Nine- între 8 şi 10 - guest post

Vă las pentru weekend o recenzie la Nine, scrisă de prietena mea, Ira, care rezistă să vadă o grămadă de filme. Da, contrariile se atrag:

 

Nine este un musical lansat în anul 2009, al binecunoscutului Rob Marshall, care a regizat filme de un succes răsunător, cum ar fi celebrul musical Chicago sau Memoriile unei gheişe, ceea ce face ca aşteptările în privinţa unei producţii ce-i poartă semnătura să fie foarte mari.

La prima vedere, filmul Nine inspiră, în mod paradoxal, reţineri şi scepticism, dar şi entuziasm şi interes. Scepticism pentru că e făcut după Otto e mezzo, al lui Federico Fellini, ceea ce, din start, îl face pe cinefil foarte greu de convins şi cucerit, standardul ridicat de Fellini fiind aproape imposibil de depăşit. Comparaţia se creează inevitabil, iar Nine are, în principiu, un mare dezavantaj, deşi ambiţia şi curajul unui asemenea proiect sunt de admirat. Dar cum să nu te entuziasmeze sau măcar să-ţi trezească interesul prezenţa atîtor actori cu nume sonore, laolaltă? Daniel Day Lewis, Marion Cotillard şi ar fi suficient ca să fie tentant, să merite vizionat. Dar cînd mai spui şi Nicole Kidman, Sophia Loren, Kate Hudson, Judi Dench, Penelope Cruz, distribuţia pare o reţetă de succes infailibilă.

Regizorul Rob Marshall a fost, cu siguranţă, conştient de faptul că pentru a face un re-make al unui film cu asemenea faimă şi greutate ca Otto e Mezzo, va trebui să folosească toate resursele de care poate dispune. Le-a folosit, a încercat chiar să adauge ceva în plus prin transformarea filmului într-un musical, şiretlic care ar fi putut fi rezolvat prin nişte cîntecele catchy, atrăgătoare, în stilul binecunoscut Broadway cabaret, care să persiste în memorie. În schimb, rezultatul a fost dezamăgitor. Cîntecele din Nine sunt, fără excepţie, alegeri neinspirate. Desigur, cabaretul şi bunul gust nu merg întotdeauna împreună, atmosfera de cabaret este alunecoasă, riscantă, putînd trece cu uşurinţă de la incitant şi fermecător la vulgar şi kitsch. Nu provoacă nici un fel de emoţie ascultătorului, le uiţi imediat ce s-au terminat, oricît de provocatoare ar fi divele care le interpretează. Aceste cîntece par, oricum, desprinse de restul filmului, pe care-l dezarmonizează, fiind rupte de context, neaşteptate, introduse forţat. Fără cîntece, însă, Nine n-ar fi avut nimic în plus faţă de Otto e mezzo. Să fi fost asta o calitate sau o situaţie indezirabilă?

 În Nine se regăsesc scene întregi aproape copiate din capodopera lui Fellini. Văzînd asta, am aşteptat cu interes scena cu fantezia lui Contini, în care el trăieşte într-o casă cu toate femeile din viaţa sa, avîndu-le pe toate, oricînd, supuse, adorîndu-l. Totuşi, această scenă nu a fost reprodusă în Nine. Deşi în Otto e mezzo a fost o scenă cheie. Dar, desigur, Nine este mult mai explicit, în timp ce Fellini este misterios, metaforic, subtil, interpretabil, introspectiv.

Din punct de vedere al prestaţiei actorilor, Nine este o producţie remarcabilă, demnă de premiile şi nominalizările cîştigate. Fiecare rol al lui Daniel Day Lewis este o construcţie fină, amănunţită, echilibrată, durabilă, cu temelii solide şi aspect ireproşabil. În rolul lui Guido Contini, actorul ilustrează o varietate de teme precum lipsa de idei şi creativitate, criza vîrstei mijlocii, lupta continuă cu femeile importante din viaţa sa, dragostea, pasiunile, trădarea femeii iubite, fanteziile, imposibilitatea de a se exprima, căutarea disperată a inspiraţiei. El joacă toate acestea intens, răvăşit, stresat, agasat, chiar bolnav, păstrîndu-şi în fiecare clipă farmecul magnetic, puterea, masculinitatea. 

Marion Cotillard oferă, de asemena, o prestaţie superbă, un joc profund şi sensibil. Soţia regizorului Guido Contini, Luisa, a renunţat la cariera de actriţă pentru a se dedica susţinerii soţului ei. Conştientă că acesta are amante, dezamăgită, minţită, înfuriată, Luisa îi rămîne totuşi alături, înţeleaptă, caldă, puternică, fermecătoare, cu un zîmbet larg şi trist, suferind, dar dominîndu-şi discret soţul, chiar în momentele în care pare slabă şi învinsă. Penelope Cruz este convingătoare în rolul de amantă, amuzantă, vulgară şi piperată, Nicole Kidman este strălucitoare şi eterică, ca o veridică muză.

 Motivul pentru care Nine mi-a plăcut este, cu siguranţă, prestaţia actorilor. Nu pot să nu menţionez totuşi falsul accent italian, pe care toţi l-au încercat, dar nu tuturor le-a reuşit. E un artificiu ieftin, la care s-ar fi putut renunţa fără nici un fel de pierdere. Dacă aş reuşi să privesc Nine fără a avea mereu înaintea ochilor Otto e mezzo, aş spune că e un film aproape bun, cu actori-legende care au jucat nedezminţindu-se, un film cu o imagine echilibrată, de cea mai bună calitate, un film care totuşi nu m-a cucerit, deşi ar fi avut toate şansele.

Ira