Gay Marriage

Astăzi, la o verificare sumară a gândurilor, ideilor și opțiunilor mele intime, m-am trezit tratând cu dulce indiferență (am altele pe cap) căsătoria homosexuală. Ce cred eu acum (ieri eram încă ferm împotrivă) despre acordarea dreptului la căsătorie „minorităților sexuale”? Să li-l acorde, dom'le! Supus aceluiași relativism al valorilor, ce macină din interior (printre alte cauze) și căsnicia tradițională, victimă sigură a dezorientării ce ne încearcă pe toți și a incapacității congenitale a majorității oamenilor de a fi totalmente fideli, mariajul lor cel presupus fericit și intens revendicat în stradă va dura, până la urmă, tot atât (de puțin) cât și acela între parteneri de sexe diferite. Că doar nu-s dumnealor arhangheli. Deja îi primesc, în mintea mea sălbăticită corporatist, îi primesc rânjind cu drag în sânul meu heterosexual, așteptând cu interes primul val de divorțuri gay răsunătoare și primele partaje scandaloase (de averi).

„Fiica groparului, asta era Hazel Jones...

...Nici o clipă nu era altceva Hazel Jones.”

Principii freudiene, bine înfipte într-o proză aproape masculină - îmi asum acuzația de machism mascat, găsim (cu bucurie) la J.C. Oates*. Se vede că J.C.O. a predat creative writing, îmi pare chiar obsedată de găsirea cuvintelor exacte și de potrivirea lor:

„Nici o experiență erotică nu are loc în solitudine, doar o singură dată, ca apoi să fie uitată. Eroticul există doar în memorie: amintit, reimaginat, retrăit și reexperimentat într-un mod continuu.”

Un fel de on revient toujours... Iubirea-simptom, atât de (socialmente) acceptată astăzi încât a devenit o normalitate. Simptom, firește, ca substitut pentru o sumă de procese (emoționale) mintale, dorințe cărora, ca urmare a reprimării, le-a fost interzis să dea năvală telles quelles în activitatea psihică admisă de conștiință, fiind mai întâi „convertite”.

„Ea era o femeie căreia îi fusese răpit limbajul copilăriei, și nici un alt limbaj nu poate da glas sufletului.”

_________________________

*Fiica groparului - Joyce Carol Oates

Zwang, Zwänge

Unele căsnicii (mai) durează, de comun acord, pentru că plodul „rezultat” se cuvine să aibă parte de ambii părinți, să-i aibă aproape, să fie permanent prostit de cei doi dezaxați că totul e bine pentru el, uite ce familie completă (unu plus unu egal trei) și armonioasă are el, cu toate că mama și tata mai degrabă s-ar ucide reciproc.

Adult, copilul terorii surde va opta inconștient, ca întors cu cheia, ca ursit, ca blestemat, să-și deșire și el mariajul, ca într-o demonstrație că, uite, se poate, e îngăduit și posibil să te separi când nimic nu mai funcționează. Chiar nimic? Târziu, prin instabilitatea sa, purtată ca pe un tezaur al personalității, prin aparenta sa incapacitate (aparentă, pentru că e compulsivă, deci greu de controlat, dramatizarea unui adevăr... falsificat, o scenetă în continuă fază de repetiție pentru o infinit așteptată reprezentație finală) de a rămâne fidel, de a mai crede în sacramentul, în unitatea și-n utilitatea cuplului marital, fostul copil al anticipării-crispate-a-următoarei-certe dintre părinți răscumpără și acolo unde nu ar fi cazul convenționalismul de fațadă al părinților săi, eroismul lor deșart și nociv în lupta pentru prelungirea agoniei, pentru intubarea unei relații deja moarte, de dragul lui, de gura lumii, de...

Cască larg gura și sloboade un râs hohotit la adresa căsătoriei și a speranței într-o relație longevivă. La bine și, mai cu seamă, la greu.

