"Vreau sa fiu vrajitoare nu incuiata"

La fel am vrut şi eu. De fapt, încă mai vreau. Mă gîndesc, pentru mine şi în sinea mea, că asta, adică a fi vrăjitoare nu încuiată, înseamnă să poţi închide în cuvinte, cu o mişcare nepăsătoare, aproape tot; şi să nu pofteşti să te atingi de ce rămîne neînchis; să poţi îngheţa cu un pocnet artistic pe o profă lungă şi zăludă care atacă ieftin şi frenetic pe subiectul MLM; să apari brusc pe unde ţi-e cheful, poate să primeşti restul corect în bani, nu în "gumiţe"; ploaia să nu fie prea violentă în geam, bîrfele vecinilor să fie la sonor zero, muzica lor să nu zguduie ferestre, plantele lor înspăimîntătoare să rămînă în case, nu pe hol, iar copiii lor drăgălaşi să nu-şi mai pună pistoalele la tîmple, nu e amuzant deloc. Să nu mai stai dimineaţa în faţa dulapului/geamului/oraşului şi să te întrebi: Astea toate de unde-au mai apărut?! Să simţi mai des că povesteşti cu cineva şi vorbele ies ca aburul, plăcut, cald.

Întrebarea e de ce trebuie să vrăjitoresc ca să se întîmple toate astea, enumerate aşa-zis impersonal la a doua...

----
Am rămas datoare cu topul cu cărţi, dar tot gîndindu-mă am început să le recitesc. În plus, intoxicaţia din greşeală cu o carte aşa-şi-aşa a avut semnele unei boli reale, printre altele, lîncezeala.

Lasă

Lucrurile care nu mă privesc se adună într-un teanc mare, într-o mulţime pusă sub sticlă, într-o familie de gîndaci a căror limbă nu o înţeleg. Lasă, s-ar spune, lasă că vezi tu, curînd ai să observi cum îşi arată capetele negre printre blocuri, pe alei, pe holuri, la bancă, prin birouri, ieşind din cămăşi sacouri tricouri spălăcite, capetele seci. Lasă, te saturi tu de scris aşa şi pe dincolo, cînd ai să vezi ce e viaţa reală.

Dar poate viaţa reală nici nu există, cum ar argumenta cuceritor Vlad şi eu l-aş crede. Deşi...cine ar putea lupta cu o asemenea monstruozitate, o asemenea greutate, un asemenea pantof pierdut cum e "viaţa reală" spusă demn de vreo cucoană sau cu ştiinţă de vreun domn?

Şi totuşi, lucrurile de care nu-mi pasă. Fleacuri (cine s-a mai dus la vînătoare, cine e ministru, cine şi-a tocit pantofii de dans) din astea care nu pot sta decît în metafore grele şi iritante; vorbărie, gîlceavă, chestiuni arzătoare; gesturi mecanice, uşa-oglindă care se află unde nici nu te aştepţi; trecerea vremii înainte şi înapoi; zilele în care oamenii, în loc să discute despre substanţa sufletului, se învîrt ore bune în jurul creşterii/scăderii economice[...]

M-am gîndit că-i bine să am un inventar.

Marie Antoinette – cinema regal

Două lucruri m-au impresionat profund în acest weekend care nu anunţa nimic: filmul Sofiei Coppola, Marie Antoinette şi ştirea Primarul Londrei îşi cere scuze, înlăcrimat, pentru comerţul cu sclavi. La care se adaugă, totuşi, o veste care m-a bucurat în ascuns: inspiraţia şi francheţea neaşteptată ale Vaticanului de a arăta cu degetul impostura pseudo-artistică a „genialului” nostru Mungiu: operă „sordidă” care tratează fătul „ca pe un obiect aruncat la pubelă” şi nu ca pe o fiinţă. (Filmul lui Mungiu, o operă „sordidă” în viziunea Vaticanului). „Filmul, sordid şi redundant, este construit pentru a etala pe ecran, la capătul a aproape două ore de monotonie, un făt, sau mai bine spus un copil în vârstă de cinci luni, expus pe pardoseala unei săli de baie” - Osservatore Romano. Şi aşa este! Dar cine s-o spună, în psihoza asta admirativă?

Gorzo bate şi el câmpii în Dilema Veche, atunci când scrie vulgarizând despre această realizare unicat a Sofiei Coppola, deşi la el nu m-aş fi aşteptat. Mă gândesc acum cu groază câte filme am trecut, poate, cu vederea „mulţumită” cronicilor seducătoare & înşelătoare ale lui Gorzo. Pare o viziune uşor văratică şi simplistă aceea folosită de dilematic în vorba lui despre Marie Antoinette. 

