Omul jupuit. Abisex

Eu nu scriu recenzii. Nu ştiu, nu am exerciţiul. Când admir câte ceva înlăuntru, tac, rămân mut, de obicei. Nu sunt în stare, cred, să scriu cu patimă decât în opoziţie cu alt scris, cu scrisul altuia. M-am obişnut, din contră, să ripostez: timpului, nepăsării, ignoranţei furioase, corectitudinii îmbâcsite. Iar când dau peste o înfăptuire remarcabilă, o carte-sfredel, un gest reparator, o fiinţă omenească înzestrată cu darul rar al prieteniei, cu greu pot potrivi câteva buchii. Pentru a le recomanda pe toate lumii spre o iluzorie încercare de mântuire, aşa cum cei ce se mai pricep la scris sunt obligaţi moral s-o facă. Azi voi încerca marea cu degetul, însă.

Vă amintiţi acea ilustraţie, deja "clasică", din manualul de anatomie, la lecţia despre sistemul muscular: un om roşiatic, anonim, văduvit de piele, cu muşchii bine conturaţi, cu ochi holbaţi, siliţi să vadă, fără pleoape. Arăta nu atât ca un util material didactic cât ca un stadiu, al doilea, să zicem, al descompunerii. Avea înfricoşătoarea înfăţişare a unei premoniţii, a destinului rezervat tuturor celor ce-l priveam. Ei bine, acel om fără epidermă (ce nu-şi va atinge nicicând destinul) mi s-a revelat în fiecare din cele 180 de pagini ale Abisex-ului "săpat" cu dezesperantă meticulozitate de severineanul Sorin Delaskela. Un roman-proces verbal al cunoaşterii nemiloase de sine. Al autoconştientizării ca pedeapsă, protest, dar şi ca încercare de redempţiune.

Abisex este cartea orbirii depline, de sine lucidă. Individului rămânându-i doar capacitatea de a cunoaşte lumea prin pipăit, prin penetrare de tip ciocan pneumatic, timp în care obscenitatea devine noua mistică, o mise en abîme alternativă. Limba (da, muşchiul acela neliniştit din cavitatea bucală) este, pentru ezermester-ul ratat al lui Sorin, unul din principalele organe locomotorii, circulând sexual pe carosabilul iubitelor sale scăpătate, dar şi al treilea ochi (organ de de-limitare empirică). La fel, falusul - ultimul argument în bătălia cu nonsensul. Dezbărate de orice alură obscenă, prin suprautilizare şi demonetizare. Obscene ne apar, în schimb, îmbrăcămintea, ipocrizia, abandonul egoist, minciuna, adică tocmai uneltele de care ne servim zilnic pentru a ne târî prin viaţă. Pornografice sunt, prin contrast: goana seacă a mulţimii de pe stradă, orice fel de războire în numele oricărui ideal, iubirea consumată prin trădare.

Sunteţi familiari cu necesitatea aceea distinctă, la deschiderea unui volum scris cu cârlig, şoapta aceea interioară, anxioasă, care ne constrânge să ne promitem nouă înşine că-l vom reciti, încă aflându-ne la cele dintâi file, că trebuie să ne întoarcem, cât mai curând după ce am citit sfârşit, la prima pagină. Când am crăcănat Abisex pentru a purcede la lectură, pe lângă iţirea în minte acestei ciudate făgăduinţe de care scriu (şi care te face să citeşti frisonat, repezit, biciuit de la spate şi de fraza tăiată scurt, frust), un surâs subţire mi-a invadat trupul: mă strecuram fără prea mare delicateţă între coapsele zvâcninde ale unei femei "scrise într-o limbă dispărută de mult şi pe care nu mi-o aminteam decât foarte vag". Şi am văzut că e bine. Şi am văzut că-mi "plăcea să îi privesc mişcările şi tremurul din priviri, să îi ascult suspinele cărnii şi fâlfâitul de fluture nocturn al inimii". Să nu se mânie autorul - trag speranţă - că l-am parafrazat atât de stângaci...

Am citit, cu maximă exigenţă (pe care, ruşinos, unui scriitor străin nu i-aş fi acordat-o 100%!) romanul lui S.D. încă din februarie, deîndată ce mi l-a trimis, binevoitor, cu dedicaţie. De atunci, tot amân să scriu despre el. Spun şi de ce: de teamă că nu va răzbate suficient de clar din cuvintele mele valoarea acestei cărţi şi, astfel, să fac un deserviciu literaturii. Motivele acestei previzibile şi stânjenitoare neputinţe le-am expus în introducerea acestui text. Tonalitatea şi stilul lui Delaskela îl apropie fără îndoială de Pascal Bruckner, cu a sa Iubire faţă de aproapele. Nu mă tem că greşesc.

