Thera

Zeruya Shalev „trimite” neostenit la tradiție (dar și la arheologie, mitologie) în romanul Thera, însă aceste trimiteri îmi par artificiale, altoite fără rod. De acord, nădejdea autoarei o fi fost că un cadru socio-familial în care, cu toate că ne aflăm în contemporaneitate, modernismul (feminismul?) încă își dispută întâietatea cu patriarhatul, ar servi mai bine de ecran pentru a proiecta intriga cărții; faptele vor părea mai reprobabile cititorilor conservatori, pe când cei liberali ar simpatiza mai intens cu protagonista. Pe lângă asta, nu-mi dau seama care dintre conflicte are o mai mare însemnătate - cel al Ellei cu autoritatea parentală și cu vocea (interiorizată a) tradiției rabinice sau lupta cu ea însăși? (va urma)

Special Mail!

 

 Sălbăticia swing-ului făcut din limbă, buze și cerul gurii. Ella, un drum de beat și un plus de bass, adăugate „din butoane” de Club Des Belugas.

Revoluția atlantică

Într-un cuprinzător articol publicat de revista l'Histoire (nr. 342, mai 2009), Annie Jourdan schițează o analiză comparativă a (violențelor petrecute în sânul) celor trei revoluții care au marcat sec. al XVIII-lea: americană, franceză și olandeză. 

Marie-Antoinette, de Franz Xaver Wagonschon

Mi-a rămas în minte - dimpreună cu dramul de statisfacție caracteristic consumatorului subiectiv de Istorie, ancien-régimiste cum mă țin - concluzia neechivocă a autoarei (profesor asociat la univ. din Amsterdam): în opoziție cu specificul „societății civile” franceze din epoca dix-huitième, America și Olanda sunt definite prin ceea ce s-ar putea numi o „cultură a disensiunii”, așadar o cultură în care dezacordul și conflictul nu sunt văzute ca o ostilitate absolută și în care logica persuasiunii are întâietate pusă în balanță cu logica represiunii. Această tradiție nutrită din pluralismul religios al celor două țări s-a deplasat în mod automat în tărâmul politic.

În Franța, din contră, vacanța Puterii „a condus la o libertate totală”. Hannah Arendt ar fi spus că vidul de putere a dus la o „întoarcere la starea de natură”, dar de asemenea și (mai ales!) la o violență incontrolanbilă și necontrolată - mai adaugă A. Jourdan.

Eargasm!

Îndrăzniți de plecați urechea la drăcovenia ce urmează. Doamne, n-am auzit ceva mai frumos în toamna asta, dar acum, de-a dreptul extaziat de freamătul ăsta demonic-îngeresc, îmi pare că n-am auzit de veacuri ceva mai frumos! E o redescoperire, e un Aphex Twin ca odinioară, pe vremea lansării albumelor Didgeridoo sau Analog Bubblebath. Stiluri: ambient, acid, intelligent electronic music. „Suportul” este, bineînțeles, cel de trip hop, ce altceva ar putea susține o astfel de e-fuziune de stiluri și sunete.

Muzichia ca o vână de bou izbită de palmă; muzichia cu inima suferind de melancolie, inima ce tot îi mai bate, îi zvâcnește orgasmic, chiar și după ce i-a fost scoasă și îmbălsămată aseptic de sonoritățile anemice din zilele noastre. Muzica lui E.A. Poe, de-ar fi știut el compune. De ascultat în chip autist, izolat, cu riscul de a asurzi, neapărat (de câte ori am scris asta?) lipind capul de boxe ori înfundând bine în urechi căștile cele noi, de sărbătoare. Cântecul nimfelor captive în prinsoarea copacilor. Suferința rece a poveștii. E de urmărit culoarea impură a întunericului bătând îndărătnic la timpane, să se strecoare înăuntru. Să intre! Să intre! Fremătă armonic glasuri prelungi, angelice, de copii: mamă, mamă, lasă ușa descuiată, să intre! Să intre în mine.

Raymond Aron și eu (ne-am pus de acord că...)

„...dacă se definește rolul unui intelectual în funcție de voturile sale, sunt un intelectual de dreapta, dar de un fel mai aparte, adică indisciplinat și rareori de acord cu cel pentru care a votat. Îl critic pe omul pentru care am votat cu aceeași libertate cu care l-aș fi criticat pe celălalt dacă ar fi fost ales.”