Meșteșugul de „operare” al lui Lance Accord - grăitoare cadre fixe, înviate de  acele apusuri versailleze de pe acum „coppoliene”, netulburate de rostire, tăceri vibrânde, fragmente de arhitectură exterioară la Versailles, o colonadă, câteva ferestre lucind aurii la crepuscul - mi-a căzut greu la suflet, iar muzica (pentru Gorzo, nelalocul ei, teribilistă, pusă pe sedus publicul adolescent: Aphex Twin, Squarepusher, The Cure, Air, The Radio Dept şi alţii, asortaţi cu Vivaldi), deşi rocky, punk şi electro atmosferic, mi-a adus realmente lacrimi în ochi în momente care nu „umblau” nicidecum la patetism. Nu este un film „despre farmecul adolescenţei”, cum uşurel îl expediază criticii noştri, ci o poezie încă şi mai frumoasă decât Lost in Translation. Intrăm în și ne dat să atingem imediata intimitate a Mariei Antoaneta, îi percepem căldura trupului, respiraţia. Iată-ne împărțind deosebit de mișcați aceeași odaie cu ea, iar mai târziu, întinşi pe iarba Trianonului. O lăcustă sare de pe gulerul meu pe o panglică a vaporoasei sale rochii. Nu-mi iert nici o clipă faptul că am amânat acest film până astăzi, sub influenţa neroadă a cronicii umorale

a lui Gorzo. 

Autoarea (iată alt detaliu regăsit cu încântare) nu are ca scop înfierarea moravurilor „decadente” de la curţile absolutiste ale Europei. Nu pune în balanţă luxul regal cu mizeria vulgului. Sau presupusa desfrânare specifică, vezi Doamne, aristocraţiei cu evlavia bisericoasă şi morala dreaptă a gloatei. Gloata avea aceleaşi apucături imorale, chiar dacă duminica se crucea meticulos în faţa altarului (sau în fața „drepturilor omului și cetățeanului”). Şi aceeaşi lene viscerală, atât de... omenească şi de dăunătoare stomacului. Este, pe bună dreptate, îngăduitor satirizată eticheta stufoasă, produsă de sute de ani de tradiţie monarhică franceză - ceremonialul culcării perechii regale, de exemplu. Se accentuează îndeobşte pe trăirile interioare (poporul nefăcând parte din aceste trăiri, spre ciuda lui Gorzo) ale Delfinei, care, să nu uităm, a vieţuit aproape un deceniu cu teama repudierii, datorită faptului că Louis XVI nu consuma căsnicia şi în patul conjugal. Or, un eventual divorţ ar fi însemnat pentru M.A., practic, moartea. Eu unul am avut un simț pentru spectrul morţii, plutind peste toate făptuirile reginei, şi m-am rugat ca, în final, regizoarea americană să mă scutească de spectacolul „aşteptat" al ghilotinării, fără ca din această omisiune să-mi fi dorit să iasă un happy end. Este un film despre Marie Antoinette, nu despre Revoluţia franceză de la 1789. Despre Revoluţie şi atrocităţile ei, a se vedea filmul lui Eric Rhomer, L'Anglaise et le Duc.

Acum, retrospectiv, scrisul gorzoian îmi pare genul de abordare relativizantă care mă determină pe mine să fiu întotdeauna intolerant, tranşant şi neobiectiv: documentarul, zis film artistic, al lui C. Mungiu (motiv de închinăciune a snobilor şi conformiştilor de pretutindeni) miroase de la o poștă a reportaj Al. Sahia în comparație cu poemul Sofiei Coppola! Noul val românesc este doar un alt exotism fără conţinut artistic, fără transcendenţă, aşa cum fu la modă valul iranian sau cel coreean (de altfel, cu adevărat producătoare de Opere) etc. Verosimilitate cu orice preţ, imagini fără suflu, joc detaşat până la absent, reportaje sociale bine făcute, dar… reportaje! Dacă actorii nu -s importanți, imaginea nu contează, scenografia este ignorabilă, atunci unde este „opera”, unde e cinema-ul? Tot aşa de bine, echipa de filmare se putea deplasa, pentru documentare, în oricare din căminele de Politehnică şi, după „aia”, la secţia de obstretică-ginecologie a unui spital, să obţină acolo informațiile edificatoare ce ar fi condus la o relatare de presă demnă de Pulitzer.