Oarbele zile în care perechea (nou alcătuită) nu are trecut, nu are amintiri împreună. Transa e încă posibilă, iluzia - la fel. Iluzionarea copioasă, halucinația în doi, teren pentru fantazare - berechet. Orbirea care, în focul pasiunii, ne împinge, pour une fois, pour combien de fois?, să ne urnim pentru a abandona puțin ritualurile noastre împăienjenite, gata, ne costumăm în cuceritori, tabieturile cele vechi de cerbi sau ciute solitare le dosim „bine” undeva, nu adânc, nu departe, cât să rămână totuși la îndemână, la nevoie, ca să le scoatem la lumină pentru refolosință mai încolo, când iubirea (patima?) pălește, când curtarea nu mai e de trebuință, deprinderea s-a cuibărit leneșă și împuțită, siguranța, perechea siguranță-obișnuință, întrepătrunderea celor două, simbioza lor, siguranță - obișnuință - întoarcerea tabieturilor - revelarea adevăratei persoane, aceea care știe că a cucerit o dată pentru totdeauna și acum se poate lăfăi pe lauri: ne epilăm mai rar, mă rujez neglijent sau deloc, unghiile cresc haotic sau se murdăresc și-s uitate așa, chiloții, râgâielile, apa netrasă la toaletă, limbajul, vulgaritatea lui, întoarcerea la bătrânul nostru Eu.

Alte jocuri, alte încăperi

Visul era așa, ca un fel de joc pe calculator, în care, odată pătruns, puteai lesne trișa, fie furând „mutările” de pe forumuri, fie încetinindu-i mișcarea, fie înghețându-l sau părăsindu-l, pur și simplu. Dar ăsta ar fi fost semnul absolut al slăbiciunii, certificatul înclinației mele spre renunțare. Într-o clipă, am văzut blocul din exterior, deși mă aflam încă înăuntru, căutându-mi scăparea. Nu era, totuși, unul înalt, mă adresai unui tip de lângă mine. Visul deformă clădirea într-atât încât sfârșii prin a presupune că locatarii de la etajul 2 săreau în mod obișnuit pe geam pentru a ieși în stradă să-și vadă de treburile zilnice. Eu, însă, mă aflam tot la nivelul al treilea... Evaziunea mea a fost una brutală, o tăiere grosolană a nodului, o trecere lașă prin pereții labirintului. Nu rezolvasem labirintul, secretul său. Era doar o pauză.

Iarna verii noastre

Afară, în oraș (orașul e centrul, nu?). Fotografii, cărți, o bere. O librărie parcursă la pas, în încovoierea spinării. Romanul postum al lui a.l.ș. Cumpărături compulsive (tot ce am cumpărat de pe unde am fost plecat).

***

Poate că talentul de prozatoare al Zeruyei Shalev e mai șlefuit și străluce (sau reiese) mai cu putere din praful lexical ce năpădește, în rest, romanul Thera, în episodul cel mai bine redat al primei jumătăți a cărții: întâlnirea dintre Ella și Oded, terapeutul, soțul lui Michal. Apropierea fizică, micșorarea distanței, aproape atingerea. Cei doi se respiră reciproc, ca niște bestii. O altă imagine înghețată, filmată circular.

Nimerită în fața casei lui, când el tocmai ieșea pe ușă, îmbrăcat nepotrivit cu vremea de afară, ploaia de iarnă, un rucsac în spate și întrebarea: ce haine, ce bagaje iei cu tine când îți părăsești familia, casa?

Pe urmă, nesfârșitele, inevitabilele rememorări. Prostirea aceea specifică iubirii disperate, neajutorarea, coborârea la stadiul de sugar, apucături care călătoresc nestingherite prin vârste, însoțesc îndrăgostirea, fac parte din ea și o nutresc. Frânturile de amintiri, cioburi ale orei petrecute cu el - soțul alteia, soțul fugar, alină răni mai vechi și iscă îndoieli proaspete. Ratarea unei nopți împreună, ce ar fi fost menită cuvintelor, nu gimnasticii sexuale.

http://www.extraordinary-thing.com

Iat-o pe Ella, atașându-se contra naturii de copilul lui Oded (și al lui Michal - celălalt cuplu în criză) - e fiul bărbatului pentru care a făcut o mică obsesie (o recunoaștem deja, pasiunea obsesivă, iscată de n'importe quoi: un canin dintr-un surâs de mascul, o tâmplă grizonată, o umflătură de prohab - ce infectează gradual și adesea devastator femeia de 30+ shaleviană). Băiețelul-obiect, ființa-fetiș, suplinitorul firav al tatălui său, de care ea, pare-se, patologic sau în mod „real”, s-a îndrăgostit.