Alții etichetează în mod pripit asta (rumegați bine citatul de mai sus, extras din spusele lui R. Aron*), atunci când se întâmplă să criticăm: „a te plânge”, „a te lamenta”, „a critica neconstructiv” (constructori vajnici țara are), câtă vreme vorbim, de fapt, despre un strop de spirit civic asezonat cu o ușoară, dar evidentă, aromă de verticalitate și o onorabilă inapetență pentru adulație. Eu n-o să am niciodată un Traian Băsescu al meu (ca Sever Voinescu, Mircea Mihăieș, Robert Turcescu, T.R. Ungureanu, H.-R. Patapievici, M. Cărtărescu și alți - orbiți de admirație sau interesați de putere - cărturari băștinași)! Vezi, poate tocmai de aia n-am devenit eu, și nici nu o să fiu, un „mare intelectual”. Unul din cei 4, poate al cincilea, pe care îi avem și noi, mereu aceiași, mereu pronunțându-se (competent, firește) în toate subiectele posibile - de la împletirea ciorapilor la compoziția oțelului patriei, trecând prin, vai!, neapărat prin psihanaliză.
________________________________________
*Spectatorul angajat - Raymond Aron

Eterna re

Tot mai încerc ispita de reveni în suferință, asupra ei, de a-mi plăsmui scene deja povestite, răni neînchise, ca să storc din ele ultimele picături de durere, ori cel puțin o mică indispoziție.

Cărțile ce așteaptă să le citesc, unele înfoliate încă, mă fac să mă simt îmbogățit, îmi dau necesara senzație de plenitudine. Viața este numai după ce trec pragul casei și-mi pun geanta-n cui.

J.L. Borges: „Mi s-au întâmplat puține lucruri și am citit mult. În realitate, cred că această frază e eronată. Pentru că am citit mult, o serie de lucruri mi s-au întâmplat așadar. Lecturile mele sunt adevăratele evenimente ale vieții. Unii au devenit chiar nebuni citind, cum a arătat-o Cervantes cu personajul lui Don Quijote.”

Îmi pot consuma „vina” numai în vis. Chiar si acolo, „iese” bine camuflată în alte „crime” (priceapă cine ce-o dori).

Prin cantitate, pot fi numit un „consumator” de cărți. Prin ritmul lecturii și prin gradul de implicare în intrigă, prin felul naiv cum pun la suflet, rămân totuși (și asta mă liniștește!) un veșnic ucenic.

alș-isme

als spunea...

dk e vba dspr 'despartiri', alea-alea, iarasi n-am inteles dc se fac asemenea drame din nimic: dk te desparti, inseamna k nu mai ai nimic comun cu persoana respectiva, nu? si-atunci, dc sa suferi?! te desparti frumos, civilizat, lasind loc de buna ziua cum se spune, si treci - sau nu - la urmatorul/urmatoarea. ps sper sa nu fiu vz k un 'alien', dar eu n-am suferit niciodata 'de amor'... nici de lipsa lui, de altfel! (postura f confortabila, altminteri :P)

ps pt mal de vivre nu exista decit un antidot: voiajati, voiajati, voiajati! il n'y a que ca pour changer d'idees = changer d'air, changer de ville... changer de vie, peut-etre? :P

Cristian SÎRB spunea...

Nu vă închipuiți cât de mult îmi doresc să pun de-un voiaj cât de curând! Dreptate aveți când spuneți că o călătorie ar înmuia multe asprimi și ar dilua din melancoliile astea ce apar ca niște sarcini false.

mă, 'tușă

Sunt de acord - este un pic făţarnic să avem pretenția (despre noi înșine) că putem da mereu răspunsuri hiperobiective şi negreșit echilibrate la anumite chestiuni.

Izbucnesc în noi şi pasiuni, şi convingeri, şi respingeri neargumentabile (ori imposibil de revizuit, chiar și confruntate cu cea mai raţională dintre argumentările posibile, venită dinspre un partener de discuție), musai să înghiţim asta! Degeaba ne scremem să umanizăm, să îndulcim, să „apropriem”, să „înţelegem” orice, nu totul poate fi explicat.

Nu altfel am tratat cu a.l.ș. când dumnealui încerca să demonstreze de ce sunt eu un „consumator pe cale de dispariţie” de presă pe hârtie. Îi dau/dădeam dreptate în legătură cu dispariţia mea, sunt mult prea conservator pentru vremile relativiste în care trăim, fireşte, DAR asta (o argumentaţie răbdătoare, pertinentă sau agresivă ca a dumnealui, fie și exhaustivă) nu mă face mai puţin împătimit de gazeta clasică, luată de la chioşc. Nici o şansă să mă convingă cineva, prin mijloace raţionale, deci epidermice, că „e preferabil” să-mi introduc în obișnuință a vizita ediţiile online ale publicaţiilor sau să înceapă a-mi plăcea lectura e-books (citite pe kindle). Sau că ar fi bine, în tot cazul, să le „accept” existenţa.

Înduioşător curentul ăsta necreştin (îndobitocitor, relativizant), dar rămânând de inspiraţie creştină, al „acceptanţei”, al „integrării”. Al „toleranței”. Și alte cuvinte-principii, ce încep cu multi-. Culmea e că-l poartă eroic pe scalp fix cei mai necredincioşi (sau insensibili la Credinţă) dintre noi!

