She's the devil (căști obligatorii)

Eu zic că așa pe la două-trei noaptea, pe când stilul chiar nu mai contează și când „judeci”, mult spus, doar cu dependența ta străveche de bătaia pură a ritmului, moștenire de familie, ar merge puse măcar o dată piesele astea. Auzi voci la ora aia, șoapte, murmure, vocile care-ți mângâie cu miere și propolis preocupările legate de ținută și de mersul biped. Pășești dezarticulat, calci sucit, mă calci și nu simt nimic în degetele mustind de vin roșu. Aș izbi cu palma în podele, după model prezidențial. Răsuflu cu putere pe nas, inspir cu tact și cu nesaț praful ridicat în nări de propriile-mi tălpi încinse. Închid ochii, gâtul mi se mișcă în convulsii. Înainte, în lături. Buza de jos devine mai proeminentă, odată cu maxilarul împins cu îngâmfare în vânt, și-mi vine să întind asistenței încremenite, fluturându-l cu bucurie în inimă, degetul mijlociu. Degetele mijlocii. Două nu-s îndeajuns. Piesa vine pe sub dușumea, se amușină mai întâi cu organele interne, iar la urechi, în cele din urmă, ajunge insinuându-se prin tălpi, gambe, fese și ceafă.

Nu am nici o îndoială că Dj Baby Anne, She's The Devil (acid sound femeiesc, de clasă superioară, în nedeplinătatea facultăților mintale - 2005; ca orice acid, pornește de la bas simplu și se preschimbă pe parcurs în orăcăit isteric); apoi Plump DJs - Weighed Down - un alt fel de Eargasm, categoria grea, de prin 2003. Probabil, printre ultimele vestigii ale breakbeat-ului adevărat, con cojones.

Din aceeași „familie” acum în destrămare sub efectul infecției cu dub-step: The Crystal Method - true grit (deși este o piesă mult mai elaborată, mai spațială, mai sferică). Cornul acela acid, distorsionat, în care se suflă cu surdina pusă, menit să sune ca un muget înăbușit de junincă negestantă. Marca Crystal Method. Cât pot fi de recunoscător Cerului că m-am maturizat, am crescut, am apucat să dansez, am dansat ca un apucat, fix în epoca techno și nu în alta, și am scăpat de nostalgia edulcorant-țipătoare-sexual incertă a anilor 1980!

Și un bonus progressive house de-a dreptul superb, îmi veți mulțumi pentru descoperire, „you know the John Creamer & Stephane K sound - very deep, often dark and always sexy as hell”, și zâmbiți: 

Deep Dish ft John Creamer and Stephane K - I wish you were here

Javra postcomunistă

Nu mai este o taină pentru nimeni că „actul istoric” de condamnare a comunismului românesc, măreața înfăptuire a regretatului președinte T. Băsescu, a fost din cap până-n coadă orice altceva decât inițiativă proprie: o șoaptă binevoitoare, o „suflare” colegială dinspre premianții clasei, dinspre nevertebrații „intelectuali personali” (cine n-are ținută și prestigiu intelectual, și diplome își cumpără), așadar nu dorința expresă (nici o neliniște, nici o insomnie) a locatarului Cotrocenilor.

Părerea tranșantă și consternantă (pentru că e plină de o neascunsă admirație) pe care o are despre mediocrul politician & criminal militar Ion Antonescu - eroul național, oșteanul viteaz, ucigaș voluntar, în cârdășie cu hitleriștii, al câtorva sute de mii de evrei, din care 13 000 numai la Iași, în 1941 - e absolut lămuritoare asupra semidocției și orientării retrograde, naționalistoide, a labilului personaj pe care voi - nu știu cine sunteți și cu ce vă ocupați și nici nu-mi pasă, dar sper să vă fi ajuns - voi l-ați trimis de două ori în fotoliul prezidențial. Vorbele de catarg emise pe negândite despre „trădarea” MS regele Mihai I al României sunt, pe de altă parte, incalificabile, de necomentat!