Voi încheia cu mărturisire hiacintică: spre a-mi ilustra mai potrivit opiniile subiective, aş putea transcrie aici toată cartea. Totuşi, sunt în măsură să optez pentru un fragment de fină lucrătură stilistică: Tăcerile niciunei alte femei nu te-au provocat astfel, nu au avut o asemenea substanţă, nu au avut aura tăcerilor ei. Ai urmărit cu atenţie şi pasiune feluritele forme de tăcere: tăceri oarbe, goale. Încăperi ce nu ascund nimic. Tăceri grele, otrăvite, pline de spaimă şi nesiguranţă, inocente, şi tăceri reci, ostile, zămislind în taină un rictus. Tăceri dezolate, protectoare, aproape materne, care te învăluie în puful lor cald. Tăceri obeze, scârboase. Tăceri fragile şi tăceri oglinzi în care te răsfrângi şi te destrami. Destăinui că, personal, cel din urmă tip de tăceri m-au înspăimântat cel mai mult la întâlnirea cu o fată/femeie – tăcerile oglindă.

În abisul solitarului severinean dai, totuşi, peste lumina pâlpâindă a unui suflet de "copil întemniţat, îngropat, făcut ghem. Cu genunchii aduşi la bărbie." Care îl mai poate apăra cu succes pe autor de tentaţia înfiorătoare a seriozităţii. Lichidul amniotic în care pluteşte acest foetus neajutorat: o anume concentraţie de coniac şi fum lăptos de ţigară. Prin "ecranul de coniac" el priveşte viaţa.

Sorin Delaskela - ABISEX, Editura Brumar, Timişoara 2007, www.brumar.ro

Socialismul caviar literar

Avem următoarele date biografice:
En 1968, Michel Vinaver a 41 ans et est PDG de Gillette France. Vingt ans plus tôt, il a publié son premier roman chez Gallimard. Il a bifurqué vers l’industrie dans les années 50, pour des motifs alimentaires. Et trouvé du travail en passant une petite annonce dans le Figaro: «Jeune licencié en lettres présentant bien cherche emploi.»

Le-aţi reţinut? Se vor dovedi in cele ce urmează de o importanţă crucială. Pentru că, precum orice PDG francez care se respectă, câştigând cine ştie câte sute de mii de euro anual de la Gillette, domnul Vinaver are simpatii socialiste. Aţi dedus, desigur, cu inteligenţa ascuţită ce vă caracterizează, dânsul este PDG doar aşa, de formă, de fapt, servind cauza celor mulţi. Ce zic eu, de fapt, fiind un infiltrat în patul duşmanului imperialist american, care - o ştim, e dovedit - suge sângele boborului, departe situându-se de generozitatea şi umanismul pretenului sovietic.

Ca o supapă pentru greaua povară pe care este constrâns să o înfrunte zi de zi în corporaţia americană, martirul nostru literat scrie. E dramaturg. Piesele i s-au jucat la TNP (Teatrul Naţional Popular). După cum notează (fireşte: laudativ, elogios) Libération, ediţia matinală din 28 martie 2008, autorul-manager scrie tematic, militantist, dinamitard. Adică, probabil, cam cum scriau un Paul Everac, Mihai Beniuc la noi sau un Titus Popovici. Sau cum picta S. Bălaşa. L’ entreprise comme palais de la tragédie contemporaine. Hihihihohohuhu! Vreau în codru!

Contribuţia sa "inovatoare" (cât mai poate aceasta fi numită astfel în zilele noastre) la dezvoltarea dramaturgiei universale este, cică, dată de lipsa punctuaţiei în frază, numărul actorilor implicaţi (peste 30), textul - liber, la îndemâna rostirii, abordării, inventivităţii actorilor şi întinderea piesei pe parcursul a 7 ore! Cotidianul de stânga citat se trezeşte în plin în delir ideologic, vorbind despre Par-dessus bord (titlul piesei) ca despre o operă majoră. "Războiul dintre vechi şi nou." "Critică a capitalismului". "Viaţa cotidiană a întreprinderii". "Personaje revelatoare ale antisemitismului într-o Franţă prosperă şi amnezică". Adică, tot tacâmul dogmatic. Sunt toate expresii care în Libé ţin loc de judecăţi de valoare, de critică, de spirit critic, în general. Dacă opera militează bine, nu mai importă calitatea ei strict literară, nu?

Şi eu, care tocmai învăţasem să-i iubesc şi mai mult pe bolşevicii francezi, citind cu nesaţ despre acţiunile lor de sabotaj îndreptate împotriva propriilor fabrici, a propriei armate (şi aşa, schiloadă), înainte de intrarea în al doilea război mondial (care pentru Franţa a durat circa două săptămâni). Ţin minte cum se întrebau ei indignaţi, în acea vreme, tare "solidari" cu fraţii lor polonezi, proaspăt dispăruţi ca stat sub cizmele naziste şi sovietice: Pourquoi mourir pour la Pologne? Şi manifestând public, ca nesimţitii, pentru neintrarea în beligeranţă. Nu uităm: erau internaţionalişti, pacifişti cu preţul laşităţii. Să nu mai menţionez colaboraţionismul masiv, livrarea evreilor către cuptoarele germane în timpul dulcei şi de griji feritei ocupaţii naziste. Unde erau socialiştii atunci? Nu, nu ei formau grosul Rezistenţei. Erau aciuaţi prin cluburi, frecventau saloane de târfe ideologice, finanţaţi de URSS: dezbăteau. Au devenit vocali şi isterici doar prin 1945, post coitum, cînd lucrurile erau cam clare. Atunci, abia, s-a trezit antifascismul curajos în ei, instigând, după modelul terorii iacobine, la linşarea, la executarea fără proces a colaboraţioniştilor.

Foarte războinici aceşti marxişti de felul lor. Numai că nu se arată întotdeauna. Stau în umbră. Şi-şi ascut încruntaţi creioanele.

Cum?

A apărut încă un Ştefan cel Mare în oraş, statuizat, cel puţin, cu Ştefan seamănă. Dar nu numai atît. Ieri era învelit bine într-o folie mare, strînsă în jurul gîtului, îi flutura ca o pelerină de ploaie, în timp ce muncitorii fluierau după fete. Păi?!
(asta cere şedinţă foto)

Regal de veşti bune

Troica central-nord-vestică

Scriam într-un loc, Distanţa irecuperabilă, despre lipsa regretabilă a unei vitale şi deloc patologice doze de manie a ordinii, a lucrului bine înfipt, cizelat nemţeşte prin odăile termopanate şi capitonate ale administraţiilor locale româneşti. La numai câteva zile sunt, în mod fericit, contrazis de iniţiativele (înaintea cărora eu fac plecăciune adâncă) primăriilor din Sibiu, Cluj şi Timişoara (nici o tresărire dinspre Bucureşti). Vă voi arăta despre ce se vorbeşte în propoziţiune mai îndată. Întâi, conform regulii "casei", va trebui să-mi fac mendrele.

România are nevoie de coerenţă, de grija faţă de detaliu, de preocupare pentru păstrarea firavului patrimoniu arhitectural şi general urbanistic, vechi şi arătos, rămas în picioare. Mie unuia, de pildă, mi-ar înveseli mult sufletul ca până şi ridicolele şi utilele semne de circulaţie să fie postate grijuliu, într-un oraş respectabil, la aceeaşi înălţime, fără tendinţe de oblicitate, taxiurile, de culoare unică, să se cheme simplu "taxi" şi să nu aibă reclame dizgraţioase pe caroserie, pavajul să înlocuiască total trotuarele vălurite din bitum, trăsăturile noilor imobile să fie stabilite prin lege, în funcţie de specificul locului (românii construiesc astăzi, şi în ultimii 50 de ani fără nici un stil), centrele vechi să fie luminate integral şi discret de lămpi electrice atârnate în suporţi de metal forjat, vitrinele să fie îmbrăcate în lemn, fără abţibilduri pe sticlă, etc.

Îţi râde orice primar în nas, dacă îi propui aşa ceva. Şi totuşi, EVZ anunţă că Umbrelele din Sibiu, fără reclame. Pentru cei slabi de inimă şi rămaşi deposedaţi de speranţa că în România cuiva de la putere îi mai pasă cum arată un centru urban, avertisment: urmează dezvăluiri şocante.

"Consilierii locali vor dezbate în şedinţa de mâine noul regulament privind ocuparea temporară a domeniului public, în vederea amplasării de terase sezoniere, care este şi mai sever decât cel din anii trecut.
Acesta prevede ca mobilierul teraselor să fie făcut în mod obligatoriu din lemn şi în concordanţă cu restul elementelor ce alcătuiesc terasa. Umbrelele care vor fi folosite trebuie să excludă culorile stridente în favoarea unora pastelate şi fără înscrisuri de orice fel. Amplasamentul terasei va fi demarcat cu aranjamente florale verzi, iar deţinătorul terasei este obligat să le întreţină în mod corespunzător."

Numai nu m-am aruncat asupra stecluţei cu sărurile când mi-a fost dat să citesc asemenea grozăvie! Păi, îmi bătea inima cu o vioiciune cum pe meleagurile băştinaşe rar mi se arată. M-am frecat la ochi şi am purces mai departe. Timişoara...

"Edilii timişoreni au impus chiar şi culoarea pentru care trebuie să opteze patronii localurilor cu terase în Piaţa Unirii sau Piaţa Victoriei din Timişoara: crem sau verde. Fiecare terasă trebuie să fie mobilată cu mese şi scaune din fier forjat, aşezate pe o podină din lemn. Acestea trebuie delimitate prin jardiniere de mici dimensiuni."