Marie Antoinette, regina, nu este o altă Diana Spencer, de acum 200 şi ceva de ani, nici o Paris Hilton răzgâiată (sau e pleonasm?). M-am temut puţin că aceasta va fi intenţia regizoarei. Nu este o amărâtă de „prinţesă a poporului", ca multpreapublicconsumata Diana. Marie Antoinette a fost, și-a dorit enorm să fie, Regina Franţei. O regină care a fost educată pentru a domni absolut asupra poporului, împărțind egal puterea cu Louis XVI, însă nu a apucat vremea aceea. Nu se trăgea cu poporul de bretele prin hanuri (vezi escapadele Dianei). Dacă voința reginei era să „se tragă de beretele” o făcea cu neam nobil, nu cu sans culottes. 

Coloana sonoră: nonconformistă, dar perfect integrabilă în mersul peliculei, nu abate atenţia de la ceea ce se petrece pe ecran. Ci petrece, deloc indiscret, aş îndrăzni, şirul de „stări” şi senzaţii care sunt, de fapt, Filmul. Finalul dinainte cunoscut nu lasă loc surprizelor şi pare şi el prevestit, încă de la primele cadre, prin inspirata progresie a track-urilor muzicale. Piesele alese, unele de-a dreptul hieratice, conferă dimensiuni tulburătoare unor imagini „trase" cu cuminţenie, fără, însă, a le altera. Nu tu intrigă care să sară în ochi, nu capă şi spadă, nu salvări şi răpiri miraculoase, o ieşire quasi-totală din istorie. Cei 20 de ani petrecuţi la Curtea Franţei nu lasă urme stridente pe chipul şi în caracterul tinerei regine. Patimile Mariei Antoaneta nu sunt pentru dobitocii mură-n-gurişti cărora li se adresează Mel Gibson în Patimile lui Christos. Momentul ghilotinării este doar sugerat, cu o insuportabilă fineţe şi zgârcenie de mijloace, în scena prezentării la balcon, în faţa mulţimii: acea închinare/reverenţă „în cruce”, cu brațele întinse pe balustrada de piatră. Poporul rămâne JOS, fără contact cu regalitatea, aleasă pe pământ prin har divin. Jos: flămând, brutal, măcinat de iluzia libertăţii promise de teoreticienii psihopaţi ai Revoluţiei – poporul.

În loc să fi scris despre film, dacă aş fi fost Gorzo, aş fi ales cinci fotograme pe care le-aş fi aranjat în pagină în loc de text. În contra celor afirmate de des pomenitul critic, vedem un film-senzual, un film-simţire. Nu o reconstituire care s-ar dori istoric fidelă. Ceea-ce-se-întâmplă, dacă am căuta urmele unei „acţiuni”, cântăreşte prea puţin. Dar cum nu sunt Gorzo…

 ***

Amintesc două declaraţii ciudat de asemănătoare, care au însoţit filmele: Moartea d-lui Lăzărescu şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Spusele aparţin regizorilor lor. Puiu insistă obsesiv că filmul său nu este un film despre sistemul sanitar românesc corupt şi criminal, iar Mungiu, că al său nu este un film despre avort… Deci, vă rog să mă înţelegeţi când mă întreb dacă mai rămâne altceva din ele. Nu am văzut manevrări miraculoase ale camerei, filmări contre-jour, orbitoare, gros-planuri cum nu s-au mai întâlnit, scenografie care să-ți taie respirația, iertare pentru săraca-mi terminologie. Ce mai rămâne? Unde este acel „dincolo"? Unde-i iluzia, unde-i cinema-ul?

******************************************************************

Ce are a face cu toate acestea primarul Londrei? Un alt netot socialist care-şi cere scuze pentru colonialism, în aplauzele organizaţiilor civice britanice. Şi care merge atât de departe cu prostia lui corectă politic încât propune despăgubiri…ţărilor care au avut de suferit de pe urma colonialismului promovat de Occident. Ţări care atunci erau numai ciorchini de triburi, iar astăzi sunt ţări tocmai mulţumită fostei prezenţe pe teritoriul lor a puterilor coloniale. "Râd bolborosit" (citat deja celebru) când îmi amintesc cum statele africane şi-au revendicat, rând pe rând, independenţa, ajutate de neobositele guerillas, finanţate de sovietici şi de Internaţionala socialistă, ca să se arunce voluptuoase în braţele foamei şi ale războaielor fratricide. "Generoşii" ideologi ai toleranţei: Voltaire, Diderot, Raynal au câştigat bani frumoşi din comerţul cu sclavi, să reţinem.

