Dragă mătuşă,

Ştiu că ai început să citeşti din nou. Ştiu că eşti mîndră de asta, timidă, încîntată. Ştiu că mintea dumitale, acum şi numai acum, e limpede şi uşoară precum o rochie subţire de in. Acum şi numai acum, nesăţioasă, curată şi nesigură.

Azi (e dimineaţă, peste stradă un paznic şi doi vlăjgani hohotesc şi-şi strîng mîinile; nu ştiu dacă rîd sau plîng sau ascultă muzica lor), azi voiam să îţi scriu despre metaforele exacte, despre trei eseuri de Lucian Raicu şi despre cîteva zile care-au trecut. Nu mă mir că la telefon rămîn lungi tăceri între noi, în care nu încape nici un ăăă, atunci trebuie să vină repede o întrebare: Şiiii, ce-ai făcut de mîncare? deşi aş vrea să te întreb cîte feluri de peroxizi cunoşti. În fine, copilării.

Dar o să rămînă amînate metaforele, eseurile şi orele de literatură, mai ales acestea din urmă, supărătoare şi viclene. Poate într-o altă scrisoare...Mi-e prea drag felul în care zici "Adu-mi ceva de citit cînd mai vii..." Felul în care îţi trăieşti tinereţea acum, sub ochii obidiţi ai vîrstei dumitale, sub buzele strînse ale cucoanelor numai reproş şi acreală; din tinereţea dumitale tînără au rămas praf şi foi roase de şoareci, un pantof mov în pod. Cine mai poartă acum pantofi mov, spune şi dumneata...

Mai voiam să îţi spun ceva care-ar fi meritat să stea la începutul scrisorii, ceva ce doar acum ai putea să înţelegi: "Într-un cuvînt, mi-a fost hărăzit să văd cu ochii mei pe Lotte a lui Werther..."