Să nu mai visez! Nu simt că visele mele ar fi o supapă ferice pentru încordarea mea, pentru munca mea neîmplinită. Încep să bănuiesc, dimpotrivă, că visele încearcă și ele, alături de realitate, să mă intoxice, să mă contamineze cu umilință, să mă apese - cu obrazul în țărână. Să-mi reamintească unde (cât de jos, în limbajul lor) mă situez sau să mă facă să cred că nu merit ceea ce am. Îmi îngreunează ființa pentru ziua în care pășesc, ieșind gata șifonat, minimizat din visul nedrept. Visul-zbir. Visul-terorist.
Chiar și acum, când aș încerca să-mi citesc în pace cărțile puse la îndemână, pierd șirul rândurilor și-mi urmez fermecat teama, grija, preocuparea. Sunt robul lor tăcut, înfuriat fără rost, cu ieșiri disproporționate, furioase sau sarcastice. Îmi consum „resursele de sarcasm”, replicile mele cele mai spirituale, în contul unor temeri sau al unor pasiuni lipsite de istoric.