Din câte ştiu, primarul Londrei este un Sir. În acest caz, îi sugerăm să renunţe el cel dintâi la toată averea dumisale în favoarea fiilor Africii. Şi la titlul nobiliar, care se lipeşte de un socialist roşu, urmaş «demn» al bestiei Robespierre, cu graţia unui rahat de un perete. Are de a face, pentru că iresponsabili coate-goale de-alde Ken Livingstone "mi"-au ucis sau vânat, timp de două secole, monarhii şi au adus piramide de sticlă în faţa Louvre-ului, iar sălile tronurilor le-au făcut expoziţii de desfigurată artă «contemporană» (am mai scris undeva despre hoardele de purtători de tenişi, care pângăresc cu fericită ignoranţă aleile măreţe ale Schoenbrunn-ului - iată "privilegiul" dat nouă de părinţii Luminilor - alungarea lui Dumnezeu din lume şi transformarea Majestăţilor în exponate şi suveniruri kitchioase).

Nane, nane, puişor

Daniela Nane (NANE: Ideal) are spaţiu de editorial în Evenimentul Zilei! Ioana Lupea nu mai scrie despre Băsescu, muza ei de toate numerele, ci despre consumul de stupefiante, la mare.
Iată, luate la întâmplare, mostre de prostie din presa autohtonă. Nu trebuie să cauţi mult. O presă formată din multe ziare "de calitate" cum e şi Cotidianul, care nu se sfieşte să-şi arate "calitatea" intrând curveşte pe sub poalele Patriarhiei, publicând cancanuri pe prima pagină când mapamondul colcăie de Ştiri care contează.

aici

Noaptea puricilor lungi

Am tot încercat să-mi imaginez cum se ţinea de piciorul meu puricele care m-a servit la masă noaptea trecută, scăpându-mi cu destoinicie degetelor, scărpinând nervos prin somn pe unde apucau, se ţinea pesemne cu labele, se încleştase în pielea mea cu fălcile-i nesăţioase sau poate alerga pur şi simplu dintr-o parte într-alta, ascunzându-se după fluierul piciorului, în spatele călcâiului lui Achile sau dincolo de digul înălţat de vreo venă mai proeminentă, nu ştiu, cert este că aproape mă trăsese din pat jos, reuşise să mă aproapetrezească şi să-mi provoace un vis chinuit în care se făcea că mă chemaseră iarăşi în armată şi n-aveam hârtie igienică, asta era, deci, problema, hârtia igienică, nu-mi venea să cred că va trebui să bat din nou pas de defilare, la care, oricum, mă pricepeam, să încerc să mă caţăr ca un dobitoc pe o ţeavă ce se tot legăna cu mine, suportându-mi în mâini mai toată greutatea corpului, în vis zăceam ca paralizat de teamă pe o punte care se mişca tot timpul, păcătosul tangaj, jos era plin de oameni gata de îmbarcare, aşteptam ca puntea aceea să se umple, crezând că astfel va înceta să se legene, aveam un alt tip de uniformă, o „ţinută” mai puţin umilitoare, toaletele fuseseră dărâmate, de altfel, de multe ori mi se întâmplă să visez toalete mizerabile, cu băltoace de urină infectă pe jos, eu - oglindit strâmb în ochiurile acelea gălbui, căutând o picătură de intimitate ca de obicei şi negăsind-o,

ghicind cucernica-mi somnolenţă, puricele mi-a scăpat, dar l-am văzut sărind în gol, nici măcar nu se grăbise, sătul, fericit, îmbujorat în obraji, îşi luase sacul de dormit retrăgându-se în oarece colţişor al camerei să se odihnească, am ațipit și eu la loc cu greu, după ivirea zorilor, după ce am înjurat cocoşii care cântau în cor  armonic şi sacadat, sau în canon, cam ca la operă, cu voci insuportabile de soprane grase, părăsite de tenorii lor rataţi, până la urmă voi fi nevoit să învăţ a dormi fără haine, fără aşternuturi, voi renunţa la covoraşul de dinaintea patului şi la cuvertură, dar puricii pot locui oriunde, mă vor urma, garantez, în orice parte a casei, m-au ochit, m-au prins, au dat de mine şi cred că mă ghicesc când sunt nervos, sângele acela le place lor cel mai mult: năvalnic, pulsând cu rapiditate, sângele febril, se înamorează de mine, urmându-mă ca vrăjiţi, jinduind cu încăpățânare la gustul meu, precum acele fete care nu pricep niciodată că unele fapte nu au nici o semnificaţie, nu înseamnă nimic, rămânând nişte fapte, dictate de o stare de spirit trecătoare, de o anumită cadenţă a luminii puţine din club, de zăpuşeală.

