Ani de liceu

  Imagini vii cu niște colegi de liceu - sentimental vorbind - morți pentru mine. O „recolecție” de chipuri, profesori & colegi, îmbătrânirea lor, ușurarea de a nu-mi fi dor de ei, ci numai de vremurile acelea, de tinerețe, și nu în întregime - poate extazul, muzica, dansul frenetic, râsul la glume de calitate.

N-am fost niciodată cu adevărat atașat de ei, dar cât timp m-am aflat în mijlocul lor, mi-am făcut simțită prezența cu vorbe de duh, iuți și bine plasate, măscări prin care am cucerit - dintotdeauna și oriunde - simpatia. Cardul meu de acces în acea mică lume.

Totul a fost „contra cost” - m-a costat un însemnat efort de inspirație și originalitate.

Dar n-am ținut profund la colegi. M-am simțit mereu un intrus printre ei, un outsider. