Trebuie că întrebarea a pus-o una din bunicile mele reale sau poate o bunică fictivă, din acelea pe care le întîlneşti prin gări şi te aştepţi să fie neputincioase, inofensive ca apoi să le simţi muşcătura, ironia, puterea.
Cînd să-mi încep povestea, mi-am plimbat ochii prin virtual şi, cu dorinţa antipatică de a-i submina textul lui Cristian, includ un link: Cavalerul Tristei Figuri. Mare mi-e ruşinea că abia acum citesc, dar linkuirea nu-i de curtoazie, ci o bucurie reală, care se desparte de astă dată de curiozitatea "Dar cine e de scrie aşa bine?".
Că tot vorbeam de gări. Stau şi mă gîndesc cum ar arăta un catalog sentimental, ce idee veche, un catalog din acesta de gări şi opriri. Prăfoase şi singuratice, cu baruri şi crîşme de toată jalea, cu cîini leneşi, copii care fac din mînă sau înjură cu mîndrie şi-un rînjet. Măreţe, urmînd planuri optimiste de construcţie, vopsite gălbui şi terminate doar pe trei sferturi, umplute de zgomot, de veniri plecări oameni care se văd după zece ani oameni care se cunosc în tren şi merg ca prietenii. Impresionante, eficiente, mirosind a mîncăruri amestecate, nişte bucătării imense unde se toacă, se vorbeşte, se îmbrăţişează, scrîşneşte metalul. Pustii, excluse, unde nu mai rămîne nici măcar un vagon decolorat de soare. Un catalog sentimental care să nu treacă peste fapte stupide ca preţul biletelor, vechimea trenurilor, (supra)realismul unei ferestre ţinute deschise de o sticlă de apă, conversaţia cu necunoscuţi, să mai treacă timpul, oftaturile şi indispoziţia. Trasul cu urechea, plictiseala împărţită cu controlorul de bilete. Întîrzierile, iritările, şocul atîtor coincidenţe posibile.
Încă nu mi-am tras sufletul după Cluj, că acolo m-am plimbat, deci vă duc cu vorba. În mintea mea încă nelămurită, pun oraşul alături de Aglaja, care mi-a făcut cunoştinţă cu broscuţele - iniţierea. Zic că am făcut destule pentru o primă etapă, inclusiv dezlegat misterul domnului Zweig şi privit cu oarecare simpatie cărţile Harry Potter. În plus, am găsit un anticariat cochet şi ordonat, am admirat un balcon plin de flori şi m-am trezit deodată în liniştea pe care o tot numesc prin însemnări şi nu o mai ştiam de mult timp. Aici se include un mulţumesc.
Paranteză: Ce ochi uimiţi am făcut cînd am auzit primul mulţumesc pentru prezenţă/că ai stat cu mine/că m-ai însoţit; venea din partea cuiva pe jumătate inventat, deci cu atît mai mare surpriza. Şi totuşi, asemenea lucruri nu au voie să fie false.
Aseară, într-un parc de copii, o doamnă stătea într-un leagăn, vorbind la telefon; o copilă împingea de scaun. Fără sfîrşit.
Cînd să-mi încep povestea, mi-am plimbat ochii prin virtual şi, cu dorinţa antipatică de a-i submina textul lui Cristian, includ un link: Cavalerul Tristei Figuri. Mare mi-e ruşinea că abia acum citesc, dar linkuirea nu-i de curtoazie, ci o bucurie reală, care se desparte de astă dată de curiozitatea "Dar cine e de scrie aşa bine?".
Că tot vorbeam de gări. Stau şi mă gîndesc cum ar arăta un catalog sentimental, ce idee veche, un catalog din acesta de gări şi opriri. Prăfoase şi singuratice, cu baruri şi crîşme de toată jalea, cu cîini leneşi, copii care fac din mînă sau înjură cu mîndrie şi-un rînjet. Măreţe, urmînd planuri optimiste de construcţie, vopsite gălbui şi terminate doar pe trei sferturi, umplute de zgomot, de veniri plecări oameni care se văd după zece ani oameni care se cunosc în tren şi merg ca prietenii. Impresionante, eficiente, mirosind a mîncăruri amestecate, nişte bucătării imense unde se toacă, se vorbeşte, se îmbrăţişează, scrîşneşte metalul. Pustii, excluse, unde nu mai rămîne nici măcar un vagon decolorat de soare. Un catalog sentimental care să nu treacă peste fapte stupide ca preţul biletelor, vechimea trenurilor, (supra)realismul unei ferestre ţinute deschise de o sticlă de apă, conversaţia cu necunoscuţi, să mai treacă timpul, oftaturile şi indispoziţia. Trasul cu urechea, plictiseala împărţită cu controlorul de bilete. Întîrzierile, iritările, şocul atîtor coincidenţe posibile.
Încă nu mi-am tras sufletul după Cluj, că acolo m-am plimbat, deci vă duc cu vorba. În mintea mea încă nelămurită, pun oraşul alături de Aglaja, care mi-a făcut cunoştinţă cu broscuţele - iniţierea. Zic că am făcut destule pentru o primă etapă, inclusiv dezlegat misterul domnului Zweig şi privit cu oarecare simpatie cărţile Harry Potter. În plus, am găsit un anticariat cochet şi ordonat, am admirat un balcon plin de flori şi m-am trezit deodată în liniştea pe care o tot numesc prin însemnări şi nu o mai ştiam de mult timp. Aici se include un mulţumesc.
Paranteză: Ce ochi uimiţi am făcut cînd am auzit primul mulţumesc pentru prezenţă/că ai stat cu mine/că m-ai însoţit; venea din partea cuiva pe jumătate inventat, deci cu atît mai mare surpriza. Şi totuşi, asemenea lucruri nu au voie să fie false.