Mai jos, fragmente din scrisoarea deschisă a singurului membru al PDL (Radu. F. Alexandru, firește, un intelectual evreu, timișorean, doar nu vă așteptați să o fi scris T. Ungureanu, Baconschi sau Voinescu!) care a îndrăznit să se dezică fățiș, disprețuitor fără echivoc, de paranoia autoritarist-militaristă, în fază terminală, care pare să fi gelatinat mintea președintelui țării.

Personaj de tristă amintire în istoria post-decembristă...

Domnule Preşedinte,

Încercarea de reabilitare a "victimei" Ion Antonescu, pe care nu pot să cred că sunteţi în stare s-o continuaţi, aţi simţit nevoia să o trataţi în antiteză cu imaginea unui "profitor", al unui fals "erou" al Istoriei: Regele Mihai. Nu am să insist nici o clipă asupra limbajului inacceptabil cu care vă permiteţi să vorbiţi până şi despre Rege. Ce mă oripilează este capacitatea de a răstălmăci şi nesocoti fapte asupra cărora Istoria, prin documente şi analize produse de personalităţi ştiinţifice de necontestat, din întreaga lume, s-a pronunţat în modul cel mai limpede şi cel mai argumentat. Decizia Regelui Mihai, covârşitoare ca importanţă în derularea operaţiunilor în finalul celui de Al II-lea Război Mondial, de a-l aresta pe Ion Antonescu şi de a rupe alianţa cu Hitler a marcat o şansă de ultimă oră pentru ca România să atenueze într-un fel oprobriul de care s-a acoperit în momentul în care s-a înregimentat în rândurile Axei. Încercarea Dumneavoastră de a minimaliza importanţa istorică a rolului jucat de Rege în împlinirea actului de la 23 august şi de a-i arunca în cârcă culpa abdicării, ca şi cum ar fi existat sacrificiu la îndemâna oricărui muritor care ar mai fi putut opri mersul implacabil al cotropirii Ţării de regimul impus de la Moscova, dincolo de stupoare cred că obligă orice cetăţean conştient al României să-şi dea un răspuns ferm la întrebarea: "Mai pot să am încredere în discernământul şi în dreapta-judecată a preşedintelui Ţării?"

În ceea ce mă priveşte, cu o amărăciune pe care nu vi-o ascund, răspunsul este NU.

Radu F. Alexandru

Scrisoare deschisă către Traian Băsescu: Opiniile dvs., probe ale unei ignoranţe ce vă descalifică.

Cu a.l.ș. despre, despre...

Mitocănie:

C. Sîrb spunea...

Eu niciodată nu am înfierat mitocănia (cu excepția ăleia a locatarului de la Cotroceni, și în acel caz, influențat de bunul meu O.Paler). În primul rând pentru că, fiind un provincial, pe deasupra ardelean!, nu mi-e prea clar înțelesul termenului. La noi nu se folosește deloc! Apoi, la rându-mi, am fost deseori numit astfel, ceea ce îmi dă de gândit că poate e un titlu de noblețe specific Sudului și nu știu eu... :)

a.l.s. spunea...

'titlu de noblete specific sudului', haha, asta e tare - touche, monsieur le transylvain! :) mitocanul este cel care nu cunoaste regulile de buna-purtare din societate & se poarta in consecinta - ba kiar, cu o anume ostentatie dar atentie! eu fac distinctie intre mitocania (= tzopenia) autentica - aia care se vede, la unii 'intelectuali', atunci cind 'lasa garda jos', cind - in urma unei altercatii - isi 'ies din pepeni' si se exprima, fara sa vrea, k... la cules de pepeni - si aia 'facuta', produsa la rece, premeditat, atunci cind consideri k un mitocan tbuie tratat fix k un mitocan - pe limba lui cu tot. deci diferenta intre mitocanul autentic & ala facut este k primul isi da in petic la nervi, atunci cind pojghitza de bune maniere se cojeshte k oja, in timp ce al doilea TOCMAI intr-o asemenea situatie este domn - pt k acesta e fondul sau profund -, rezervindu-si placerea (putintel perversa) de a juca rolul mitocanului la rece ;P este ceea ce eu fac, cu voluptate, de cite ori mi se ofera prilejul - or prilejul, romania fiind plina de mitocani, se ofera f des ;P
alș/28 iunie 1959 - 8 aprilie 2011

Despre Zeruya Shalev, în general. Fragmente în dialog.

