vineri, 22 aprilie 2011

Anything else...

Știți cum e, ca toate alea - te îndrăgostești, iubești, orbești. Unii spun că, din contră, te naști, iubești și mori. Nu, eu tind să cred că orbirea e capătul. Dincolo de orbire, numai ambliopii pot spera că mai există ceva de văzut... De simțit. Câmpul unei epiderme sluțite de răni deschise, linge-mă, plăgi peste care mărșăluiesc cadențat, cu cântec înainte, soldații orbi. Îngâmfare, sete astâmpărată, distanță, putere. Cu harul ce mi-a fost insuflat prin mi-mi-mila divină, calc peste tine eu, iubire! 

- În urma ta vin eu, gol, slab, descărnat, tânjind, târându-mă, încercând să mă agăț de... Întinde-mi măcar mâna ta!
***

7 comentarii:

Adina spunea...

La un moment dat (e un clişeu, ştiu, toate se întâmplă la un moment dat), am ajuns la concluzia că fericirea e puterea de a nu-ţi dori nimic. Nici măcar nu ştiu dacă a fost o idee originală, poate că nici nu a fost o idee, pur şi simplu, asta am simţit.

Şi... dorinţa asta de vedea ceva dincolo de orbire nu te lasă să fii fericit. Pentru că nu te lasă să trăieşti. Nu-ţi lasă timp să simţi. Pare simplist, ştiu... Dar nu e. De fapt, e foarte greu să nu-ţi doreşti nimic.

Bat câmpii. Şi nici măcar nu e sezonul.

Ciocolatika spunea...

Poate iti va intinde chiar trupul.

Cristian SÎRB spunea...

Am locuit mai mereu în „orbire” ca la mine acasă! N-am fost prea adesea dornic a vedea dincolo de ea. Mi-a fost mai teamă de dincolo decât de rătăcirea orbirii la care ne referim aici. :)

Cât despre a-mi dori nimicul, încerc, Adina! Încerc să nu-mi mai doresc nimic.

Trupul să-l întindă? :) Hm. Trupul - adică conglomeratul ăla de organe capricioase și de simțiri contradictorii, satanice uneori - care ne amăgește atât de lesnicios, la un tras din ochi, un flirt cât o scânteiere, o atingere fugară?! Care ne lasă, ne înșală cu sau fără ordin?! Sau, da, poate acela care ne mai și ajută, când și când? Dar sufletul?

Adina spunea...

Dar chiar poţi separa trupul de suflet? Sau invers. Nu e o iluzie?

Cristian SÎRB spunea...

Eu așa credeam, la rându-mi, că e o iluzie separația netă. Am să fiu un pic patetic, dar consider că doar în fața morții, de regulă, trupul și sufletul refuză să mai fie părtași. Trupul îndreptându-se inexorabil într-acolo; sufletul, încă tânăr, neatins de timp, imun timpului, sperând că, dimpotrivă, nu există sfârșit...

Ca să nu mai continui în tonalitatea asta... „poetizantă”, de ce să mă feresc?, o să afirm că: „știe toată lumea”, sufletul (ne) e - probabil - psihismul, mintea. Cum ar putea trupul trăi și simți izolat, independent de trăirile psihice?! Are trupul un creier numai pentru el? Vezi bine că n-are!

Întotdeauna am avut greutăți să-i înțeleg și să-i aprob pe cei (zice-se, religioși) care au blamat, flagelat, negat trupul, ca unic(ă) depozitar/victimă/executant/autor al tuturor relelor și ispitelor...

Mais, soyons sérieux! Ce scăpare, ce găselniță ieftină! Ce țap ispășitor facil! Ca și când, în rest, noi am fi perfect curați în capul nostru, în ”spiritul” nostru, reprobabilul trup, însă, ne-ar corupe...

Pumnul sau mâna a executat crima, coapsele, vaginul sau penisul ne-au condus pre noi în păcat. Conștiința e, firește, imaculată. Ea se poate „uita”, nu-i așa - înghețată sau încruntând din sprâncene, judecând și condamnând, sau neputincioasă chiar, oh da, neputincioasă! - la trupul infidel, trupul păcătuind, trupul pângărindu-se, trupul desfătându-se (fiecare cum poftește să-i spună)... Creaturi mizerabile, noi (noi, nu „ei”, noi toți), Adina! Ceva nou?

Adina spunea...

Nu, nu e nimic nou. Doar mă minunez uneori cât de neclintită e omenirea în unele privinţe.

Nu cu o legătură foarte directă sau nu f vizibilă, îmi amintesc că recent am trecut, ca să zic aşa, prin viaţa apostolului Pavel (nevoită, chestie de job) şi constatam cu uimirea de care spun că omenirea din zilele noastre nu diferă prea mult de omenirea de pe vremea lui... Asta, apropo de suflet, moarte, trup, religie şi altele. Şi nu ştiu dacă e trist sau nu...

Cristian SÎRB spunea...

Trist sau nu, am impresia că este, totuși, paralizant să ne regăsim aceiași, ca acum 2000 de ani, nici un avans. OK - „iluminați”, OK - „reformați”, OK - „tehnologizați”. Și era să uit - ideologizați.

Astea, însă, au avut tot atâta influență modelatoare, sublimantă, asupra suflet-trup-conștiinței noastre câtă ar fi avut purtarea unei măști asupra unei fizionomii. Murim la fel.

Cât de buni a reușit să ne facă libertatea (acordată finalmente de biserică) de a ne introspecta, de a ne autocunoaște? A alungat asta veninul, răul, instabilitatea din noi? La ce ne-a folosit self-awareness-ul? Cât de semnificativ mai atenți și mai tandri cu Aproapele ne pot face o scară rulantă, o navetă spațială, un iPad, un laptop, un aparat foto Canon?

„Atâtea opere sublime, metafizici înalte, filosofii delicate pentru a se ajunge la războaie civile, grămezi de cadavre, camere de gazare, gulaguri.(...) În civilizația noastră se ascunde un maleficiu care îi corupe sensul, îi ridiculează măreția. Culmile gândirii, muzicii și artei - întreg acest lux inutil și tragic - au drept corolar abisurile abjecției.” (P. Bruckner - Tirania penitenței)

Când va fi născocit „device”-ul sau tehnica, sau ideologia care să fie capabilă să ne vindece de pofta insațiabilă de a face rău, de a dispune abuziv de cel mai slab ca noi, de a supune, de a profita, și care să ne ajute să ne scuturăm definitiv de imensele suferințe sufletești prin care trecem iar și iar, în deplină izolare, neînțelegându-ne o iotă unul cu altul, unul pe altul, să mă treziți și pe mine!