Nu mai zic nimic. Tac. Surâd victorios. Fotografii proprii din Sibiu la: SIBIU 30-31 IAN 2007

Tradiţionalul monarhism al republicanismului francez

Şi a doua veste care m-a alimentat cu fior nostalgic a fost cea cu privire la vizita fastuoasă a cuplului prezidenţial Sarkozy la Londra. Ca nevindecabil admirator al aristocraţiei europene şi a puţinelor monarhii cu ştaif care au supravieţuit valului demolator-democratizant stângist, am tresăltat ca un curtean inimos când am văzut la tv, în amănunt, bucuria sinceră a miilor de britanici, uralele entuziaste care însoţeau convoiul republican-monarhic pe străzile londoneze. Mi s-a făcut părul măciucă de evlavie, nostalgie şi adânc respect când am citit (a câta oară!) despre eticheta strictă, prezervată întocmai canoanelor de sute de ani, de la Curtea M.S. Reginei Elisabeta a II-a. Aproape am lăcrimat când am aflat de onoarea imensă care i s-a acordat lui N. Sarkozy şi soţiei sale de a fi aşteptaţi la aeroport de însăşi A.S.R. Prinţul Charles. În fotografia de mai sus, preluată de pe siteul EVZ, pot fi privite cu ochi încântat toaletele de o eleganţă şi sobrietate covârşitoare ale M.S. Reginei şi Carlei Bruni-Sarkozy. Nici măcar nu m-a mai înfuriat publicarea nudului cu Carla în tabloidele de pe Tamisa. Poate şi pentru că arată îngereşte.

Senica, Skalica, Bratislava - destinul rătăcit

Ştiţi, odată întors acasă de la Viena, copleşit până în străfundurile fiinţei de fala încă neapusă a rămăşiţelor Imperiului habsburgic, parcă nu durează atât de mult până când reuşeşti să alungi din tine ca pe ceva rău dorinţa de a găsi şi în centrul oraşului tău (ori în Bucureşti) aceeaşi curăţenie, aceeaşi monumentalitate bine întreţinută, aceeaşi grijă vădită pentru ambient, arhitectură unitară, aceeaşi politeţe elegantă a semenilor. Nu ne comparăm noi cu austriecii, îţi spui, şi parcă aşa astâmperi un strop din zbuciumul interior, provocat de inevitabila nevoie de asemuire.

Iar, dacă doriţi să gustaţi mai departe din veninul neputinţei mele, citiţi textul integral: Distanţa irecuperabilă

Foto: Bratislava, Institutul francez.

Alte fotografii (sau Cum să valorifici o capitală): Slovacia Senica, Skalica, BRATISLAVA …

În România reuşesc doar cei care, naturaliter, ar trebui să piardă. O ţară în care prostia, arivismul, crâncen, linguşirea râncedă şi nepotismul la sânge sunt criterii de promovare, o ţară în care funcţionează perfect doar contraselecţia şi antivaloarea ca nestrămutată politică socială, în care se exploatează la maximum doar imbecilitatea şi mitocănia, ei bine, acea ţară nu poate avea decât un destin minor, suicidar.
IOAN. F. POP - PROSTIA CA PARADIGMĂ, ID, NR 1/2008

Sfatul Ţării. Bucureşti, la 1637

- Măria Ta, e mulţi afară, e frig, e bine, ţine-mă strâns!
- Vornice Ulea, poruncă, e mulţi, da' proşti, da' stupizi, da' house.
- Măria Ta, proşti, da' mulţi, deştepţi, da' puţini.
- Paharnice Stroe, puţini, da' mulţi, umple paharul, pune dopul, dă cep, purcede.
- Măria Ta, se închide sezonul la raţe sălbatice, da' multe.
- Ah, ardeţi tot, adunaţi copiii mei de prin ţeară şi daţi-le nume corespunzătoare, lor le las totul, mulţi şi proşti, nu contează, proşti, deci mulţi. Apoi, încălziţi-mi birja, chemaţi sfatul. Munţi mulţi, ciobani desculţi.
- Să nu ne subminăm singuri jilţurile proprii, Măria Ta, să ne păstrăm cumpătul, iară nu să-l dăm oricui ne iese în cale, sunt totuşi două sute de catarge în larg.
- Stolnice Udrea sau Urdea, nu-mi amintesc, pune pe foc.
- Ce, poruncă, Măria Ta, ce să pun pe foc, Doamne, poate un lemn, poate o laboşă cu de-ale gurii, poate doar o oliţă cu de-ale curului sau poate, sau poate, cu inima ta, da, da, da?
"E bine, domnu Geo?"
"Bine."
- Cine-s ăştia doi care glăsuiesc peste mine, hatmane Purice?
- Nişte proşti, Măria Ta, să mă ierţi, nişte proşti.
- E mulţi? ie mulţi? i e mulţi, pivnicer Butoi? Sfetnice Bufniţeanu, de ce taci?
- Păi, Tus Măridad să-ţi Tus, Permiso ley a la o las personas naturales o jurídicas que deseen realizar una competencia, exhibición o evento de artes marciales. Comentarios de actualidad política, social y costumbrista. A veces no me aguanto y se me escapa un poco de mala baba. Hm, hm...
- Grămătice Sechelea?
- I e unul în abecepeneţecedar, unul şi prost, care mai are şi punct pe deasupra!
- Eh, on n'se pup pas, procuror Ştefea?
- Mai taci, iertare, Măria Ta.
- Bine, mă duc a mă culca, boieri dumneavoastră; dacă vin turcii să mă deşteptaţi şi pe mine, că-s curios, deci exist.
- Cum porunceşti, mărite voievod.
- Spătar Pestrecutu!
- Da, mărite.
- Fă-te aproape, aşa, ei, nu aşa aproape: Bă, cine sunt eu?