Afișul filmului „Zabriskie Point” de M. Antonioni

„Purtînd cu ei păcatele părinţilor, o întreagă istorie strămoşească de greşeli şi vină, cei doi soţi sunt şi ei victime ale relaţiei sufocante pe care o întreţin cu ardoare şi naivitate, alunecînd cu atît mai adînc în ură şi resentimente, cu cît legăturile dintre ei devin mai puternice şi mai încurcate.” (M.B. - Soţ şi soţie)

„...din romanele ei nu transpare o tendinţă tezistă, didactică, ea pare doar a observa întunecimi pe care nimeni nu le-ar arăta de bunăvoie. De aceea, este posibil ca din confruntarea cu vreuna din cărţile ei cititorul să iasă cel puţin îngrijorat.” (M.B. - Soţ şi soţie)

DA, cel puțin îngrijorat m-am simțit eu însumi, citind V(iaţa) a(moroasă), una din pricini fiind aceea că episodul orgiei cu cei doi bătrâni dezgustători m-a răvăşit, m-a destabilizat (deși e cu totul irațional, e numai o ficțiune!) pentru tot restul săptămânii imediat următoare lecturii, provocându-mi binecunoscutul val de teorii misogin-conservator-moralizatoare de care, acum, nu mai sunt deloc măgulit!

Prin urmare (iarăşi?) „păcatele părinţilor”, aha! Ca și în V.a. Mai că mi se conturează un soi de cult pesimist al căsniciei dezintegrate observabil la coana Shalev. Nu mă mir că excelează psihologiceşte (intuitiv), cum pomeneai, în scriiturile cu acest subiect.

De transpare vreo „didactică” (ideologie?) la Shalev, aceea e, din nou: „cultul pesimist al căsniciei dezintegrate”. Un soi de apologie aproape senină a dezintegrării maritale fără leac. Ce „salvează” o dată în plus literatura scriitoarei israeliene e tocmai abținerea de la mesajul feminist care (intoxică o parte a literaturii de gen), la o terţă autoare, ar fi dublat în mod sigur intriga propriu-zisă – cale regală către premiul FEMINA.

Dacă facem abstracţie de vârful de sarcină generat în mentalul lectorului de anumite episoade erotice „scandaloase”, într-adevăr, V. a. e cam amăgitoare. Ca și-n realitate, iubirea, în opinia mea.

„Cred că ispăşirea pentru păcatele părinţilor, cu sau fără preferinţa autoarei pentru această temă, este capcana în care putem cădea cu toţii. Cărţile astea au ceva otrăvitor în ele, nu crezi?” (M.B. - 23.11.2009)

Nu aş zice doar capcana, ci destinul în care „cădem”. Păcatele părinţilor au ceva otrăvitor în ele, aşa cum ale noastre îi vor otrăvi pe ai noştri copii. Iar cărţile - ei, da - şi ele inoculează dramul lor de otravă.

Şi e mai bine să ne ferim de sentinţe de genul: „femeile nu înşeală facil…”. Eu cred că am reuşit să mă feresc de aceste sentințe (a se re-vedea în recenzia mea - Viaţa amoroasă). Yaarah însăși nu-şi explică întru totul de ce şi cum a devenit o infidelă. Noi, cititorii (indiferent de sex – eu nu fac mare osebire), din afară cumpănind, putem avea mai lesne acces la adevărul despre sursa deciziilor sau impulsurilor de moment ale lui Yaarah.

