Surâs chinuit

De când mă știu, m-am străduit, în oglindă, să-mi compun un surâs. Să găsesc o modalitate cât mai potrivită - cu aspectul meu fizic nu tocmai fericit - de a-mi dezveli dinții. De ce a fost musai să învăț asta? Pentru că am remarcat (nu e greu) că, în jurul meu, cu toții o fac! În fotografiile recente, zâmbetul meu aduce mai mult a strigăt, dezvăluie o veselie prefăcută, la comandă. Toată atitudinea mea poate deveni fotogenică, până la urmă, mai puțin fața. Aceasta pare a fi fost pusă acolo de un fotograf nepriceput într-ale trucajului; e un trucaj vizibil și, de aceea, supărător pentru ochi.

Cele mai potrivite expresii pentru chipul meu sunt mirarea și adânca preocupare. Ca să-mi exprim credibil bucuria, trebuie să urlu și, eventual, să scot limba. Altfel, nu se va observa nimic!

***

Două zile voi lipsi din patul meu, pentru că și el va lipsi dintre noi, fiind plecat cu treabă: să-și schimbe hainele. Camera îmi șade stingheră, asurzită de un ecou sporit, deprimant, iar eu adorm cu greutate, dincolo, pe o canapea nedesfăcută, chinuit de ivirea brutală a zorilor, cu aproape două ore înainte de a fi fost nevoit să mă trezesc. Ca să nu tresar de spaimă, ea mă sărută, dimineața, pe frunte, cu buzele rotunjite. La această alungare necesară a mea din propriu-mi pat, din propria-mi viață, din imperiul (singurul statornic & onest al) simțurilor mele, adaug și lectura dificilă din E. A. Poe; dificilă, spun, pentru că descrierile romanțioase, înflorite sau neogotice nu mă mai satisfac în nici un fel. Am impresia stânjenitoare că citesc povești pentru copii ceva mai mari. Dar, ca să uit, ca să scap de memorie, mă agăț de compulsia asta de a citi ceva neplăcut - o lectură nepotrivită, ce mă intrigă și mă irită.

Nu vrea nimeni să afle, nu astăzi, ce coșmar îngrozitor pot fi clipele plăcute, zilele frumoase, cu fericirea scurgându-se în zoaie de pe ele, zilele frumoase, revenite pentru a bântui, întoarse din drumul lor natural către trecut, de memoria dintr-o dată extrem de fidelă, incontrolabilă.

*