Ești bine?

Să presupunem că avem două personaje. O ea și un el. El izbucnește într-un plâns subit (sau îl bușește plânsul, cum zic sudiștii). Ea întreabă:

- Ești bine?

Dacă aș fi eu scriitorul, ajuns la scena asta, l-aș pune pe el să-i tragă ei un cap în gură pentru felul cum a pus întrebarea!

Măi, Duffy, dacă mă vezi că plâng, cum dracu' să fiu “bine”? Eventual, poți să mă întrebi: ce ai? Ce se petrece cu tine? Ce s-a întâmplat? Sunt desfigurat de plâns, deci evident nu e “bine”!

“Ești bine” ăsta (cu varianta sa: “te simți bine?”) este în mod sigur înșurubat în creieraș odată cu excesul de filme americane (toți românii “cunoaștem” engleza, nu-i așa?). Dar îl auzim și în viața de zi cu zi, rostit de tot felul de prostuți - corporate ori ba - ghiftuiți cu Netflix.

Fly green

A fost acum un veac seara aceea scăldată în whisky ieftin vândut scump barul coclit înverzit iarnă frig un pahar după altul, keepemcomin, sau să fi luat oare dintru început unul dublu cu plata în avans ca s-o pot șterge la primul semn de îndurare? Detaliile se estompează, trec odată cu secolul, rămâne eternizat sentimentul împovărător al umilinței de a fi fost ținut în stradă la poartă motorul pornit al taxiului tăcerea extrem de grăitoare, docilă, a taximetristului, nici un alt taximetrist n-a mai tăcut așa în viața mea, în viața lui, cursa înapoi la o altă adresă nici o întrebare adițională din partea șoferului asurzitor de discret. Câte din astea o mai fi văzut, la câte o mai fi asistat!

Bețivi sentimentali, așteptând degeaba în mașina lui, pe timpul lui, pe banii lor, duhnind a alcool, orice fel de alcool chiar și cel mai scump iese înapoi din om sub forma unor vapori împuțiți, mult mai împuțiți decât la intrare.

Nu știu nici până azi cât timp am petrecut cu paharul de dublu în față, un timp nedefinit, minute repezi, nemăsurate, dar mă grăbeam, hotărârea fusese luată, deci n-am stat foarte mult - presupun. Înăuntru era chiar plăcut, ca într-un pântece învelit într-o epidermă prea subțire, lumină slabă, voci scăzute, lume puțină, atâta că mă simțeam privit insistent, dar nu-mi prea păsa, și de altfel nu sunt sigur dacă nu cumva privirile curioase erau doar în mintea mea, nu mă atingeau. Poate că, din contră, mi-aș fi dorit să fiu privit, ghicit și compătimit măcar din priviri.

A fost un pic ca-n filmele ușurele spre proaste, unul dintre gesturile prin care (m-)am abandonat, acceptând să decad în ochii proprii și care a pregătit ruptura de mai târziu a punților, a pregătit-o, nu s-a petrecut imediat, nu mai țin minte când anume a avut loc scena asta penibilă, înainte de, după ce? Să fi avut deja în mine germenele traseului, iar băutura să fi cristalizat asta, s-o fi adus în prim plan, s-o fi transformat în decizie disperată, imperioasa nevoie de a mă pune imediat în mișcare, chiar si într-un mod stupid, făcut la cacealma, absurd, riscant, scandalos?

Carosabilul umed, contorul torcând inaudibil, fără urmă de solidaritate. Nici un cuvânt, nici o întrebare. Totul mă acuza, inclusiv scenografia iernatică. Indigest moment, și regretabil! Dar necesar, ca să-mi deschisă calea către presupusa trezire de apoi.

Păstârnac

 Sunt un jidov rătăcitor. Contest statornicia, resping autoritatea. N-am nație, n-am drapel, n-am casa mea, refuz mai departe înrădăcinarea. Prea îndelungă perioada cât am fost dependent, ca să mai am vreun apetit pentru a mă lega de ceva.

