Un noduleț de fată, cu păr de grâu copt, ce-mi încăpea cu totul în brațe, mi-a pus capul în poală în trenul de Oradea Mare. Voi unde v-ați cunoscut, în trenul de Oradea - mizerabil și pestilențial ca toate celelalte, dar tren de lux pentru noi: eu, cu nodul în brațe, sfios ne mai sărutam! Fata mi se înnoadă în brațe, eu mă fac pe dată sfoară și, dintre toate nodurile din lume, feroviare, marinărești sau de alpinist, o aleg pe ea să mă încâlcească. Și ei, ceilalți, întrebând: unde v-ați cunoscut? Și noi: ne-am măritat în Oradea. De câteva ori pe an, nodulețul alerga să-mi deschidă ușa, pe sub care eu oricum m-aș fi putut strecura, stors de foame. Și luneca voit, copilărește, pe parchetul laminat din hol: kiki! De atunci, se tot întâmplă să ne deschidem unul altuia ușile, aproape zilnic, uși de lemn, uși de metal, securizate, uși improvizate din ce s-a găsit, de la grădina din spatele casei, uși cu gust de tren. Și așa va rămâne.