Dragă mătuşă,

Ştiu că ai început să citeşti din nou. Ştiu că eşti mîndră de asta, timidă, încîntată. Ştiu că mintea dumitale, acum şi numai acum, e limpede şi uşoară precum o rochie subţire de in. Acum şi numai acum, nesăţioasă, curată şi nesigură.

Azi (e dimineaţă, peste stradă un paznic şi doi vlăjgani hohotesc şi-şi strîng mîinile; nu ştiu dacă rîd sau plîng sau ascultă muzica lor), azi voiam să îţi scriu despre metaforele exacte, despre trei eseuri de Lucian Raicu şi despre cîteva zile care-au trecut. Nu mă mir că la telefon rămîn lungi tăceri între noi, în care nu încape nici un ăăă, atunci trebuie să vină repede o întrebare: Şiiii, ce-ai făcut de mîncare? deşi aş vrea să te întreb cîte feluri de peroxizi cunoşti. În fine, copilării.

Dar o să rămînă amînate metaforele, eseurile şi orele de literatură, mai ales acestea din urmă, supărătoare şi viclene. Poate într-o altă scrisoare...Mi-e prea drag felul în care zici "Adu-mi ceva de citit cînd mai vii..." Felul în care îţi trăieşti tinereţea acum, sub ochii obidiţi ai vîrstei dumitale, sub buzele strînse ale cucoanelor numai reproş şi acreală; din tinereţea dumitale tînără au rămas praf şi foi roase de şoareci, un pantof mov în pod. Cine mai poartă acum pantofi mov, spune şi dumneata...

Mai voiam să îţi spun ceva care-ar fi meritat să stea la începutul scrisorii, ceva ce doar acum ai putea să înţelegi: "Într-un cuvînt, mi-a fost hărăzit să văd cu ochii mei pe Lotte a lui Werther..."

Chronique D’un Discours Schizophrène

Pe feţele anumitor oameni, odată cu înaintarea în vârstă, se imprimă ireversibil urmele pizmei şi răutăţii. Am văzut-o pe femeia aceea căreia toată familia mea i-a dat bineţe de dimineaţă, din maşină. Parcă ne blestemase când ne-a răspuns la salut. Nişte ochi mici şi răi, la a căror uitătură înciudată participau cu succes şi cu inspiraţie ridurile; o subliniau, o întăreau, o armonizau cu restul feţei.

Am văzut voinţe care s-au tocit pentru că purtătorii lor nu au avut ocazia să le folosească; perseverenţa lor nu a avut nici o finalitate.

Am văzut adulţi cu suflete de copii, rătăcind până noaptea târziu departe de casă, nu pentru că ar fi fost alungaţi să-şi caute rostul în lume, ci pentru că, din neîncredere, li s-a inoculat în suflet simţământul neputinţei.

***

Când seara începu să se schimbe în noapte, singurele sunete care-mi puteau semnala prezenţa unei cât de restrânse sălbăticii erau cântecul rar şi egal al unei bufniţe (îl ascult aşa cum copiii se uită la ZOO la un animal exotic) şi foşnetul dintr-o dată mai supărat al vântului, o pală uşoară ce se frecase puţin de un zid. Incredibil de departe e vremea când puteam să imit ţipătul metalic al acvilelor ce pluteau, în satul copilăriei mele, pe deasupra curţilor pline de curci şi găini! Dacă aş mai încerca şi acum, cu vocea asta incertă, şi aş vedea cum nu reuşesc, cred că aş izbucni în lacrimi. Nu ştie nimeni, dar o dată, recent, am dat o “probă”. Rezultatul a fost patetic. Am simţit, cu un huruit îndepărtat, cum se năruie o lume…

***
Dialog. Bărbat şi femeie.
El: Mulţumesc că exişti!

Ea: Cu plăcere.