Aseară, într-un parc de copii, o doamnă stătea într-un leagăn, vorbind la telefon; o copilă împingea de scaun. Fără sfîrşit.
13 comentarii:
Nu atât faptul că introduci linkuri mă zgârie pe răbdare. Mă miră că după aceea te ocupi de cu totul altceva.
Dă linkul, zic io, şi apoi comentează-i rostul. Nu te sfii. Nu schimba vorba. Un site ca acela chiar merita o oprire. Nu să fie pomenit "printre altele".
***
Mereu m-au depăşit convorbirile din tren şi relaţiile stabilite acolo. În tren, îmi place al naibii să fiu tăcut, să citesc sau să mă uit până la epuizare pe fereastră. Şi apoi să adorm.
Vorbăria goală, iniţiată de cei mai mult sa mai puţin în vârstă, de cei cu spaimă de propriile gânduri, mă oboseşte până într-atât încât îmi vine să sar din tren.
Poate sunt aci prea ardelean...dar nu i-am înţeles în veci pe cei care, deîndată ce intră şi se instalează în compartiment, îi iau la rând pe ocazionalii "parteneri" de călătorie şi îi întreabă, cu o insistenţă ce nu acceptă lipsa unui răspuns, încotro călătoresc. De parcă aceea nu ar fi un simplu drum cu un anume tren mizerabil, ci o iniţiere, o călătorie către sine. Blabla.
Mi se întâmplă să mă şi implic în discuţii. Ca să fac, pe urmă, eforturi disperate a uita pasiunea dezagreabilă cu care mi-am susţinut punctul de vedere într-un subiect de nimic.
Aşteptăm impresii de la Cluj. Merită mai mult oraşul acela, decît o simplă menţionare a numelui.
Sarut-mana de aprecieri, Hiacintei, o domnita demna de toata stima pe care Cavalerul nu va pregeta nici o clipa sa o salveze din ghearele oricarui monstru.
Insa cu domnul Cristian Sarb lucrurile stau diferit: daca nu va recunoaste ca Zaza e cea mai frumoasa domnita de pe Pamant, va trebui sa ne luptam in lupta dreapta. Las armele la alegerea lui.
Precizez, deşi este extrem de vizibil: CRISTIAN SÎRB! SÎRB. :)
Ce am eu a împărţi cu Domniţa Zaza?! Ce arme aleg? Propun să facem un schimb de CD-uri cu muzică.
Şi ca să sting "conflictul", admit: Zaza este cea mai frumoasă Domniţă. Dar Hiacint este cel mai neobişnuit/reuşit caz de întrupare literară întâlnit până azi.
Scuze pentru nume, ma grabeam azi sa plec la munca.
Partea cu domnita Zaza se referea la faptul ca ea este pentru Cavaler un fel de Dulcineea din Toboso, iar Cavalerul nu poate admite, atunci cand intersecteaza un alt cavaler, ca acesta din urma sa declare că ar exista o alta domnita mai frumoasa decat Dulcineea lui. Este datoria Cavalerului Tristei Figuri sa apere cu arma frumusetea Dulcineei lui.
De asemenea, Cavalerul se inclina in fata proiectului literar Hiacint si isi declara respectele sale, recunoscandu-i toate meritele ce i se cuvin.
Stimate Cavaler,
Complimentele dumitale mi-au făcut ziua senină (cum ziceam într-un mail, ca un pufnorocel), de aici se înţelege că nu-s numai proiect literar. Sau...?
Aceeaşi părere Zaza=Dulcineea avem şi noi, după cum repede am declarat, iar asta nu face decît să confirme loialitatea dumitale.
Nu, eşti î n t r u p a r e literară, deci ai depăşit faza de proiect, după cum subliniam mai ieri. Iar, dacă stăm şi cugetăm drept, nici nu cred că ai trecut vreodată prin faza de proiect, ci te-ai bucurat direct de privilegiul întrupării.
Mă gândesc la figurinele acelea dansante decupate în paginile unei cărţi de poveşti pentru copii. Ceva de genul: El Laberinto del Fauno, dacă aţi urmărit.
Nu mă rugaţi să definesc sintagma, pentru că prea multe cuprinde.
"Figurine dansante" decupate, dar încă înlănţuite de paginile cărţii. Şi mai ales, important!, vii...Nu din carton.
Comentariile voastre i-au taiat respiraţia Cavalerului.
Totuşi, o voi porni din nou la drum, caci trebuie să-mi ajung din urmă scutierul.
La bună reîntâlnire.
Asta e nouă. Un scutier ce impune ritmul Cavalerului său. Detectez corectitudine politică? :)
Problema cu ritmul e importantă, mai exact, problema secţiei ritmice.
Nu e corectitudine politică, nu stiu exact ce e, asta o sa vedem pe parcurs. Viitorul e imprevizibil... (dar nu sună, neapărat, bine:))
Un Cavaler de talia domniei voastre are neapărat nevoie de roaming, din moment ce face reclamă mascată la o anumită firmă portocalie de telefonie mobilă?
Dacă nu e political correctness, atunci e revoluţie burgheză în faza incipientă.
Şi, vă implor, să nu aducem ritmul la secţie.
Domnilor, mă depăşiţi. Putem reveni la vorbitul despre gări şi trenuri?Hm?
Vai de mine, câtă înflăcărare, ce flaterii, Seraiul se cutremură de atâta loialitate, deşi recunoaşte că în sanctum sanctorum nu e loc decât de spija de la Podul de Pământ.
Fir-ar să fie.
Trimiteți un comentariu