Frumuseţe de sămânţă. Et Dieu créa la faim

Nu, frumuseţea nu a pierit de pe această lume. O sprijin aici pe Hiacint, căutătoarea noastră neobosită de inscripţii oculte pe pereţi. Frumuseţea poate fi întâlnită, călătorind anonimă, până şi în trenurile intrajudeţene. De exemplu, în populara cursă Arad - Brad. Încercând o zicală truistă: umbli cu trenul, cunoşti oameni. Din seria atât de la îndemână pentru sărăcia imaginativă a „creative"-ilor români: te uiţi şi câştigi, priveşti şi vezi, mesteci şi respiri uşor, trăieşti, deci exişti...

Stăteam şi eu, timid-ipohondric, cu una bucată fesă aproape suspendată deasupra jegului banchetei susnumitului tren. Compartimentul se umple într-un ritm anume, care îi este probabil familiar, cu obişnuiţi de-ai „casei": navetişti, elevi de pripas, alte minorităţi conlocuitoare. Apare şi fata. Dă să treacă mai departe, dar îi recunoaşte pe doi dintre cei cu care împărţeam cuşca umblătoare. Hm, pardesiu roz cu alb, dungat, bine croit - cambrat, îi venea până puţin deasupra coapselor. Pullover alb pe dedesubt, cu un guler larg, ce ar fi putut dezveli umerii, la nevoie. Pantaloni de catifea maronii, raiaţi, asortaţi cu poşeta, tot din catifea, foarte şic-simplă, şi cu puzderia de floricele - baroc executate - de pe balerinii din picioare. Impecabilă!

Degetele mâinilor, a căror folosință în conversație și-n compunerea generală a posturii trăda pricepere și îngăduinţă - dimensiune medie, dar (trompe d'oeil) tărăgănate către lung de subţirimea lor nenoduroasă, de forma lor parcă rectangulară, cu pielea uscată, mulată măiastru pe falange. Două zgârieturi ample pe dosul palmei drepte plebeizau oarecum tot acest ansamblu graţios.

Faţa, făcută pentru surâs larg şi tristeţi mute, un oval desăvârşit, smeadă, cu trăsăturile ce însoţesc în numeroase dăţi acest tip de figură: pomeţi sensibil proeminenţi, fără excese însă, o buză inferioară de dimensiuni tantrice, un brâncuşianism în carne. Dimpreună cu cea de sus, mezina (mărinimoasă, când era să dezvăluie albul dinţilor), năşteau în chinuri, buzele cele două, un botic de fatal manechin şaizecist. Tâmple temperat mărginite, frunte înaltă, totul încoronat de părul strâns ferm în spic, la ceafă. Sprâncenele: lăsate să crească în voie, vădit nesperiate vreodată de pensetă, tocmai pentru că se târau leneş şi îndestulător de înguste către tâmple, urmând credincioase linia fină a arcadei. Genele periate maniac, mai că le puteai număra, dacă nu ar fi fluturat aşa tulbure asupra ochilor cafenii. Avea o dorinţă tâmpă, prinsă în privire. Vâscozitatea aceea greu focalizantă pe care cu greu o poţi despărţi dintre semnele prostiei, pentru a o strămuta între cele ale erotismului.

Când vecina ei de banchetă - cunoştinţă, pesemne - i-a întins punga cu seminţe de dovleac şi ea, cu aceleaşi gesturi molatece, princiare, nu a refuzat, ci a început degrabă să o crănţăne solemn pe prima, mi s-a întărit convingerea că visele sunt făcute ca să se destrame, chiar mai repede de miezul nopţii. Iar atunci când un sâmbure gata decojit i-a scăpat accidental pe bancheta deja descrisă, şi ea, la demoiselle, l-a luat cu maximă delicateţă şi l-a băgat în gură, am căutat o fisură, o gaură, un geam deschis pe undeva, ca să sar din tren.