Ea îşi lăsă absentă capul aproape bălai pe umărul lui, nereuşind să simtă nici o tresărire din furia îndoielilor care-i măcinau lui sufletul. Puţin câte puţin, dragostea dintre ei pălea, umbrită de nespusa frumuseţe a femeii.
***
Replici dintr-un film francez:
„- Scrieţi?”

„- Cum aţi putut ghici asta?”
„- Din felul în care tăceţi”.
Fără comentarii…

***
Cum naiba - vă întreb - sună asta în franceză: „Pandele, qui se dirigeait vers son fauteuil, s’arreta pile et me regarda d’un air étonné.” Ce dracu poate căuta Pandele într-un „fauteuil”!? (citat din 19 trandafiri de Eliade, ediţia franceză)

Retro pomelnice

Ceea ce înduioşează la dl. Cristian Pătrăşconiu - faptul că acest autor este de acord cu sine însuşi. Şi are mare grijă ca acest lucru să reiasă la sfârşitul “bifurcat” al articolului său. C. Pătrăşconiu practică exact ceea ce declara Andrei Pleşu că detestă la o “dezbatere”, în articolul domniei sale către “brandul Bucurenci”: coregrafia unei „dezbateri“, al cărei rezultat era anticipat (”…mi se pare ridicol să-ţi propui, de la bun început, un deznodămînt neutru” - A.P.). Adică, hai să afirmăm despre ambele părţi că sunt supuse greşelii, băgăm cititorul în ceaţă, pentru a putea insinua mai târziu, totuşi, despre una dintre ele că e mai rău-intenţionată decât cealaltă. Hai să dezbatem, căzând iniţial de acord. Polemica simulată. Echidistanţa perversă. 

 

Câtă vreme Traian Băsescu este preşedinte ales de popor şi trebuie să răspundă pentru actele şi zicerile sale în faţa electoratului, iar soarta presei este decisă de cititori, fiind totalmente supusă regulilor economiei de piaţă (in timp ce Băsescu nu e), aş prefera prima întrebare retorică din finalul articolului menţionat mai jos, şi anume: “ce are Traian Băsescu cu presa”. Pentru mine, decizia pieţei, dacă e liberă, are o mai mare legitimitate decât decizia electoratului. O logică simplistă îmi permite să îl întreb pe Traian Băsescu - pe care îl plătesc să mă conducă - ce are cu presa, pe care o plătesc/sau nu (după cum îmi convin stilul şi atitudinea ei) ca să mă informeze. 

Pentru a înţelege pe deplin la ce mă refer, poate citiţi:

Cristian PĂTRĂŞCONIU
Simbioză cu scîntei: presa şi Traian Băsescu

Irecuperabil

Admir foarte mult oamenii din publicitate. Nu şi pe cei români! Ăştia nu au altceva înăuntru decât un scârbos şi scârbit histrionism. Ceea ce nu le ţine loc de inventivitate, de imaginaţie. Sunt fie prea „corecţi” (cuvânt ce devine tot mai odios, în accepţiunea mea), fie prea revoluţionari, şi în acest caz ultim, sfârşesc prin a se înţelege doar ei înşişi sau între ei. Ceea ce, de altfel, nici nu le displace.

Pe ceilalţi îi admir pentru că au puterea de a mă aduce în faţa raftului pe care se găseşte produsul prezentat de ei. Cu umor, cu argumente puţine, dar imbatabile (tehnic vorbind). Mai mult mă mişcă simplitatea şi realismul evident (la îndemână) al poveştii decât mai ştiu eu ce procedee sofisticate. Care falsifică. Orice e artificial într-o imagine - statică sau în mişcare - mă îndepărtează, mă face neîncrezător, mă pierde şi mă scapă. De aceea, mă şi simt oarecum „jignit” de filmele de anticipaţie pline de roboţi şi de planete cu gravitaţie aidoma celei de pe Terra.

***

La festivalul TIFF…snobii au ocupat deja toate locurile şi mă frustrează, şi mă irită cu legitimaţiile lor de rahat, atârnate de gât. Purtarea acestor panglici colorate le schimbă până şi felul de a călca. Mulţi „uită” să şi le scoată atunci când ies din „raza de acţiune” a evenimentului. În închipuirea lor, cartoanele acelea plastifiate le solidizează, le confirmă „statutul". Precar, de altfel, dacă pentru asta au nevoie de o bucată de plastic colorat.

