Eu nu scriu recenzii. Nu nu mă pricep, nu am exerciţiul. Când admir câte ceva înlăuntrul meu, tac, rămân de obicei mut. Nu sunt în stare, am impresia, să scriu cu patimă decât în opoziţie cu alt scris, cu scrisul altuia. M-am obişnut, din contră, să ripostez: timpului, nepăsării, ignoranţei furioase, corectitudinii îmbâcsite. Iar când dau peste o înfăptuire remarcabilă, o carte-sfredel, un gest reparator, o fiinţă omenească înzestrată cu darul rar al prieteniei, cu greu pot potrivi câteva buchii. Pentru a le recomanda pe toate lumii spre o iluzorie încercare de mântuire, aşa cum cei care se mai pricep la scris sunt obligaţi moral s-o facă. Azi voi încerca marea cu degetul, însă.Vă amintiţi acea ilustraţie, deja „clasică", din manualul de anatomie, la lecţia despre sistemul muscular: un om roşiatic, anonim, despuiat de piele, cu muşchii bine conturaţi, cu ochi holbaţi, siliţi să vadă, fără pleoape. Arăta nu atât ca un util material didactic cât ca un stadiu, al doilea, să zicem, al descompunerii. Avea înfricoşătoarea înfăţişare a unei premoniţii, a destinului rezervat tuturor celor care-l priveam. Ei bine, acel om fără epidermă (ce nu-şi va atinge nicicând destinul) mi s-a revelat în fiecare din cele 180 de pagini ale Abisex-ului „săpat" cu dezesperantă meticulozitate de severineanul Sorin Delaskela. Un roman-proces verbal al cunoaşterii nemiloase de sine. Al autoconştientizării ca pedeapsă, protest, dar şi ca încercare de redempţiune.
Abisex este cartea orbirii depline, de sine lucidă. Individului rămânându-i doar capacitatea de a cunoaşte lumea prin pipăit, prin penetrare de tip ciocan pneumatic; timp în care obscenitatea devine noua mistică, o mise en abîme alternativă. Limba (da, muşchiul acela neliniştit din cavitatea bucală) este, pentru ezermester-ul ratat al lui Delaskela, unul dintre principalele organe locomotorii, circulând sexual pe carosabilul iubitelor sale scăpătate, dar şi al treilea ochi (organ de de-limitare empirică). La fel, falusul - ultimul argument în bătălia cu nonsensul. Dezbărate de orice alură obscenă, prin suprautilizare şi demonetizare. Obscene apar, în schimb: îmbrăcămintea, ipocrizia, abandonul egoist, minciuna, adică tocmai uneltele de care ne servim zilnic pentru a ne târî prin viaţă. Pornografice sunt, prin contrast: goana seacă a mulţimii de pe stradă, orice fel de războire în numele oricărui ideal, iubirea consumată prin trădare.
Sunteţi familiari cu necesitatea aceea distinctă, la deschiderea unui volum scris cu cârlig, şoapta aceea interioară, anxioasă, ce ne constrânge să ne promitem nouă înşine că-l vom reciti, încă aflându-ne la cele dintâi file, că trebuie să ne întoarcem, cât mai curând după ce am citit sfârşit, la prima pagină. Când am crăcănat Abisex pentru a porni la lectură, pe lângă iţirea în minte acestei ciudate făgăduinţe de care scriu (şi care te face să citeşti frisonat, repezit, biciuit de la spate şi de fraza tăiată scurt, frust), un surâs subţire mi-a invadat trupul: mă strecuram fără prea mare delicateţă între coapsele zvâcninde ale unei femei „scrise într-o limbă dispărută de mult şi pe care nu mi-o aminteam decât foarte vag". Şi am văzut că era bine. Şi am văzut că-mi „plăcea să îi privesc mişcările şi tremurul din priviri, să îi ascult suspinele cărnii şi fâlfâitul de fluture nocturn al inimii". Să nu se mânie autorul - trag speranţă - că l-am parafrazat atât de stângaci.
Am citit cu maximă exigenţă (pe care, ruşinos, unui scriitor străin nu i-aş fi acordat-o 100%!) romanul lui S.D. încă din februarie, deîndată ce mi l-a trimis, binevoitor, cu dedicaţie. De atunci, tot amân să scriu despre el. Spun şi de ce: de teamă că nu va răzbate suficient de clar din cuvintele mele valoarea acestei cărţi şi, astfel, să fac un deserviciu literaturii. Motivele acestei previzibile şi stânjenitoare neputinţe le-am expus în introducerea acestui text. Tonalitatea şi stilul lui Delaskela îl apropie fără îndoială de Pascal Bruckner, cu a sa Iubire faţă de aproapele. Nu mă tem că greşesc.
Voi încheia cu mărturisire hiacintică: spre a-mi ilustra mai potrivit opiniile subiective, aş putea transcrie aici toată cartea. Totuşi, sunt în măsură să optez pentru un fragment de fină lucrătură stilistică: „Tăcerile niciunei alte femei nu te-au provocat astfel, nu au avut o asemenea substanţă, nu au avut aura tăcerilor ei. Ai urmărit cu atenţie şi pasiune feluritele forme de tăcere: tăceri oarbe, goale. Încăperi ce nu ascund nimic. Tăceri grele, otrăvite, pline de spaimă şi nesiguranţă, inocente, şi tăceri reci, ostile, zămislind în taină un rictus. Tăceri dezolate, protectoare, aproape materne, care te învăluie în puful lor cald. Tăceri obeze, scârboase. Tăceri fragile şi tăceri oglinzi în care te răsfrângi şi te destrami.” Destăinui că, personal, cel din urmă tip de tăceri m-au înspăimântat cel mai mult la întâlnirea cu o fată/femeie – tăcerile oglindă.
