Conversaţii conservate

Scrisesem eu cândva, urmat de câteva replici pe care le găsesc și azi interesante:

Dan Puric, citat de EVZ, găsea, cu bănuită mândrie, că „țăranul român nu avea nutriţionist". E îndeobşte cunoscut că pentru dl. Puric ţăranul român este etalonul suprem. El (ţăranul) îşi împărţea viaţa - în viziunea paradisiac-elegiacă a d-lui Puric - între  ogor, biserică şi câmpul cu flori, unde mirosea în neştire garofiţe şi papucul doamnei.

anca giura spunea...

Elias Canetti, „Masele şi puterea", pag. 154, Nemira, 2009: eseistul consideră că arhaicul din noi e foarte viu, doar uşor metamorfozat, însă nimic nu s-a pierdut cantitativ. Masa derivă din haita de vânătoare. Iar noi, oamenii tehnologizaţi, încă ne căutăm haita atunci când ne grupăm pentru o cauză comună (vezi inclusiv comunitatea din jurul unui blog, zic eu). Inclusiv pornirile eco sunt tot extinderi ale instinctului de haită, deci a ceva arhaic, ancestral, nemodificat, animalic. Revenind, după acest captatio benevolentiae, Dan Puric face apologia acestui arhaic, compactat în modelul culturii ţărăneşti, româneşti. Pathosul său poate fi (şi este) discutabil, anacronic, la fel ca şi argumentele. Dar tot rămâne ceva (nu sunt o fană, încerc să mă poziţionez obiectiv şi un pic mai mult eco), anume dorinţa de a se opune unui curent globalizant. Opoziţia, dialectica, a mânat civilizaţia înainte. Sunt de acord cu ce ai scris, dar eu îl percep pe Dan Puric mult mai inofensiv decât pare. Un câmp (câmpul opiniilor generale) e mai frumos, dacă-i pestriţ, nu? aş sugera printr-o metaforă.

Marea mea dilemă este alta: ce opunem uniformizării de gândire care riscă să ne înghită? Nu aveţi senzaţia că la coadă la hypermarket toţi suntem asemănători,stereotipi, precum o turmă cuminte? A, da, şi cu cât dispreţ ori indiferenţă ne privim reciproc, în aşteptarea plăţii... Nu proferez renunţarea la tehnologie, doar o justă măsură. Şi o seninătate pe care bătrânii ştiu că o aveau. Nu tot ce e vechi e vetust şi rău, nu tot ce e nou aduce satisfacţii. Unele din cele vechi merită a fi conservate(cetatea, nu?), unele din cele noi trebuie cumpănite. Stoic?

Cristian SÎRB spunea...

De acord că se cuvine să opunem ceva efectelor nocive răspândite de viitura globalizării şi a tehnologizării alienante. Cei care se ţin a fi un pic mai inteligenţi, măcar ei, sunt pe deplin înarmaţi pentru asta, sunt apţi pentru rezistenţă. Dar nicidecum evocând obstinat trecutul. Care trecut? și-apoi, putem dovedi mai mult de-atât, sunt sigur.

Nu e, însă, cazul să ne iluzionăm că ar fi găsibile în zestrea neamului oarece valori bune de „importat" în zilele noastre; să le luăm, adică, din vreun „veac de aur al românismului" (dacă are cineva cunoştinţă de contrariul, rog să ne dea de ştire), când toate mergeau, pasămite, strună, iar ţăranii erau monumente vii de virtute şi de prosperitate spirituală. Nici măcar manualele de istorie falsificate ale comunismului nu ne-au învăţat/îndoctrinat în legătură cu existența unei astfel de epoci nirvanice din trecutul acestui neam.

Mai vine şi o vreme în care ar trebui să ne dăm seama că nu e taman sănătos să gândim tot aşa păşunist-nostalgic-romantic-sentimentaloid. Ar fi de aşteptat să probăm un dram în plus de spirit practic. Țăranul cel adevărat s-ar uita lung, înjurând sceptic în barbă și scuipând departe, în praf, la cineva care l-ar bate la cap cu teoriile astea fără nici o noimă. Admit că și mie mi-e dor de ţăranul de străbunicu-meu. Dar mi-ar fi mai degrabă milă de el, dacă ar fi să fac o minune să poată trăi în ziua de azi. Nu sunt convins că i-aş face chiar un bine dacă mi-aş propune, într-un acces dement, şi-aş reuşi să-l resuscitez.

Unele dintre „cele vechi” ar trebui, sigur, conservate. Om vechi, pentru a-l „conserva” (resuscita spre a fi refolosit), nu m a i există. A încerca acum să practicăm din nou obiceiuri şi tradiţii, să ne ţinem de apucături care încă făceau casă bună cu omul sec. XIX sau, la noi, în vigoare chiar şi-n prima jumătate a sec. XX, asta ar fi o uşă larg deschisă unui nou tip de totalitarism (paseist), un neîndurător pat al lui Procust în care n-am face alt lucru decât să potrivim cu forţa omul contemporan. Or nu avem nici o cădere să visăm (măcar) a schimba programatic oamenii sau să creăm oameni noi. Doar Dumnezeu are job descripiton-ul ăsta. Îndeajuns cu experimentele ideologice! Atât cele vechi, cât şi cele noi - ce tocmai fermentează prin eprubetele cine ştie căror descreierați.

Bătrânii mei nu arătau nici un fel de „seninătate”! Chestia asta cu seninătatea pastorală a celor de demult este fix sămânţa de unde germinează gândirea puricistă! Erau oameni normali, cu zile bune şi zile rele. Eu, unul, nu-s zămislit din sfinţi, nici din sfincşi. Ci din oameni supuşi greşelii, umorilor, Răului etc. Bunicul meu a fost combatant pe frontul antisovietic şi pe cel antigerman, fost puşcăriaş politic, dar, în acelaşi timp, umbla vorba că-i plăceau (prea) mult şi cucoanele. Aşadar, era un om în carne și oase, nu o referinţă culturală sau o imagine blurat-luminoasă, ca a Fecioarei de la Fatima.

A se mai slăbi cu idilismul acesta, rogu-vă! Să ne întoarcem iară cu picioarele pe pământ. Nu defilând cu stafii ne opunem noi globalizării şi neomeniei. Iar faptul că eu contest sau iau peste picior poziţia d-lui Puric nu atentează deloc asupra libertăţii dumisale de a se exprima. Nici asupra diversităţii de păreri din spaţiul public. Ironizez, dar nu interzic. Nu am nici puterea, nici căderea.