semnat: Radu de la Asortaţi

Telepubelă

Colea îşi strânse mai bine cârpa de-ntins în jurul burţii, îşi netezi viziclul şi ieşi la uliţă, lăsându-se apucat vânjos de umeri de fiul său, al său e oare?, Feri, copil cu două mame şi doi taţi, care de fapt sunt fraţii lui şi nu maică-sa e, în realitate, taică-su, şi nici vecinul, ci bunicul lui, rezultat obţinut în urma expertizei medico-legale a amprentelor de pe târnăcopul de bătut măr şniţelele, cum adică ce căuta târnăcopul în oala de făcut ciorbă de burtă din bucătărie?, căuta acolo suta de lei pe care o pierduse,

dar, subit, Iosana, fu cuprinsă de un somn adânc, cu ciorapul tras bine pe cap, cu răbdarea pusă la încercare şi cu telefonul oprit, mirat, în priză. Priza protesta, se zbătea, încerca să scape (venea 29 martie), strigându-i televizorului să iasă de acolo, fratele lui stejărel se numea brăduţ, bunica lui era sora lui şi taică-su era vecinul soră-sii, dar soră-sa nu era nici ea ea însăşi, ci unchiul vanea al lui cehov, picat prin preajmă de nu se ştie unde.

Vineri

De la începutul săptămînii am redescoperit gustul cafelei, fiorul metalic, tremurul din nări, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-o palidă hibernare.

Apoi am observat că soarele se-agaţă într-un mîner de metal, după-amiaza mă zgîiesc la un mîner de metal.
Apoi am fost în piaţă. În piaţă totul e verde şi auriu şi-n mozaic, gusturile se discută apăsat, marfa se strigă, mulţumescul merge cu dă-te mai încolo. Am respirat. Am ajuns acasă şi-am făcut salată de spanac.
Seara am întîlnit-o pe Irina. Am mers împreună cu ea şi cu Gabi la artişti -nu, artiştii încă nu s-au arătat, dar ceaiul a fost bun, ciocolata dulce, conversaţia minunată. Tare m-am entuziasmat, am rîs cu tot sufletul, am vorbit despre lucruri care există şi lucruri care nu există sau nu existau pînă să vorbim despre ele. Am furat priviri, un zîmbet, o voce, povestiri despre vechiul Ateneu, despre bomboane...
În tramvai, m-am trezit prinsă într-un dialog suprareal, unde-a existat ciocolată neagră şi nu mai ştiu; noaptea am visat că mă rătăcisem în carrefour, niciodată nu-mi mai fusese aşa groază de geamuri imense, luminate colorat. Poza arată cum, a doua zi, am reuşit să prind plicul de ceai. Oarecum :)

Dar spune ceva!

Spun: în timp ce eu lipseam, spiriduşii, dar alţii, nu cei despre care am mai scris, spiriduşii au făcut ceva minunat prin casă pe la mine. Fiindcă vreau să le mulţumesc şi nu ştiu cum şi oricum nu m-am priceput niciodată, scriu aici: merci les filles!

Romania: search inside

În România interioară trăiesc ca-n Marele Babilon: amestec de limbi otrăvite, înjurături spirituale, politeţe obscenă. Oamenii care-şi plănuiesc vacanţele pentru următorii trei ani, copiii, întîlnirile, viitoarele amoruri stau împreună cu cei care aşteaptă (să se întîmple ceva, să vină un miracol, să ne fie mai bine).

Documentare din exterior

Aaa, ce oraş frumos e la dumneavoastră! Aveţi multe monumente, statui multe, tare frumos.
Dialog în tren între mamă şi fiică, venite dintr-o ţară caldă şi mai civilizată: -Strînge gunoaiele astea aşa. -Păi şi unde le arunc? -Pe geam, unde?!
Păi da, c-aşa-i la noi. (aşa cum? la noi cine?)
This is the only place where I felt like home.
Trăim într-o ţară unde nu se există să fie respect pentru oameni.

Documentare din interior

România arată ca singurul loc în care am senzaţia că pot: privi pe cineva drept în ochi, rîde, face glume proaste, ţine discursuri despre orice abstracţiune, pleca şi rămîne pe loc, că pot să nu mă liniştesc niciodată. E singurul loc în care am senzaţia că pot, în acelaşi timp, să exist şi să nu exist. Fireşte, România e aceea în care-mi pot spune impertinentul Depinde!

Leapşa cu sinapse - întrebarea de la Zaza sună aşa: Cum arată România voastră de dinăuntru?- merge mai departe la Cristian.

Frumuseţe de sămânţă. Et Dieu créa la faim

Nu, frumuseţea nu a pierit de pe această lume. O sprijin aici pe Hiacint, căutătoarea noastră neobosită de inscripţii oculte pe pereţi. Frumuseţea poate fi întâlnită, călătorind anonimă, până şi în trenurile intrajudeţene. De exemplu, în populara cursă Arad - Brad. Încercând o zicală truistă: umbli cu trenul, cunoşti oameni. Din seria atât de la îndemână pentru puţinătatea imaginativă a "creative"-ilor români: te uiţi şi câştigi, priveşti şi vezi, mesteci şi respiri uşor, trăieşti, deci exişti...