Dar, mai ştii, poate e aşa cum se zice: femeile or fi înşelând ca să se exprime sau doar ca să se răzbune, în replică, pe când bărbaţii - „pentru că aşa le vine” din maţe, pentru ei fiind ceva naturel. Ei fiind mai puţin postmoderni, mai primitivi şi mai superficiali. Nu? Ce le mai ştiţi dumneavoastră eufemi(ni)za pe toate…

***

_____________________

Însemnare prilejuită de foarte nemiloasa (nu atât cu scriitura în sine, cât cu afectele iscate de aceasta) recenzie - Ritmul desăvârşit al talentului, croită de capricornk13 romanului Soț și soție scris de israelianca Z. Shalev, tradus la Polirom. „Dialog” încropit din spuse adunate de ici, de colo. Păcat să se fi pierdut așa...

Midsommar

Nori de gheață la Sibiu - mai/2011

Mi-am petrecut Sânzienele (nu chiar, dar ajunul lor - da) în tren, alături de cel puțin două albăstrele umbrite de gene lungi, stufoase, împărtășind cu ele păreri și îngrijorări nesincere despre mersul grânelor la bursa anului în curs. Grânele merg la bursă împreună, împletite-n grupuri-grupuri, nu cum le taie spicul, da? Și albăstrelele, cochetând, clipind mai des din petalele lor trifurcate: da!

Cumpăr avid, unul după altul, buchetele de sânziene de la o bunicuță clasică, prevăzută clișeic cu ochelari cu ramă groasă; iau un buchet, iau trei, după care i le cer pe toate. Nu le-aș fi putut lăsa pradă soarelui, băltind legate strâns cu sfoară în găleata aceea meschină, îmi închipui apa deja caldă; găleata nu izbutea, oricât s-ar fi căznit, să fie câmpul de unde fuseseră aduse la oraș, rupte cu gesturi sigure, repezi, scurte - pocnetele tulpinilor, praful polenului, zborul precipitat al insectelor. Greierii, țapii de iarbă, liniștea tulburătoare a arșiței, foșnetul înăbușit al mașinilor câteva zeci de metri mai încolo, pe șosea. Sânzienele așteptând cuminți să fie siluite - surâzând în inflorescențe inocente, aurii - cu mișcări sigure, scurte. Din încheietură. Mijlocul verii, Sanctus dies Johannis, oamenii din Skåne fac cură de lumină, o adună cu obrocul pentru la iarnă, o celebrează, o cinstesc; noi, mai la sud, o irosim cu nepăsare, ca pe un dar firesc ce ni se cuvine.

Timișoara, mai/2011

Piața Huet, vara pătrunde așa cum obișnuiesc tâlharii, în picioarele goale, săltând pe vârfurile degetelor, în cămăruța cu ziduri groase de fortăreață, intră jovială și bucălată, cum ar veni - cu obrajii înfoiați, pe fereastra deschisă larg înspre stradă. Snopi de sânziene la capul patului în vaze urieșești imitație Ming porțelan veritabil falsificat, teancuri de ziare obosite pe podele iar podelele (de patru sute de ani) scârție acum însă-s proaspăt lăcuite cărți aruncate cu grijă pe te miri unde, în dezordinea citirii lor. Fața ta arămită, caldă, lipită de peretele rece, alb. Spatele tău, împreunat - într-o îmbrățișare definitivă - cu trunchiul meu, în lingura abdomenului meu. Mișcările nu-s cele repezi, scurte, acum nu rupem sânziene, ci sunt prelungi, nesfârșite. Înainte ca totul să dispară, prinzi a-mi săruta degetele de la o mână, pe toată lungimea lor, le guști subțirimea, le subțiezi gustul. De mâine, începe restul verii.