*

Deocamdată, eu, unul, îmi trăiesc inexplicabilde intens (dar ce-mi pasă?) toate postările pe internet. Până să apară „tribuna” asta în viaţa mea, scriam în caiete, scriam la gazete locale. Parcă era mai frumos să primesc aprecierile sau înjurăturile în stradă, în faţă. Aveam siguranța că replica mea, de-mi era permisă, nu risca să se piardă înainte de a ajunge la receptor din cauza „căderii reţelei” sau a unui clic eronat. Dar asta a fost...

Nu aveţi, câteodată, un acut simţ al ridicolului acestei necesități de a introduce de atâtea ori câte o parolă şi un user, CA ŞI CÂND astea două, odată introduse, ce ușurare!, ne-ar asigura într-adevăr intimitate & securitate?... Privacy îi zice. Nu mai bine am deschide o uşă cuiva, în schimb?

Fakebook

Mai cu seamă psihologii „cu carte” ar putea constata următoarele: numeroși oameni, dintre cei ce se înghesuie acum, pentru o clipă de emoție intermediată, pe twitter, messenger, facebook, NU au adesea curajul relaţiilor directe, al apropierilor fizice - trebuie să privim asta în faţă (iar dacă îl au, în timp, acest curaj li se atrofiază). Viceversa fiind că, petrecând tot mai mult timp pentru a socializa iluzoriu (şi atrăgând şi pe alţii în aceste prietenii aseptice) nu fac decât să se înstrăineze şi mai mult de cei pe care susțin că i-au redescoperit grație facebook. Mințindu-se pe sine că și-au regăsit, de astă dată pentru totdeauna (nu, despărțirea n-o să mai fie îngăduită)!, și și-au reapropiat pe fostul bun coleg Cutăreanu, acum aflat în Australia, pe verișoara de gradul III din Florența, pe mătușa Aglaia din Florida.

„Prietenia” întreținută prin postare de poze intime și de textulețe mai inspirate sau mai tâmpițele pe facebook, și neurmată de întâlnirea periodică pe viu e un rahat lovit de nulitate. Unul ce nu-i bun nici la îngrășarea solului grădinii din spatele casei. Apropo, ce înseamnă „X-ulescu only shares some information with everyone”? Cum adică „only” și cum adică „everyone”?

Există rețete clasice, funcționale, pentru a întreține distanța. Una este a te izola de ceilalți. Dar a te izola în mod fățiș, asumat, și nu mimând apropierea, nu simulând contactul, interesul pentru soarta celuilalt, cum „facem” pe fbk.

Cresc generațiile și se înăcresc - îndopate covârșitor cu această realitate fotografică, deosebit de anxioasă în a păstra distanțele - asemeni acelor copii care nu au avut în viața lor parte de-o atingere afectuoasă.

În orice caz, personaje „virtuale” sau nu, cu toții manifestăm tendinţa de a purta măşti, de a ne disocia, cliva, etc. Din varii motive: fie închipuindu-ne că ăstfel am câştiga un surplus de protecţie, fie din teamă, fobie, diverse culpabilităţi. Nu mă grăbesc, totuşi, să afirm că noi, cei care petrecem mult timp dincoace de monitor, am fi axiomatic mai autentici decât Ei, cei care şi-au „electronizat” (uneori, mistificat) personalitatea.

Eu însumi aş ţine, „pe viu”, numai și numai pentru mine unele afirmații mai fără chiloți, pe care le fac publice cu ușurință, în schimb, pe blog, pe mess, în corespondența electronică. Inevitabil mă întreb: care anume-s eu, cel autentic? Unde-s eu, mai... eu? Dincoace sau dincolo de monitor/taste?


Dar ăsta-s eu. Alții, din grabă, nu mai apucă să se întrebe...

Ceva bun

Aș citi acum, aș începe o carte ca Troica amintirilor. Sub patru regi de Gh. Jurgea-Negrilești. Sau o altă Carte a șoaptelor de Varujan Vosganian. De-ar mai apărea unele similare... Splendori din astea, scoborâte, parcă, din pod, dintr-o ladă de lemn una cu praful. Aș scrie frumos despre ele, e promis. Aș scrie încetișor, cu ochelarii aburiți de fierbințeala unei căni de ceai de coada șoricelului. Să nu mă uit la ce și cum scriu, să scriu numai. Care ochelari?

Monolog despre indentitatea internautică

O să afirm ca în cazul falsei probleme „Unde citiţi?”, răstransportată într-o vreme (sub formă de, cum îi spunea?, leapșă!) pe toate site-urile: discuţia despre identitatea internautică nu mă frământă, nu mă prinde, într-o prea amplă măsură, trebuie să recunosc, încât să-i aloc hălci insemnate din timpul meu. Nu-mi dă nici insomnii, nici nu-mi declanşează un flux ideatic îndestulător pentru (a produce) un articol de care să fiu apoi mândru.