Stăteam şi eu, timid-ipohondric, cu una bucată fesă, aproape suspendată, deasupra jegului banchetei susnumitului tren. Compartimentul se umple într-un ritm anume, care îi e probabil familiar, cu obişnuiţi de-ai "casei": navetişti, elevi de pripas, alte minorităţi conlocuitoare. Apare şi fata. Dă să treacă mai departe, dar îi recunoaşte pe doi dintre cei cu care împărţeam cuşca umblătoare. Hm, pardesiu roz cu alb, dungat, bine croit, venea până puţin deasupra coapselor. Pullover alb pe dedesubt, cu un guler larg, ce ar fi putut dezveli umerii, la nevoie. Pantaloni de catifea, maronii, raiaţi, asortaţi cu poşeta, tot din catifea, foarte şic-simplă, şi cu anumite floricele - baroc executate - de pe balerinii din picioare. Impecabilă!

Degetele mâinilor, folosite cu îngăduinţă şi cu pricepere - dimensiune medie, dar (trompe d'oeil) tărăgănate către lung de subţirimea lor nenoduroasă, de forma lor parcă rectangulară, cu pielea uscată, mulată măiastru pe falange. Două zgârieturi ample pe dosul palmei drepte plebeizau oarecum tot acest ansamblu graţios.

Faţa, făcută pentru surâs larg şi tristeţi mute, un oval desăvârşit, smeadă, cu trăsăturile ce însoţesc în numeroase dăţi acest tip de figură: pomeţi sensibil proeminenţi, fără excese însă, o buză inferioară de dimensiuni tantrice, un brâncuşianism în carne. Dimpreună cu cea de sus, mezina (mărinimoasă, când era să dezvăluie albul dinţilor), năşteau în chinuri, buzele cele două, un botic de fatal model şaizecist. Tâmple temperat mărginite, frunte înaltă, totul încoronat de părul strâns ferm în spic, la ceafă. Sprâncenele: lăsate să crească în voie, vădit nesperiate vreodată de pensetă, tocmai pentru că se târau leneş şi îndestulător de înguste către tâmple, urmând credincioase linia fină a arcadei. Genele periate maniac, mai că le puteai număra, dacă nu ar fi fluturat aşa tulbure asupra ochilor cafenii. Avea o dorinţă tâmpă, prinsă în privire. Vâscozitatea aceea greu focalizantă pe care cu greu o poţi despărţi dintre semnele prostiei, pentru a o strămuta între cele ale erotismului.

Când vecina ei de banchetă - cunoştinţă, pesemne - i-a întins punga cu seminţe de dovleac şi ea, cu aceleaşi gesturi molatece, princiare, nu a refuzat, ci a început degrabă să o crănţăne solemn pe prima, mi s-a întărit convingerea că visele sunt făcute ca să se destrame, chiar mai repede de miezul nopţii. Iar atunci când un sâmbure gata decojit i-a scăpat accidental pe bancheta deja descrisă, şi ea, la demoiselle, l-a luat cu maximă delicateţă şi l-a băgat în gură, am căutat o fisură, o gaură, un geam deschis pe undeva, ca să sar din tren.

Scrisori netrimise

"Epoca Ceauşescu a fost un infern moral din care e de mirare că am scăpat cu viaţă. E greu să le faci oamenilor tineri o idee despre cum se trăia sau mai bine zis cum se supravieţuia pe atunci. Oameni dintre cei mai curaţi au fost constrânşi să colaboreze, de cele mai multe ori formal, cu regimul." M. Cărtărescu SENATUL EVZ: O simplă diversiune

O simplă diversiune, da. Dar e vorba de aceea încercată a fi născută cu forcepsul unei descalificante toleranţe de dl. Cărtărescu, în opinia sa din numărul mai sus pomenit al EVZ. Nu, domnule-scriitor-la-modă, nu există mic şi mare în ticăloşie. La fel, nu există colaborare "formală" cu un stat totalitar. Orice formă de colaborare este un gir, o cauţiune şi un nou punct de sprijin pentru perpetuarea represiunii, a totalitarismului. Între turnătorul care l-a trimis pe bunicul meu 8 ani în închisoare şi torţionarul cretin şi analfabet, cu simbrie, care i-a rupt oasele şi l-a obligat să doarmă pe duşumeaua udă noapte de noapte, nu găsesc nici cea mai mică diferenţă. Niciodată nu-mi va veni, creştineşte, în minte sau în suflet vreun gând de înţelegere, de compătimire sau de iertare pentru târâtura care l-a dat în vileag, în 1956, pentru conspiraţie contra orânduirii socialiste.

