Pe feţele anumitor oameni, odată cu înaintarea în vârstă, se imprimă ireversibil urmele pizmei şi răutăţii. Am văzut-o pe femeia aceea căreia toată familia mea i-a dat bineţe de dimineaţă, din maşină. Parcă ne blestemase când ne-a răspuns la salut. Nişte ochi mici şi răi, la a căror uitătură înciudată participau cu succes şi cu inspiraţie ridurile; o subliniau, o întăreau, o armonizau cu restul feţei.
Am văzut voinţe care s-au tocit pentru că purtătorii lor nu au avut ocazia să le folosească; perseverenţa lor nu a avut nici o finalitate.
Am văzut adulţi cu suflete de copii, rătăcind până noaptea târziu departe de casă, nu pentru că ar fi fost alungaţi să-şi caute rostul în lume, ci pentru că, din neîncredere, li s-a inoculat în suflet simţământul neputinţei.
***
Când seara începu să se schimbe în noapte, singurele sunete care-mi puteau semnala prezenţa unei cât de restrânse sălbăticii erau cântecul rar şi egal al unei bufniţe (îl ascult aşa cum copiii se uită la ZOO la un animal exotic) şi foşnetul dintr-o dată mai supărat al vântului, o pală uşoară ce se frecase puţin de un zid. Incredibil de departe e vremea când puteam să imit ţipătul metalic al acvilelor ce pluteau, în satul copilăriei mele, pe deasupra curţilor pline de curci şi găini! Dacă aş mai încerca şi acum, cu vocea asta incertă, şi aş vedea cum nu reuşesc, cred că aş izbucni în lacrimi. Nu ştie nimeni, dar o dată, recent, am dat o “probă”. Rezultatul a fost patetic. Am simţit, cu un huruit îndepărtat, cum se năruie o lume…
***Dialog. Bărbat şi femeie.
El: Mulţumesc că exişti!
Ea: Cu plăcere.
Ea îşi lăsă absentă capul aproape bălai pe umărul lui, nereuşind să simtă nici o tresărire din furia îndoielilor care-i măcinau lui sufletul. Puţin câte puţin, dragostea dintre ei pălea, umbrită de nespusa frumuseţe a femeii.
***
Replici dintr-un film francez:
„- Scrieţi?”
„- Cum aţi putut ghici asta?”
„- Din felul în care tăceţi”.
Fără comentarii…
***
Cum naiba - vă întreb - sună asta în franceză: „Pandele, qui se dirigeait vers son fauteuil, s’arreta pile et me regarda d’un air étonné.” Ce dracu poate căuta Pandele într-un „fauteuil”!? (citat din 19 trandafiri de Eliade, ediţia franceză)
8 comentarii:
long time no comment. ;)
deci, amu si tu, cum ce cauta. poate e ca in bancu ala cu taranu care nu vea sa meraga la vaci, sau la oi, sau la nu mai stiu io ce... ca, vorba lui, ii repugna!!! ;)
in plus mi-a placut faza cu tacutul. am tot incercat sa ma gandesc ce pana mea de film este, dar evident ca n-am preusit sa-mi rapsund la aceasta existentiala intrebare.
mno, take care
Tare postarea asta.
"Am văzut voinţe care s-au tocit pentru că purtătorii lor nu au avut ocazii a le folosi; perseverenţa lor nu a avut nici o finalitate." Vointa care se toceste si nu are finalitate se numeste DILEMA. Iar dilema este o boala a vointei, spune Sf. Augustin in Confesiuni. Sa stai pe loc si sa te tot gandesti ce sa faci si sa nu stii nimi, este demonic....
DILEMĂ fie! Dar de ce să vorbim direct când o putem spune pe ocolite? :)
Dilema parazitează Voinţa. Dar din Dilemă s-au născut şi civilizaţia, şi indolenţa, şi decăderea.
Ilie, ai deschis răni. :)
Pentru chestia cu Pandele se iartă şi blasfemiile despre Borges...
Cristian, asa e, din DILEMA s-au nascut si indolenta, si civilizatia, si decaderea, ceea ce inseamna ca si indolenta, si decaderea, si civilizatia vor lua sfarsit cand timpul se va termina si cand nu va mai fi vreo dilema, ci numai vointa certa. Ranile omenirii vor trebui sa se cicatrizeze si in final sa dispara.
Dar ce ne facem cu iluzionistii pana atunci, cu fantasmele acestei lumi, cu cei care cred ca aici, si nu dincolo, se poate eradica imperfectiunea si se poate atinge perfectiunea? Cu ei, cu aceste rani necicatrizate, ce facem? E totusi o intrebare fara raspuns. N-ai ce sa faci cu ei pentru ca nu sunt buni la nimic. Trebuiesc lasati sa paleasca singuri, rosi de timp si de limitele ratiunii pure. :-)
Şi ca să răspund, totuşi, întrebării.
Păi cum să sune? Uşor nazal, cu "e muet" şi neapărat accentul pe ultima silabă.
Blasfemii? Să nu exagerăm. Nu am făcut decât să mărturisesc.
Culmea e, că apariţia primei dileme, adică a primului sâmbure de civilizaţie, a lăsat urme de neşters în noi.
Renunţarea la voinţa pură şi intrarea în era raţiunii pure este o traumă echivalentă cu alungarea din grădinile paradisului primordial sau cu traumatismul naşterii. O rană vindecată strâmb, sub a cărei cicatrice colcăie încă ameninţarea infecţiei.
Nu fac apologia sălbaticului, mă "uit" doar în urmă cu câteva mii de ani, vin înapoi şi nu văd schimbări masive în structura noastră. Nu îmi pot alunga o grimasă de dezamăgire. Religia, ideologiile nu au făcut mare lucru din noi. Rezultatul este un om pervertit, îmbrăcat fistichiu, ţinut în frâu de norme şi care se plimbă în scaunul cu rotile al tehnologiei. O creatură vag evoluată, căreia cerinţa de a fi pur raţional şi vânător de performanţe exclusiv intelectuale îi provoacă dureri sufleteşti atroce.
Eu unul sunt de acord că acei suferinzi, obsesivi căutători de perfecţiune pot fi numiţi "răni". Nu cunosc soluţii pentru ce am înşirat aici. Dar simt că ne înşelăm flagrant cînd căutăm desăvârşirea fie numai şi numai în sălbăticie, în întoarcerea la origini, fie numai în performanţe intelectuale.
Desăvârşirea vine de altundeva. Din altceva. Dacă nu ne-am tot risipi atâta prin cărţi, haite şi mici preocupări automăgulitoare, am avea mai multe şanse să ţintim mai precis.
Trimiteți un comentariu