Zwang, Zwänge

Unele căsnicii (mai) durează, de comun acord, pentru că plodul „rezultat” se cuvine să aibă parte de ambii părinți, să-i aibă aproape, să fie permanent prostit de cei doi dezaxați că totul e bine pentru el, uite ce familie completă (unu plus unu egal trei) și armonioasă are el, cu toate că mama și tata mai degrabă s-ar ucide reciproc.

Adult, copilul terorii surde va opta inconștient, ca întors cu cheia, ca ursit, ca blestemat, să-și deșire și el mariajul, ca într-o demonstrație că, uite, se poate, e îngăduit și posibil să te separi când nimic nu mai funcționează. Chiar nimic? Târziu, prin instabilitatea sa, purtată ca pe un tezaur al personalității, prin aparenta sa incapacitate (aparentă, pentru că e compulsivă, deci greu de controlat, dramatizarea unui adevăr... falsificat, o scenetă în continuă fază de repetiție pentru o infinit așteptată reprezentație finală) de a rămâne fidel, de a mai crede în sacramentul, în unitatea și-n utilitatea cuplului marital, fostul copil al anticipării-crispate-a-următoarei-certe dintre părinți răscumpără și acolo unde nu ar fi cazul convenționalismul de fațadă al părinților săi, eroismul lor deșart și nociv în lupta pentru prelungirea agoniei, pentru intubarea unei relații deja moarte, de dragul lui, de gura lumii, de...

Cască larg gura și sloboade un râs hohotit la adresa căsătoriei și a speranței într-o relație longevivă. La bine și, mai cu seamă, la greu.

Oarbele zile în care perechea (nou alcătuită) nu are trecut, nu are amintiri împreună. Transa e încă posibilă, iluzia - la fel. Iluzionarea copioasă, halucinația în doi, teren pentru fantazare - berechet. Orbirea care, în focul pasiunii, ne împinge, pour une fois, pour combien de fois?, să ne urnim pentru a abandona puțin ritualurile noastre împăienjenite, gata, ne costumăm în cuceritori, tabieturile cele vechi de cerbi sau ciute solitare le dosim „bine” undeva, nu adânc, nu departe, cât să rămână totuși la îndemână, la nevoie, ca să le scoatem la lumină pentru refolosință mai încolo, când iubirea (patima?) pălește, când curtarea nu mai e de trebuință, deprinderea s-a cuibărit leneșă și împuțită, siguranța, perechea siguranță-obișnuință, întrepătrunderea celor două, simbioza lor, siguranță - obișnuință - întoarcerea tabieturilor - revelarea adevăratei persoane, aceea care știe că a cucerit o dată pentru totdeauna și acum se poate lăfăi pe lauri: ne epilăm mai rar, mă rujez neglijent sau deloc, unghiile cresc haotic sau se murdăresc și-s uitate așa, chiloții, râgâielile, apa netrasă la toaletă, limbajul, vulgaritatea lui, întoarcerea la bătrânul nostru Eu.