Ba din contră. Îi urăsc mai mult pe cei care (cu excepţia celor puţin, constrânşi, şantajaţi), neaflaţi oficial pe statul de plată al Securităţii, s-au oferit cu voioşie să îşi trădeze - furnizând minuţioase, uneori literare note informative - colegii, prietenii sau chiar şi rudele. Adică, înşişi aceia care, firesc, ar fi trebuit să constituie opoziţia faţă de regim. Indivizi fără caracter (deşi, unii talentaţi, prolifici autori, oameni de ştiinţă, meseriaşi, preoţi) de care nu ştiai că e cazul să te fereşti, ascunzi. Cărora li te destăinuiai deznădăjduit, folosindu-le astfel de personaj în odioasele, în infectele note. Şi o făceau "din slăbiciune", se zice, îşi doreau şi ei o strămutare într-un oraş mai acătării (M. Muscă), un doctorat, o Academie (Bălăceanu-Stolnici), nu mult, vezi Doamne, strictul necesar. Sau, poate, se credeau importanţi pioni pentru siguranţa ţării (M. Muscă), jamesbonzi autohtoni, ce contracarau cu delaţiunea lor anonimă agenturili şi intenţiile ostile ale studenţilor străini.

Ok, prietenul Traian Ungureanu a scris doar un editorial proslăvitor la adresa ceauşescului. Îl scuzăm. Scrie şi azi, la adresa lui Traian Băsescu. Jurnalistul respectiv are, aparent, nevoie de idoli, e firesc, e omenesc. Nu ne ocupăm de el şi de apetenţa lui limbistică în închipuita scrisoare de faţă. Voia să meargă în RFG, ce naiba!

Exact pentru faptul că în epoca Ceauşescu am băltit nesimţitori într-"un infern moral", d-le prof. Cărtărescu, am scăpat cu viaţă. Nu vă mai miraţi atâta degeaba. Moralitatea îndoielnică, specifică nouă în zile de restrişte, ne-a îndoit, ne-a "flexat" până la pământ, ba ne-a mai şi băgat cu ţeasta în ţărâna ingrată a patriei. Dar nu ne-a rupt, ăsta-i şpilul. Ca nişte curve ale istoriei ce ne aflăm, nu ne-am situat nici o clipă în postura (onorantă) de a ne "rupe" cu totul, ca să pierim. Să ne scindăm, dară, sub povara conflictului dintre presupusa noastră verticalitate morală şi cerinţele imediate, vulgare, ale instinctului de supravieţuire. Doar am învăţat de secole să tranzacţionăm orice.

Pentru mine, pentru tatăl meu, pentru alţi urmaşi ai unor mereu umiliţi şi nedreptăţiţi deţinuţi politic, "victimele triste ale sistemului" (cum îngăduitor îi numiţi dv pe cei care au cedat tentaţiei de a le fi mai bine sub comunism, în slujba Securităţii) şi Securitatea ca aparat represiv NU ESTE NICI O DIFERENŢĂ! Lustraţi-i şi pe ăştia, şi pe ăia! Nişte scuipături umane. Că-s Dionaş, prelatul Andreicuţ, Stolnici, Nichita, Păunescu, Barbu, Amedeu-Lăzărescu sau vânzătorul de talie locală al bunicului meu.

My Beautiful World

Ba da, este!, eu aşa ştiu.

Acum două zile, în timp ce treceam ca năvălitorii întîrziaţi, aud: Of doamne, ci m-oi chinui eu atîta, parc-aş avea 100 di copchii (o fată cărînd vreo cinci genţi)
Iar ieri mă uitam stingherită la o prietenie triunghi, cu personaje neobişnuite, aerul de pe lîngă cei trei era electric, încearcă numai să treci pe acolo, să reduci distanţa safe, să.
Iar săptămîna trecută... Dar despre asta om mai scrie.

Moi, Robinson (un fel de)

Leapşa cu mesajul din sticlă, de la Oblia. Aş scrie aşa:

Mamă, coborîm jos

şi i-aş da drumul pe apă.

Gaze electorale euforizante

Traian Băsescu, privat fiind de Constituţie de puteri executive şi nedorind ca poporul admirator să remarce asta cu luciditate, s-a pus pe scris. Am mai pomenit eu cândva (şi nu doar eu) că avem un preşedinte editorialist. În lipsa unei foi, însă, în care să-şi publice liber opiniile şi să rămână, astfel, cum năzuieşte, mereu în centrul atenţiei, Traian Băsescu recurge la hârtiile cu antetul Administraţiei Prezidenţiale, care suportă multe şi nu necesită cine ştie ce cunoştinţe de tehnoredactare.

Adresantul principal este Guvernul, cu direcţia: primul ministru C. P. Tăriceanu. Cea mai recentă misivă prezidenţială se referă, cu o oarecare întârziere (timp în care mass-media s-a agitat mai mult decât autorităţile), la ilegalitatea taxei de primă înmatriculare, conform reglementărilor U.E. Ştiţi, când te opui aplicării unei taxe (altfel, stupidă), umbli mai mult la sentiment şi la emoţiile alegătorului. Nu mai stai să iei în considerare şi efectele financiare, bugetare, adverse ale opoziţiei tale. Ai, adică, o bună idee despre slăbiciunea românului mic şi mediu pentru automobil, cunoşti că o maşină străină în curte îl face pe român să uite şi de foame şi de noua sarcină a nevestii. Prin urmare, te opui. Nu ţin minte să fi avut, anul trecut, şi măsura de mărire a pensiilor acelaşi efect revoltător asupra d-lui Traian Băsescu. Păi, e un gest de sinucidere politică să te pui în calea unei indexări, în România. Nu contează cât de justificat ar fi veto-ul.

