„(da, respirația este femeia alături de care dorm seară de seară nesătul, umil, blând, tandru, speriat, dispensabil)”
 |
| C.S. - Timisoara, 30/04/2011 |
Citez deasupra din acest inepuizabil Rareș - de îndată! Cu una-două fotografii de la mine din tolbă. Și cu următorul rezumat de poveste: el și ea se opresc în stradă (chiar pe carosabil) și încep să se sărute. Mi se-nmoaie genunchii - duioșie, un pic de invidie (inexplicabilă). La mine, răsună muzica în boxe, nu aud nimic de jos. Dar amorezații se opresc din sărutat și ce-mi văd ochii? El își strecoară abil mâna în buzunarul jachetei fetei și scoate de acolo un telefon mobil care sună, verificând să vadă cine sună. Dacă aș fi avut o pușcă cu lunetă aș fi tras în el fără remușcări, de aici, de sus...
 |
| C.S. - Timișoara, 30/04/2011 |
13 comentarii:
Eu aș fi preferat telefonul clasic. Acolo te poți duce cu o foarfecă mare-mare și tăia firul. Dar vai, cum au trecut acele timpuri...
Scotociri prin corespondență, prin mesajele telefonului, schimb de parole de mail etc., nu înțeleg de ce unii acceptă o relație care-i parcă într-o veșnică percheziție. O relație clar lipsită de încredere, cenzurată, castrată...you name it.
Frumoase fotografiile, mulțumim.
Știu și eu câțiva... Printre care, cu rușine, mă număr.
„Deosebirea” dintre mine și ei este că eu mă „opresc” la întrebări (mii de întrebări), nu fac și alte investigații - corporale, polițienești, buzunărelile m-au dezgustat dintotdeauna - ceea ce nu mă scuză deloc, știu.
Dar e clasic de pe acum: neîncrederea în Celălalt (atunci când nu este direct încurajată de Celălalt, printr-un comportament dubios, suspect, de fugă) este, de fapt, o foarte slabă stimă de sine.
Dar și așa, dacă Celălalt ne-ar da motive să nu-i purtăm încredere, aș fi dat averi și comori să-mi fi putut vedea de-ale mele, în loc să mă rătăcesc în propriile de ce-uri și deșeuri, să-mi fi căutat și găsit, pur și simplu, pe Altcineva. Existau zeci și mii out there.
Pentru prima fotografie sunt de-a dreptul invidios.
Până la un punct, e ok. Dacă treci de el, însă, te îndrepţi vertiginos spre obsesie... Zic vertiginos pentru că e ca un bulgăre de zăpadă scăpat la vale.
Eu am divorţat din cauze din astea...
NU este deloc OK, n-am nici cea mai mică îndoială, să deschizi neinvitat mailul, telefonul, Jurnalul partenerului tău.
Așadar, NU există nici un „punct” până la care, pasămite, aceste lucruri ar fi acceptabile.
Și DA, este un real motiv de separare!
Eu nu am spus de mail, telefon şi alte alea. Mă refeream la faptul că e ok să comunici, să vorbeşti cu celălalt despre anumite lucruri, dar să nu aluneci înspre întrebări obsesive şi insistenţe fanteziste.
N-am explicat, vina mea. :)
Nu-i nimic, ai lămurit acum. Întrebările obsesive pot fi oprite, la un anumit nivel, incipient, de răspunsuri aplicate. Depinde cât e Celălalt de dispus, instruit lingvistic, răbdător. Întrebările sunt o necesitate a minților obsesionale, o realitate pe care trebuie s-o acceptăm, nu să o transformăm într-un motiv de război în plus, într-un motiv de fugă lașă. :)
Desigur, fiecare caz are particularităţile lui, dar... întrebările obsesive pot fi percepute ca o agresiune. Mai ales când nu sunt motivate de nimic.
Pe de altă parte, se presupune că îţi doreşti o relaţie, un ceva frumos, armonios, nu o luptă de gladiatori.
În plus, tu încerci să impui modul de reacţie al celuilalt... De ce TREBUIE să acceptăm realitatea aia? Dacă vrei, o accepţi, dacă nu, nu... Fiecare are modul lui de a reacţiona la diverse, de ce ar trebui să aibă reacţia care îţi convine ţie, să zicem?*
*Nu fac referire la ceva anume, ci observaţii generale, pornind de la ce ai spus.
Nu, nu trebuie să accepte. Oricum, obsesiile cuiva (cu sensul de suferințe) sunt greu de îndurat, de înțeles. Aveți și voi de trăit o viață, nu-i așa? De ce ați petrece-o în compania unui obsesional, care problematizează fiecare pas, de dimineața până seara. Că, nu-i așa, la suprafață asta se vede, asta vede o ființă superficială, frivolă, orientată spre sine, spre vârful propriilor unghii roșii: un om (obsesionalul) care interoghează la nesfîrșit. Suferința lui nu contează. Sursa interogațiilor lui nu importă. Contează spațiul nostru privat. Intimitatea.
NU, nu trebuie acceptată realitatea obsesionalului. Trebuie să fugiți repde de lângă el. Mai sunt ani înainte de trăit. Sex de făcut, mâncare de gătit, fuste de probat, prunci de născut. Străzi de vânturat fesele pe ele...
"Mai sunt ani înainte de trăit. Sex de făcut, mâncare de gătit, fuste de probat, prunci de născut. Străzi de vânturat fesele pe ele..."
cat misoginism...exact ca in reclamele alea horror americane din anii'50, mi-e lene sa atasez, dar sunt cu carul.
Da, dar poate ați trecut prea lesne peste context. Sunt foarte sarcastic acolo. Eu nu sunt dintre cei care cred ca acesta ar fi rolul femeii. Însă ar trebui să știți asta deja.
Una peste alta, bine ați revenit! :)
se poate, aveti dreptate, voi reciti...
bine v-am regasit:)
Trimiteți un comentariu