Vecinătăți

 Vecinii de peste drum (îi poți numi vecini, când stai cu chirie?) construiesc ceva în curte, „bagă betoane” - cum se zice. Zgomotul metalic al lopeții înfipte cu ciudă în prundiș e un semnal pentru mine că „astăzi avem treabă, să nu-ți faci planuri”, e amintirea dăților în care era de lucru acasă și eu mă ascundeam, turmentat, în camera mea, încercând ostentativ să dorm, să fac ce voiam eu, nu ce voiau ei.

Lopata, scrâșnind sec în nisip, betoniera răcnind în gol, eu trebuind să car apă sau să alerg ca să opresc apa. Adult ca vârstă, n-o simțeam, mă simțeam redus la funcția de argat, un pic cam umilitor. Trebuia să fie rugați și chemați alții ca să lucreze, neplătiți, doar pentru că erau neamuri sau prieteni. Eu, privind la ei pe geam, până mă-nduram să ies.

Iar somnul meu devenea și mai chinuit, ascunzișul meu în semiîntunericul camerei - și mai rușinos, apăsător, penalizabil, paralizant.

Lopata aceea țipând rănită de pietre și strigătele tatălui fața lui asudată bronzată descompusă de efort și de nemulțumirea veșnică - la care și eu contribuisem din plin prin lipsa de „chemare” către muncile domestice - pe care o purta încifrată în suflet, dar și pe chip, răvășindu-i-le.

Vina cărților

 Am crezut cu tărie (și aș zice că - în continuare - cred) în aceea că lectura atâtor cărți va lăsa urme bune în mine, mă va face mai calm, mai omenos, mai tolerant, mai meditativ. Am îndoieli că lucrurile au decurs chiar așa. Încă mai sper, dar credința a pălit.

Nu acest gen de transformare este adusă de cărți. Cărțile mi-au apropiat, parcă, o lupă de ochi. Văd totul mărit, amplificat, crud, amănunțit. Sunt tot mai neîndurător cu ceea ce văd. Nu regăsesc în mine acel grad sănătos de resemnare. „Puțini oameni înțeleg că există un refuz ce n-are nimic comun cu renunțarea.” (A. Camus)

Sunt ostil, sunt mușcător, deși timid, lipsit de îndrăzneală în cele mai stranii împrejurări, dar agresiv - te miri când și cu cine. Sunt o plită încinsă, un arc întins, un replicar, un reactor...

Cărțile mi-au pus în mâini mai multe unelte, arme, modalități de a ieși din mine, de a deversa, cum îmi tot place să spun. Sunt un nazist gramatical, din cauza lor, sunt și un maniac al stilului, bine șlefuit sau din topor, dar - în mine - am rămas la fel de tulburat și dezorientat („o persoană foarte tulburată”), nestatornic, meteorologic - nu știu cum o să fiu de azi pe mâine, umoral până la maxima oboseală.

Cărțile m-au nepregătit pentru a fi în lume. O refuz, îi arăt gesturi obscene cu deget de muie, îi vandalizez icoanele făcătoare de minciuni.

Din toate țările

 Muncitorii care lucrează la învelirea blocului vecin se plimbă nonșalanți pe schele, se uită prin casele oamenilor, după care, excitați de intimitatea pe care o încalcă, ejaculează de sus în creștetul trecătorilor.

l'arbre qui cachait la forêt

 Nopțile astea cu somn precar și vise murdare îmi dau impresia că am fost fugărit peste brazdele arate, recent sau mai demult, alea recente sunt negre, tari, arcuite ca niște coapse tonifiate, sunt clisoase, îți poți suci glezna călcând cum nu trebuie (între ele), pe când cele vechi, cu toate că și-au păstrat forma, sunt sfărâmicioase, calcifiate, înșelătoare ca nisipul,  te încetinesc, te țin pe loc.