Noduleț

Un noduleț de fată, cu păr de grâu copt, ce-mi încăpea cu totul în brațe, mi-a pus capul în poală în trenul de Oradea Mare. Voi unde v-ați cunoscut, în trenul de Oradea - mizerabil și pestilențial ca toate celelalte, dar tren de lux pentru noi: eu, cu nodul în brațe, sfios ne mai sărutam! Fata mi se înnoadă în brațe, eu mă fac pe dată sfoară și, dintre toate nodurile din lume, feroviare, marinărești sau de alpinist, o aleg pe ea să mă încâlcească. Și ei, ceilalți, întrebând: unde v-ați cunoscut? Și noi: ne-am măritat în Oradea. De câteva ori pe an, nodulețul alerga să-mi deschidă ușa, pe sub care eu oricum m-aș fi putut strecura, stors de foame. Și luneca voit, copilărește, pe parchetul laminat din hol: kiki! De atunci, se tot întâmplă să ne deschidem unul altuia ușile, aproape zilnic, uși de lemn, uși de metal, securizate, uși improvizate din ce s-a găsit, de la grădina din spatele casei, uși cu gust de tren. Și așa va rămâne.

Nine- între 8 şi 10 - guest post

Vă las pentru weekend o recenzie la Nine, scrisă de prietena mea, Ira, care rezistă să vadă o grămadă de filme. Da, contrariile se atrag:

 

Nine este un musical lansat în anul 2009, al binecunoscutului Rob Marshall, care a regizat filme de un succes răsunător, cum ar fi celebrul musical Chicago sau Memoriile unei gheişe, ceea ce face ca aşteptările în privinţa unei producţii ce-i poartă semnătura să fie foarte mari.

La prima vedere, filmul Nine inspiră, în mod paradoxal, reţineri şi scepticism, dar şi entuziasm şi interes. Scepticism pentru că e făcut după Otto e mezzo, al lui Federico Fellini, ceea ce, din start, îl face pe cinefil foarte greu de convins şi cucerit, standardul ridicat de Fellini fiind aproape imposibil de depăşit. Comparaţia se creează inevitabil, iar Nine are, în principiu, un mare dezavantaj, deşi ambiţia şi curajul unui asemenea proiect sunt de admirat. Dar cum să nu te entuziasmeze sau măcar să-ţi trezească interesul prezenţa atîtor actori cu nume sonore, laolaltă? Daniel Day Lewis, Marion Cotillard şi ar fi suficient ca să fie tentant, să merite vizionat. Dar cînd mai spui şi Nicole Kidman, Sophia Loren, Kate Hudson, Judi Dench, Penelope Cruz, distribuţia pare o reţetă de succes infailibilă.

Regizorul Rob Marshall a fost, cu siguranţă, conştient de faptul că pentru a face un re-make al unui film cu asemenea faimă şi greutate ca Otto e Mezzo, va trebui să folosească toate resursele de care poate dispune. Le-a folosit, a încercat chiar să adauge ceva în plus prin transformarea filmului într-un musical, şiretlic care ar fi putut fi rezolvat prin nişte cîntecele catchy, atrăgătoare, în stilul binecunoscut Broadway cabaret, care să persiste în memorie. În schimb, rezultatul a fost dezamăgitor. Cîntecele din Nine sunt, fără excepţie, alegeri neinspirate. Desigur, cabaretul şi bunul gust nu merg întotdeauna împreună, atmosfera de cabaret este alunecoasă, riscantă, putînd trece cu uşurinţă de la incitant şi fermecător la vulgar şi kitsch. Nu provoacă nici un fel de emoţie ascultătorului, le uiţi imediat ce s-au terminat, oricît de provocatoare ar fi divele care le interpretează. Aceste cîntece par, oricum, desprinse de restul filmului, pe care-l dezarmonizează, fiind rupte de context, neaşteptate, introduse forţat. Fără cîntece, însă, Nine n-ar fi avut nimic în plus faţă de Otto e mezzo. Să fi fost asta o calitate sau o situaţie indezirabilă?

 În Nine se regăsesc scene întregi aproape copiate din capodopera lui Fellini. Văzînd asta, am aşteptat cu interes scena cu fantezia lui Contini, în care el trăieşte într-o casă cu toate femeile din viaţa sa, avîndu-le pe toate, oricînd, supuse, adorîndu-l. Totuşi, această scenă nu a fost reprodusă în Nine. Deşi în Otto e mezzo a fost o scenă cheie. Dar, desigur, Nine este mult mai explicit, în timp ce Fellini este misterios, metaforic, subtil, interpretabil, introspectiv.

