Visul era așa, ca un fel de joc pe calculator, în care, odată pătruns, puteai lesne trișa, fie furând „mutările” de pe forumuri, fie încetinindu-i mișcarea, fie înghețându-l sau părăsindu-l, pur și simplu. Dar ăsta ar fi fost semnul absolut al slăbiciunii, certificatul înclinației mele spre renunțare. Într-o clipă, am văzut blocul din exterior, deși mă aflam încă înăuntru, căutându-mi scăparea. Nu era, totuși, unul înalt, mă adresai unui tip de lângă mine. Visul deformă clădirea într-atât încât sfârșii prin a presupune că locatarii de la etajul 2 săreau în mod obișnuit pe geam pentru a ieși în stradă să-și vadă de treburile zilnice. Eu, însă, mă aflam tot la nivelul al treilea... Evaziunea mea a fost una brutală, o tăiere grosolană a nodului, o trecere lașă prin pereții labirintului. Nu rezolvasem labirintul, secretul său. Era doar o pauză.
6 comentarii:
Într-un fel, cât mai multe nevroze.
Zero nevroze = zero inspirațiune! Și mai multă acțiune :)
Mare prostie făcui ca ti-am zis de visu cela cu balconul. Tu l-ai evocat p-al tău, eu l-am invocat pe-al meu. De doua ori într-o săptămână, fu o deosebită plăcere să atârn într-un balcon ce sta să cadă.. în al doilea era balconul scheletic al unui centru cultural de unde luasem nişte cărţi foarte groase. In vreme ce balconul si cu mine pendulam deasupra prăbuşirii, mie îmi tremura sufletul (si) c-o sa-mi fure vreun trecător cărţile.
Scuze tuturor, fusei plecat o țâră din țară... :)
Grija mea, în visul celălalt (repetitiv), cu trimiterea mea la închisoare (cu acordul părinților), dacă cineva își mai amintește, era să aleg cele mai potrivite cărți cu care să intru acolo: oarecum (ni) se potrivește, nu?
Îşi aminteşte.. şi da, ni se potriveşte. La mine, cel puţin, cărţile au ajuns singurele evadări rezonabile.
(niciun bai cu absenţele blogosferice, se motivează din oficiu ;)
C'est bon!
Trimiteți un comentariu