***

La „Vărzărie” în Cluj, mănânci ca acasă. Gustul ciorbei e desăvârşit. E un strigăt de victorie culinară în războiul gastronomic zilnic. O "beţie a simţurilor". Ospătăriţa te serveşte cu o severitate oarecum familiară. Ştie că vei reveni, chiar dacă ţi-ar scuipa în farfurie. Gustul mâncării e vrăjit. Definitiv!

Bucătăreasa se află dincolo de tejghea. Apropo de statut. N-are legitimaţie. Dar îşi răzbună precara vizibilitate gătind orgasmic. Şi folosind un machiaj strident. Din când în când, o poţi zări la ferestruica prin care se face transferul de blide aburinde. Ospătăriţele evită la limită să nu se calce pe picioare. Arată a femei voluntare, dominante, care acasă bat totul: copiii, covoarele, cuiele necesare şi soţul.

Vă plimbarăţi, cucoană?

Trebuie că întrebarea a pus-o una din bunicile mele reale sau poate o bunică fictivă, din acelea pe care le întîlneşti prin gări şi te aştepţi să fie neputincioase, inofensive ca apoi să le simţi muşcătura, ironia, puterea.

Cînd să-mi încep povestea, mi-am plimbat ochii prin virtual şi, cu dorinţa antipatică de a-i submina textul lui Cristian, includ un link: Cavalerul Tristei Figuri. Mare mi-e ruşinea că abia acum citesc, dar linkuirea nu-i de curtoazie, ci o bucurie reală, care se desparte de astă dată de curiozitatea "Dar cine e de scrie aşa bine?".

Că tot vorbeam de gări. Stau şi mă gîndesc cum ar arăta un catalog sentimental, ce idee veche, un catalog din acesta de gări şi opriri. Prăfoase şi singuratice, cu baruri şi crîşme de toată jalea, cu cîini leneşi, copii care fac din mînă sau înjură cu mîndrie şi-un rînjet. Măreţe, urmînd planuri optimiste de construcţie, vopsite gălbui şi terminate doar pe trei sferturi, umplute de zgomot, de veniri plecări oameni care se văd după zece ani oameni care se cunosc în tren şi merg ca prietenii. Impresionante, eficiente, mirosind a mîncăruri amestecate, nişte bucătării imense unde se toacă, se vorbeşte, se îmbrăţişează, scrîşneşte metalul. Pustii, excluse, unde nu mai rămîne nici măcar un vagon decolorat de soare. Un catalog sentimental care să nu treacă peste fapte stupide ca preţul biletelor, vechimea trenurilor, (supra)realismul unei ferestre ţinute deschise de o sticlă de apă, conversaţia cu necunoscuţi, să mai treacă timpul, oftaturile şi indispoziţia. Trasul cu urechea, plictiseala împărţită cu controlorul de bilete. Întîrzierile, iritările, şocul atîtor coincidenţe posibile.

Încă nu mi-am tras sufletul după Cluj, că acolo m-am plimbat, deci vă duc cu vorba. În mintea mea încă nelămurită, pun oraşul alături de Aglaja, care mi-a făcut cunoştinţă cu broscuţele - iniţierea. Zic că am făcut destule pentru o primă etapă, inclusiv dezlegat misterul domnului Zweig şi privit cu oarecare simpatie cărţile Harry Potter. În plus, am găsit un anticariat cochet şi ordonat, am admirat un balcon plin de flori şi m-am trezit deodată în liniştea pe care o tot numesc prin însemnări şi nu o mai ştiam de mult timp. Aici se include un mulţumesc.

Paranteză: Ce ochi uimiţi am făcut cînd am auzit primul mulţumesc pentru prezenţă/că ai stat cu mine/că m-ai însoţit; venea din partea cuiva pe jumătate inventat, deci cu atît mai mare surpriza. Şi totuşi, asemenea lucruri nu au voie să fie false.

Aseară, într-un parc de copii, o doamnă stătea într-un leagăn, vorbind la telefon; o copilă împingea de scaun. Fără sfîrşit.

Linkotextul

Propun textul alcătuit exclusiv din linkuri.

Textul hiperobiectiv. Textul care se autozămisleşte. Textul fără autor precis, dar cu mulţi autori imprecişi. Linkotextul. Pe care să-l reţii în mod aproximativ ca la socoată, la aritmetică: „unu ţinem minte". Am şi găsit numele pentru acest text de sine născătoriu: INTERNET. Ce e internetul dacă nu un mănunchi de linkuri fără număr? Iaca, într-o viaţă de om, încerci să le aduni pe toate laolaltă, le dai un titlu şi te semnezi. Suntem în faţa unei opere, deja.