Din punct de vedere al prestaţiei actorilor, Nine este o producţie remarcabilă, demnă de premiile şi nominalizările cîştigate. Fiecare rol al lui Daniel Day Lewis este o construcţie fină, amănunţită, echilibrată, durabilă, cu temelii solide şi aspect ireproşabil. În rolul lui Guido Contini, actorul ilustrează o varietate de teme precum lipsa de idei şi creativitate, criza vîrstei mijlocii, lupta continuă cu femeile importante din viaţa sa, dragostea, pasiunile, trădarea femeii iubite, fanteziile, imposibilitatea de a se exprima, căutarea disperată a inspiraţiei. El joacă toate acestea intens, răvăşit, stresat, agasat, chiar bolnav, păstrîndu-şi în fiecare clipă farmecul magnetic, puterea, masculinitatea. 

Marion Cotillard oferă, de asemena, o prestaţie superbă, un joc profund şi sensibil. Soţia regizorului Guido Contini, Luisa, a renunţat la cariera de actriţă pentru a se dedica susţinerii soţului ei. Conştientă că acesta are amante, dezamăgită, minţită, înfuriată, Luisa îi rămîne totuşi alături, înţeleaptă, caldă, puternică, fermecătoare, cu un zîmbet larg şi trist, suferind, dar dominîndu-şi discret soţul, chiar în momentele în care pare slabă şi învinsă. Penelope Cruz este convingătoare în rolul de amantă, amuzantă, vulgară şi piperată, Nicole Kidman este strălucitoare şi eterică, ca o veridică muză.

 Motivul pentru care Nine mi-a plăcut este, cu siguranţă, prestaţia actorilor. Nu pot să nu menţionez totuşi falsul accent italian, pe care toţi l-au încercat, dar nu tuturor le-a reuşit. E un artificiu ieftin, la care s-ar fi putut renunţa fără nici un fel de pierdere. Dacă aş reuşi să privesc Nine fără a avea mereu înaintea ochilor Otto e mezzo, aş spune că e un film aproape bun, cu actori-legende care au jucat nedezminţindu-se, un film cu o imagine echilibrată, de cea mai bună calitate, un film care totuşi nu m-a cucerit, deşi ar fi avut toate şansele.

Ira

(des)făcute

Am citit Blecher (Inimi cicatrizate) cu maximă evlavie, pentru că fusesem pregătit de toți comentatorii care l-au citit înaintea mea că Blecher este, fără tăgadă, „un scriitor genial”. Legenda îl învăluie mieros, ca pe M. Caragiale (alt supralicitat), până aproape de sufocare. Deosebirea (dintre legendă și realitate) e că Blecher mi-a părut, ca și M. Sebastian, un scriitor pe deplin e u r o p e a n (ah, acești excepționali scriitori români, evreii)! Nimic mahalagesc, nimic rrromânesc, nimic bovaric - scriitură pură, la nivel înalt. Traductibilă în orice limbă, așadar: universală. Nu ascund că am fost mândru să descopăr asta. Un Munte vrăjit, la mare. „Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Emanuel, un binecuvântat de Dumnezeu, pasămite (de-ar fi să ne luăm după înțelesul numelui), suferă de tuberculoză osoasă la vertebre. Oasele i se împuținează încet, i se topesc sub carnea trupului viu și dornic.

***

L-am auzit pe Vadim Tudor corectându-se prompt & precaut, după ce a folosit sintagma „ultima mea carte”. Nu ultima, zice el repede, cea mai recentă. Superstiția asta, cum macină ea taman geniile! Apropo de genii, nu mai puțin comice sunt și strădaniile mele de a evita „ultim”, atunci când e vorba de un lucru făcut recent (text, film văzut, carte citită).

Văd doar cer (pe geam). Care e deosebirea dintre geam si fereastră. Stilistic, în propoziția anterioară, zic, nu în dicționar.