În anii trăiţi până acum, am avut destule dificultăţi în a mă apropia cu adevărat - fizic - de semenii mei (timiditate, complexe, auto-subestimare) încât să văd o „cale” - alternativă sau complementară - în formele de comunicare, împrietenire, pe care le-am comentat în treacăt, deşi cu risipă mare de cuvinte, în postări anterioare: facebook, twitter etc. Ar fi fost în ordinea lucrurilor (nu?) să mă fi aruncat cu disperare, aș fi fost clientul lor ideal, în brațele ziselor „rețele de socializare”. Nu am făcut-o și mă mândresc cu izbânda mea asupră-mi. Ca la AAA, ce mai!

*

Pentru a încerca să răspund întrebării mai vechi, hiacintice: „nu vi se pare că aceeaşi opoziţie, bazată pe teoria realului ca real sigur, funcţionează şi în privat vs. public?” („Eu sunt eu la mine în suflet, iar cînd sunt cu ceilalţi oameni, sunt mai puţin autentic. Deşi, straniu, aici teoria funcţionează pe dos: ce e palpabil - cum se comportă omul între oameni - stîrneşte suspiciune comparativ cu ce e inaccesibil - cum e omul în el însuşi.”): cred că funcţionează, da!, e aceeaşi. 

Ca să-mi păstrez tonalitatea caracteristică: m-am oferit mereu de exemplu. Nu din egolatrie, ci pentru un strop de... carne, pe care monologul de față o merită, pentru a ieşi din abstracţiune. Mă voi oferi încă o dată: - Nu mi-a fost niciodată greu să mă mărturisesc, să mă spovedesc, inclusiv cu public de față. Confesiunea este supapa mea obligatorie pentru ca o anumită normalitate să se perpetueze. Este ceea ce „am luat cu mine” şi când am îmbrăţişat identitatea virtuală. Nu sunt genul de ins care să fi bătut la uşa netului ca să se ascundă și mai abitir decât era deja. A mă dosi, adică, după - să zicem - vorbăria savantă despre cărţi, pe după note zilnice abundente şi observaţii insipide, bine protejate, cât mai neutre, care să nu mă conţină sau care să dezvăluie din mine cât mai puţin. În credința mea (poate greșită), confesiunea ne apropie cel mai mult de autenticitate. Opusul confesiunii nu ar fi tăcerea discretă, ci autozidirea în cuvinte.

A scrie despre cum îți bei ceaiul, despre cum îți transpiră picioarele sau axilele la serviciu. Despre cum și cât ți-a crăpat fusta pe cusătură când ai alimentat mașina cu benzină.

Prefer, pentru a reveni la „cestiune”, opoziţia asta pământeană, privat-public, celei despre care am făcut vorbire mai sus. Cu tot ce exportă ea mediului www.

Mulţi oameni - cu toate că ar fi jurat că nu fac decât să alerge înspre ei sau că, dimpotrivă, fug de ei înşişi taman în sânul relativizant-ocrotitor al internetului - și-au regăsit aici, online, aceleaşi reţineri, aceleaşi ipocrizii, aceeaşi chinuită ascundere de sine. Rătăcirea în găunoasa stilistică, de care tot amintesc. În atâta „stil”, ți-e și greu să mai găsești omul. Mi se pare o tristă irosire, dacă ne gândim ce deschidere/şanse/izbăvire (chiar așa!) ar oferi netul unor astfel de suflete torturate de patima tăinuirii. Tăinuirea ca lamentabil, închipuit, scut.

Alţii, dimpotrivă, căzând în tentaţia, la fel de sterilă, a larmei fără conţinut.

Ce este cu adevărat provocator şi cutremurător de scandalos e că omul care optează să se sustragă, critic sau tăcut, acestor „comunităţi” virtuale amuzante începe să fie privit cu suspiciune. Iar dacă mai cutezi să și râzi de frenezia stabilirii amiciţiilor cu o mie de alți „useri”, gata: eşti simplist, încuiat, maniheist, manifeşti lipsă de adaptabilitate la nou! Să fiu scuzat, râsul este un scurt circuit salvator, râsul mai are şi rostul de a salva de... ridicol. El stabileşte unele ierarhii ale „importanţei lucrurilor” într-un mod direct, descumpănitor, care scapă raţiunii, de regulă. Uneori, râsul de acest tip este chiar o formă de cunoaştere, rezervată celor care sunt capabili a pricepe/percepe „preajma” (ambientul, environment-ul), dispensându-se de stuful cuvintelor bine aranjate, de sisteme, de cârje ortografice, topice şi de punctuaţie.