Privind copilul cel străin (peste capul propriei progenituri, care acum îi pare insipidă), găzduindu-l, îmbăindu-l, i se roagă, de fapt, tatălui acestuia, îi aduce bărbatului-tată ofrandă, omagiu, jertfă. Să vină, să intre, să revină, adică, să-l facă să vină definitiv în casa ei, ca să-i testeze ei maternitatea și disponibilitatea la matrimoniu. Soțul „titular” (încă) este cu totul scos din schemă.

Și sunt înșirate, în paginile ce urmează, alte și alte metafore contorsionate, pe care le-am poreclit eu „arheologice”, depuse în straturi și scoase parcă din puța gândirii.

Și n-am terminat!

Liniște (weightlessness)

sssst...

Pavor nocturnus

Să nu mai visez! Nu simt că visele mele ar fi o supapă ferice pentru încordarea mea, pentru munca mea neîmplinită. Încep să bănuiesc, dimpotrivă, că visele încearcă și ele, alături de realitate, să mă intoxice, să mă contamineze cu umilință, să mă apese - cu obrazul în țărână. Să-mi reamintească unde (cât de jos, în limbajul lor) mă situez sau să mă facă să cred că nu merit ceea ce am. Îmi îngreunează ființa pentru ziua în care pășesc, ieșind gata șifonat, minimizat din visul nedrept. Visul-zbir. Visul-terorist.

Chiar și acum, când aș încerca să-mi citesc în pace cărțile puse la îndemână, pierd șirul rândurilor și-mi urmez fermecat teama, grija, preocuparea. Sunt robul lor tăcut, înfuriat fără rost, cu ieșiri disproporționate, furioase sau sarcastice. Îmi consum „resursele de sarcasm”, replicile mele cele mai spirituale, în contul unor temeri sau al unor pasiuni lipsite de istoric.

Depuneri

Din trecutul nu din cale afară de îndepărtat, îmi aduc aminte nu clipele oarbe petrecute cu „iubitele” de ocazie, ci clipele de muzică, aer, libertate din vârful (sau de la poalele) dealului nostru. Comoara minutelor împreună cu vremelnicii prieteni neromâni. Prima beție cu vin roșu, sec. Găoacea în care muzica bună, aleasă și pusă de mine, mă cuprindea și mă făcea de neatins. Muzica, obișnuiesc să spun, nu m-a rănit niciodată. Le-a rânduit pe toate. Și-n seara asta le-ar fi rânduit, de-am fi rămas acasă, adunându-ne într-un singur loc toți cei care ne cunoaștem.

Bestii mici

Întâlnesc pe coridoare copii care au un miros ostil, vreau să le câștig bunăvoința, să mă dau bine pe lângă ei, dintr-o temere mai veche a mea, ca să nu mă facă de râs în public - copiii rostesc adevărul în gura mare, copiii arată cu degetul lor mic, grăsuț și neîndurător și râd cu cruzime de defectele vizibile ale unui trup, ale unei fețe, copiii ascunși aruncă cu pietre în plăpânzii ca mine. Între ei, o fetiță care le povestește ceva cu însuflețire, folosindu-se de cuvinte obscene.

În cele din urmă, așteptarea mea fricoasă, nu mai vorbesc de încăpățânarea de a alege musai o cale „omologată” pentru a coborî, e recompensată. E al doilea „premiu pentru lipsă performanță” primit din partea cenzurii acestui vis. Se dovedește că nu toate ușile de pe holul cel lung nimeresc în apartamentele bătrânilor, mai găsesc și două lifturi și un wc. Lifturile erau și ele prevăzute cu vas de toaletă și cu bideu! O voce lămuritoare din off îmi spune că obiectele sanitare sunt puse acolo pentru cei vârstnici, în caz de necesitate.

Visul nu s-a lăsat adormit cu una cu două. Mai folosi mici capcane, întinzându-le în calea ieșirii mele din acel obscur labirint stalinist, claustrant: mecanicii morocănoși, care reparau în silă ascensoarele subit defectate, refuzul liftului în care am intrat de a răspunde la chemare, trebuia să fiu foarte vigilent, aș fi putut cădea în puțul lui, să fiu, deci, precaut la fiecare pas. Dar aceste piedici nu-mi alterează curajul, e destul să aflu că există posibilitatea unei evadari și mă mai liniștesc. Câștig acum cu un plus de relaxare - actor slab al propriului coșmar ce sunt.