Abisex este cartea orbirii depline, de sine lucidă. Individului rămânându-i doar capacitatea de a cunoaşte lumea prin pipăit, prin penetrare de tip ciocan pneumatic; timp în care obscenitatea devine noua mistică, o mise en abîme alternativă. Limba (da, muşchiul acela neliniştit din cavitatea bucală) este, pentru ezermester-ul ratat al lui Delaskela, unul dintre principalele organe locomotorii, circulând sexual pe carosabilul iubitelor sale scăpătate, dar şi al treilea ochi (organ de de-limitare empirică). La fel, falusul - ultimul argument în bătălia cu nonsensul. Dezbărate de orice alură obscenă, prin suprautilizare şi demonetizare. Obscene apar, în schimb: îmbrăcămintea, ipocrizia, abandonul egoist, minciuna, adică tocmai uneltele de care ne servim zilnic pentru a ne târî prin viaţă. Pornografice sunt, prin contrast: goana seacă a mulţimii de pe stradă, orice fel de războire în numele oricărui ideal, iubirea consumată prin trădare.
Sunteţi familiari cu necesitatea aceea distinctă, la deschiderea unui volum scris cu cârlig, şoapta aceea interioară, anxioasă, ce ne constrânge să ne promitem nouă înşine că-l vom reciti, încă aflându-ne la cele dintâi file, că trebuie să ne întoarcem, cât mai curând după ce am citit sfârşit, la prima pagină. Când am crăcănat Abisex pentru a porni la lectură, pe lângă iţirea în minte acestei ciudate făgăduinţe de care scriu (şi care te face să citeşti frisonat, repezit, biciuit de la spate şi de fraza tăiată scurt, frust), un surâs subţire mi-a invadat trupul: mă strecuram fără prea mare delicateţă între coapsele zvâcninde ale unei femei „scrise într-o limbă dispărută de mult şi pe care nu mi-o aminteam decât foarte vag". Şi am văzut că era bine. Şi am văzut că-mi „plăcea să îi privesc mişcările şi tremurul din priviri, să îi ascult suspinele cărnii şi fâlfâitul de fluture nocturn al inimii". Să nu se mânie autorul - trag speranţă - că l-am parafrazat atât de stângaci.
Am citit cu maximă exigenţă (pe care, ruşinos, unui scriitor străin nu i-aş fi acordat-o 100%!) romanul lui S.D. încă din februarie, deîndată ce mi l-a trimis, binevoitor, cu dedicaţie. De atunci, tot amân să scriu despre el. Spun şi de ce: de teamă că nu va răzbate suficient de clar din cuvintele mele valoarea acestei cărţi şi, astfel, să fac un deserviciu literaturii. Motivele acestei previzibile şi stânjenitoare neputinţe le-am expus în introducerea acestui text. Tonalitatea şi stilul lui Delaskela îl apropie fără îndoială de Pascal Bruckner, cu a sa Iubire faţă de aproapele. Nu mă tem că greşesc.
Voi încheia cu mărturisire hiacintică: spre a-mi ilustra mai potrivit opiniile subiective, aş putea transcrie aici toată cartea. Totuşi, sunt în măsură să optez pentru un fragment de fină lucrătură stilistică: „Tăcerile niciunei alte femei nu te-au provocat astfel, nu au avut o asemenea substanţă, nu au avut aura tăcerilor ei. Ai urmărit cu atenţie şi pasiune feluritele forme de tăcere: tăceri oarbe, goale. Încăperi ce nu ascund nimic. Tăceri grele, otrăvite, pline de spaimă şi nesiguranţă, inocente, şi tăceri reci, ostile, zămislind în taină un rictus. Tăceri dezolate, protectoare, aproape materne, care te învăluie în puful lor cald. Tăceri obeze, scârboase. Tăceri fragile şi tăceri oglinzi în care te răsfrângi şi te destrami.” Destăinui că, personal, cel din urmă tip de tăceri m-au înspăimântat cel mai mult la întâlnirea cu o fată/femeie – tăcerile oglindă.
În abisul solitarului severinean dai, totuşi, peste lumina pâlpâindă a unui suflet de „copil întemniţat, îngropat, făcut ghem. Cu genunchii aduşi la bărbie." Care îl poate feri cu succes pe autor de tentaţia înfiorătoare a seriozităţii. Lichidul amniotic în care pluteşte acest foetus neajutorat: o anume concentraţie de coniac şi fum lăptos de ţigară. Prin „ecranul de coniac" el priveşte viaţa.
Sorin Delaskela - ABISEX, Editura Brumar, Timişoara 2007, www.brumar.ro
2 comentarii:
[frappé d'admiration]: mi-aş dori să scrii mai des despre cărţi.
Mi-aş dori să găsesc şi eu cartea, vreau să spun, fără să apelez la soluţii mistice, să fie pe raft în librărie, la vedere.
Bineînţeles, e frappéee. Fir-ar.
Trimiteți un comentariu