e familiar. Dar hai să vedem lucrurile şi din perspectiva celui ce întreabă. Într-o vreme demonizam complezenţa, îmi părea la fel de justă ca o ceapă degerată. Apoi mi-am dat seama ca cel ce întreabă 'ce mai faci' fără prea mare interes faţă de replică depune totuşi un minim efort. Ar putea să n-o facă şi să înceapă conservaţia :) direct în subiect, ceea ce dpmdv înseamnă cu 5 min mai puţină consideraţie faţă de interlocutor. Ai zice că asta e o aberaţie, că să întrebi fără să dai un ban pe răspuns, e la fel ca şi când n-o faci deloc. Nu cred. Întrebarea cu rol pur fatic spune totuşi ceva despre cel care o adresează, spune ca respectă nişte uzanţe. Desigur e alegerea interlocutorului penalizarea sau iertarea aparentei indolenţe. Desigur preferabil unui ce mai faci gol de fond, e un ce mai faci fondat pe intenţia de a comunica semnificativ. La mine la serviciu obişnuim să răspundem cu "mai bine" (sunt cu o zi mai deştept/at ca ieri), astfel ne motivăm puţin, chiar dacă ieri n-a fost tocmai minunată.
Pot fi de acord cu ce scrii tu, fiind punctul tău de vedere. Însă eu nu dau doi bani pe acel tip de cemaifaci. Îl aud zilnic, prea des, din partea unor oameni care sună sau îmi scriu (la muncă) pentru a-mi cere de fapt ceva. Sau alt fel de cemaifaci, pe stradă, din partea cuiva pe care nu l-ai văzut de ceva timp. Te întreabă (de fapt, asta nici nu e o întrebare) și apoi șuieră grăbit că are o treabă, ar mai sta el, dar...
Dacă aș fi genul acela de personalitate, ușor motivabilă prin sugestia mincinoasă a altora sau prin autosugestie, printr-o vorbă de convenție aruncată așa, aș fi deja un as al programării neurolingvistice (NLP) - acest neoprotestantism al pseudopsihologilor.
Mă lipsesc atât de conversația complezentă (mai bine tăcerea), cât și de textele zise motivaționale.
Trimiteți un comentariu