Un text al cărui mesaj îţi scapă mereu, pentru că nu-l poţi cuprinde, trimiterile fiind veşnice, infinite. „Bun, deci ăsta zice aşa, să vedem ce vrea să afirme trimiterea cealaltă, mda, să presupunem că are dreptate, dar stai că mai e una, ah, asta le contrazice pe celelalte două. Dar ce susţineau celelalte două?"

De exemplu, astăzi, pentru a-mi respecta deadline-ul la editură, o să scriu atât: Vezi toate cărţile. Simt că voi avea un succes enorm. Creaţia mea se va vinde într-un tiraj ameţitor.

Momente din viaţa poeziei

(ex abrupto)

Ziua în care mergi prima oară într-un alt oraş, cînd gura şi ochii nu se mai satură de Noul Oraş, cînd vezi, după ore de umblat bezmetic, semnul oraşului pe corpul tău.

Mergi printr-o mare nemişcată, tocmai fiindcă e aceeaşi cunoscută forfotă, şi deodată, la capăt strada se dezbracă de stradă, apare un loc pe care nu l-ai mai văzut, poate doar în vreun film sau în somn, dar ţi se pare că numai acela ar putea fi al tău, locul dintr-un gol.

Te trezeşti dintr-un vis prostuţ, pe care nu ai îndrăzni să-l mărturiseşti nici în glumă, şi îţi dai seama că bucăţi din el au rămas pe pernă, că poţi, la o adică, să primeşti şi un kitsch duios fără proteste.

Mergi pe stradă sau citeşti sau dormi în tramvai şi simţi cum o linişte ciudată ţi se strecoară în corp, ca şi cum ai fi trăit vreo mie de ani şi-ai fi atît de înţelept, încît nu ţi-ar păsa ce e măreţ şi ce e uzat.

Vezi soarele roşu printr-un geam murdar.

Înţelegi şi nu poţi explica: "Ar trebui pînă la capăt să atîrne cerul de ploi altă vrăjitorie ar triumfa cînd luna duios mucezeşte în răni Şi numai seara ne vom aminti unul de altul vom rămîne o clipă descoperiţi ruşinaţi şi vom plînge puţin pentru noi şi pentru ceilalţi".

Dimineaţa, la ora fericită cînd îţi piere somnul, auzi cum nu vine nimic de dincolo de fereastră.

Te uiţi printre poze vechi şi dai de o figură cunoscută. O ştergi de mai multe ori cu degetul şi întrebi Cine eşti?Cine eşti?

----
De aceea, domnule, nici nu îndrăznesc să vorbesc cu adevărat de poezie. O întîmplare minunată cînd este scrisă şi una fericită cînd pot înţelege, doar citind; dar se întîmplă rar şi fără nici un haz: muzicapoezia e intimă şi interzisă introspecţiei.

17

Sau lauda de sine (şi avertizare: iarăşi un post cu linkuri multe, enervant de multe)

Pe tejgheaua Prăvăliei nr.17 stă o întrebare grea: Care a fost primul lucru de om mare pe care l-aţi făcut? Răspunsurile la asemenea întrebare delfică sunt pe măsură.
Marion continuă să fie de o frumuseţe nebunească.
Subsemnata scrie despre Întîlnirea Gabrielei Adameşteanu, iar Cătălin Sturza despre Teodosie cel Mic.
Coincidenţa vine cînd un fragment din interviul cu Robert Şerban are legătură cu o afirmaţie a lui Thomas Mann, citită de curînd (aici se vede că trebuie să dăm alt nume acestor potriviri, nu coincidenţe). Robert Şerban spune aşa: "Cum nu ştiu să pictez, mi-ar plăcea să ştiu să pictez (sunt chiar un mic colecţionar de tablouri, am făcut patru ani de pictură în gimnaziu), cum nu ştiu să cânt, cum nu ştiu să dansez, cum nu ştiu să fac teatru, atunci scriu. E, până la urmă, cel mai simplu şi mai ieftin mijloc de a comunica cu tine. Poezia e un mod bun de a comunica cu forul tău interior, cu inima ta, cu mintea ta, şi (în momentul în care faci public ceea ce ai scris) de a comunica cu oameni."
Florentin Smarandache scrie note din India.
Şi totul e pe alese, fotografii cu pisici în geam şi ora de ceai imaginară, liniştea de dimineaţă, lumină, echilibru.