Continuare: Scrisoarea a n-a

Concert din muzică de drac

Ascultăm legaţi de scaune un frumos şi captivant concert simfonic, susţinut de o orchestră de copii şi adolescenţi berlinezi. Fiorul artistic stârneşte din ţesuturile epidermice ale melomanilor din sală mirosuri mortale, de putreziciune, ca şi când muzica, în loc să aibă darul bănuit de a opri timpul, i-ar grăbi trecerea, accelerând îmbătrânirea.

Geamurile se cutremură, transpiraţia se ridică în formă de vapori verzui la tavan, acolo condensându-se şi transformându-se în ploaie acidă, ne cade părul de pe cap în smocuri, suntem poluaţi, scaunele nu se clintesc, suntem legaţi de ele printr-o dragoste veşnică, ne cade tot părul, cadavrele se deşiră cu o şi mai mare iuţeală, alegro, alegretto, molto vivace. Unii pot fi văzuţi murind, gata descompuşi, descărnaţi, le cad capetele cu zgomot în timp ce aplaudă, străduindu-se să pută cât mai convingător, să nu dezamăgească pe nimeni.

"Poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri... pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine"

Dar nu despre citatul-titlu (puseu senzaţionalist-tabloidic al meu) e vorba, ci de frumosul review, Un film de cinema, al lui Cristian Tudor Popescu din Gândul de azi pentru "Restul e tăcere", filmul recent lansat al lui Nae Caranfil. Iar "afurisismul" de mai sus este cinematografic şi antologic prin prostia lui şi, remontant dans le passé, a celor care, cu limbile scoase pentru lins, au ales-o aproape unanim-coreean, pe d-ra Băsescu, pentru că e fiica lu' tac-su, în funcţia de secretar al TPD-L. Dar să (mai şi) admirăm:

După părerea mea, un singur lucru îi lipseşte lui „Restul e tăcere”: o cinematografie românească din care să facă parte. Filmul lui Nae Caranfil aparţine acelei cinematografii româneşti care s-ar fi putut dezvolta normal în anii 50, 60, 70 dacă nu venea dictatura comunistă. „Restul e tăcere” este „Jezebel”, „Totul despre Eva”, „La strada”, „Sunetul muzicii”, „Amadeus”, „Cyrano de Bergerac” al nostru. Este filmul care îmi place mie, dar i-ar fi plăcut şi mamei, şi bunicii mele.

Acest film ar fi trebuit să-l vedem în anii aceia, nu comediile şi melodramele „juste“ sau „superproducţiile” cu daci, romani şi popoare migratoare având drept coregizor Consiliul Culturii şi Educaţiei socialiste, pe care mari actori le salvau prin singulare prestaţii de geniu.

„Restul e tăcere” este şi filmul unei Românii aproape şterse din memoria colectivă. România marilor gesturi şi marilor prăbuşiri, a onoarei şi abuzului cu zâmbetul pe buze, a Parisului de vis, România revelaţiei la o halbă de bere băută spovedit, a monoclului şi pălăriilor purtate de femei frumoase, marcate de viciu şi destin, România râsului melancolic cu melon şi baston.

Nu-i de glumă

Sufăr. Am un şoarece în casă. Un şoricel. Un şoricel în casa mea lustruită, sclipitoare sub dezordinea de suprafaţă. În casa unde singurele vietăţi sunt plantele. Ce caută aici?
Brusc, povestind neamurilor bărbăteşti întîlnirea cu şoarecele (şi ei deloc impresionaţi), mi-am adus aminte de Lennie. Nebunul şi copilul cu şoareci în buzunar, monstrul nevinovat. Aşa că mi s-au lăsat colţurile gurii în jos, Lennie din Şoareci şi oameni e slăbiciunea mea; mă face ridicolă, prostuţă şi plîngăcioasă din nimic.
Dar eu nu sunt o lennie, pentru mine ideea că pot avea un şoricel în spaţiul meu de secol XXI, internetizat, virtualizat, e paralizantă. Ce caută aici?
Cred că nu mă mai mişc din fotoliu pînă mîine.
Şi nu, nu e amuzant.

Oraşul fotosintetic

hiacint: mi-am mai amintit ceva
tocurile
tocurile metalice
tocurile metalice pe asfalt
tocurile metalice pe sinele de tramvai
acidjazzman: insuportabile
hiacint: mersul uritit de tocurile inalte metalice
acidjazzman: nu vrei sa scrii asta?

Ba da. În plus, cum strălucesc seara liniile ferate, simţi că-ţi trec prin ochi spre nu-ştiu-unde.