La parter, exista o ușă de ascensor care, deschisă, dădea într-o gaură de șoarece.

Una citesc, alta scriu. Femei în chiloți - pe ulițele orașului, în reclame și-n video clip-uri - profitând de splendoarea cu termen limitat a trupului atrăgător. Unduiri cu valabilitate determinată. Și o alarmă ce sună repetitiv, afară, pentru a proteja o casă (de marcat?) goală. Craci însoriți. Dincolo de piele, trecerea.

Vreme de cristal. O atingi, o împingi: cade și se sparge. Ieșim la plimbare. Alte barete, alte sandale, alte unghii date prin smoală.

Reorganizare teritorială

A sosit pe adresa blogului nostru un spam, destul de coerent redactat (dacă n-ar conține idei retardate), referitor la ideea reorganizării administrativ-teritoriale, cum că „ăștia” urmăresc să ne piardă, să ne vândă, sau să ne conducă în mod totalitar - așadar, să ne mobilizăm. Intoxicat cu semne de exclamare, spamul respectiv, menite și ele, pasămite, alături de cuvinte, să trezească mintea de pe urmă a românului naționalist, să-l cheme la lupta în contra desființării Statului unitar, așa cum îl știm dintotdeauna (de la 1918, adică). Un blabla lătrat, alarmist, conspiraționist, antibăsescian, care nu mai prinde la nimeni.

Vreau să se afle dintru început: sunt cu totul de acord cu orice fel de reorganizare a României, inclusiv cu trecerea Aradului la regiunea Oltenia, de s-ar găsi vreun coate-goale, parlamentar, care să propună năstrușnicia asta. Sunt pro federalizare, dacă m-ar întreba cineva, omul cu sondajul sau altcineva - în cadrul unui referendum, sunt pentru, sunt contra, sunt pentru contra!

Dacă România va dispărea vreodată de pe hartă, asta se va întâmpla din alte cauze; regionalizarea nu se va număra neapărat printre ele. România este distrusă zilnic, câte puțin, prin contribuția voluntară și zglobie a fiecărui locuitor al său, și nu din pricina uneltirii maghiarilor revizioniști sau a imaginii proaste „întinată” de țiganii certați cu legea (și, firește, numai de ei!). Discutarea sensului suveranității, al centralismului administrativ, protestele iscate de agitarea perspectivei autonomiei Ținutului Secuiesc sunt frecții la un picior de lemn în comparație cu priceperea neîntrecută a oricărui individ care locuiește această țară de a o anula, ignora, sabota, desființa.

Cafeaua și halucinațiile*

Cercetătorii australieni au mai pierdut timpul cu un studiu inutil fără speranță. Se pare că stresul și cafeaua cresc riscul apariției de halucinații. Foarte frumos spus, însă afirmația a fost probată astfel: niște oameni stresați și cu cafele băute/mai puțin stresați și cu mai puține cafele au fost puși în situația de a asculta tăcerea, cu indicația că, la un moment dat, vor auzi melodia White Christmas, Bing Crosby. Evident că au auzit-o, deși melodia nu a apărut deloc în timpul experimentului.

Ce s-a putut întîmpla a fost că: indicația de a asculta o anumită melodie este în sine o sugestie care i-a făcut pe oameni să declare că au auzit-o cu adevărat. Așteptarea melodiei poate crea impresia că ea chiar a fost auzită. Evocarea titlului poate duce la fredonarea ei în minte...de unde impresia că melodia este auzită. Cafeaua, ca psihostimulent, poate exacerba toate aceste impresii.

Și atunci, de unde concluzia că ar putea cafeaua produce halucinații? Simptome de tip psihotic? Nimic din desfășurarea studiului nu duce la concluzia asta, dar în nebunia de azi, mă pot aștepta să apară avertismente pe pachetele de cafea, la fel ca la țigări, și o suită de alte mituri. Cola îți dizolvă organele interne, iar cafeaua te face nebun. Bun :)

* Articolul întreg pe machinelikeus.com

poza de aici

Azi

* de pe retrozone