Știu cum e, am încercat să alerg peste brazde când eram copil. Mă împiedic, dau să cad, îmi revin, cad, salt înainte, acum sunt în aer, mai încolo mușc țărâna, o scuip, o prind în palmele încleștate, îndârjit că nu pot înainta, parcă aș sta mereu pe loc, în ciuda efortului imens și a aerului tare.

Port sâmbete

 E una dintre sâmbetele ce urmează unei nopți petrecute într-un zbucium steril - nedormită, sufocantă, ucigașă.

Mă dezintegrez în ziua următoare, acțiunile și gândurile îmi sunt total dezarticulate și numai cu eforturi înzecite mă pot aduna puțin ca să evit comiterea unor greșeli greu de răscumpărat apoi.

Dar reușesc să mă recompun, cu eforturi mecanice, ce mă vor face să mă simt epuizat la finalul zilei, șofez, trec strada, citesc niște pagini, cumpăr câte ceva, plătesc fără a mă încurca în socoteli sau în pin-uri de card, dialoghez sec și timid cu vânzătorii care-s placizi încă din zori.

Chaleur

 Răbdarea îndelungii mângâieri a spatelui, căldura palmelor, febra ce ți le încinge, transpirația ce repede ți le îmbrobodește, îmbrățișarea incompletă, oprită de curbura osoasă a spatelui, oasele imediat dincolo de piele, moliciunea neopunând rezistență a coapselor și-a feselor, arhitectura fără defecțiune a palmei și a labei piciorului, palmele mici, degete lungi, subțiri, șoptind aristocratic în mișcarea lor, picioare palide, cu bronzul scăpătat, gălbui și rece.

Apocalipsa rațiunii, genunea simțurilor, violența intrării, strigătele scandalizate. Morțile repetate.

French fries

« On écrit toujours à cause du malheur. On écrit parce que quelque chose ne va pas. » (Jean d’Ormesson)

Micuța infantă

“Bărbatul face pe prostul ca să-i placă femeii, se târăște ca să o obțină, apoi, după ce a avut-o, devine grosolan, spre a se răzbuna de umilința până la care a trebuit să coboare. Este ritmul raporturilor dintre sexe” (Montherlant)

Pi dos

 Mă dau la fund, cobor înăuntrul meu pe scara cărților citite, odată cu fiecare pagină cu fiecare carte în care mă scufund și pe care apoi mi-o leg de glezne ca să mă trangă-n jos în mine.

Mă străduisem prea mult, după care, trezit ca vinul desfăcut prea devreme, am tras frâna, am lăsat-o mai moale, am devenit precaut, mai precaut decât în timpul primilor pași, nu arăta deloc promițător ce se întrezărea, iar preparativele din culise erau atât de bine dosite încât nici o bobiță de sudoare n-a ieșit la suprafață. Un mic gând, o trădare de sine, o tresărire, un preview.

Cărți de joc

 Cartea asta, Luminătorii, e scrisă într-un stil revolut ce nu mă implică mai deloc. Catton își tratează personajele cu condescendență, parc-ar fi niște copii idioți, cu toate că unii protagoniști sunt apoi (sau în prealabil) caracterizați ca având o istețime peste medie. Nu înțeleg cum „așa ceva” a primit Man Booker. Cum poți compune ca-n sec. XIX - o pastișă, practic - și să iei Man Booker?

Niște pasaje descriptive de tot căscatul, rame de tablouri, broderii, detalii nefolositoare, divagații - nu sporesc suspense-ul, sporesc enervarea.

Somn, somn, să-nălțăm

 Am uitat de când n-am mai dormit bine. Am uitat ultimul somn bun, complet, fără întreruperi. Mă zbat noaptea ca un pește care a uitat să înoate, un pește ce visează uscatul, fiindu-i groază că se va trezi și va fi nevoit să-nvețe să respire într-un mediu nefamiliar, ostil.

Cu tot somnul scurt, visez o frumoasă moartă, trăsături de lună în creștere, oval, rotunjimi în expansiune, ochi nespus de vorbăreți, altfel tăcută, mută, grăind numai prin frumusețea ei îmbălsămată.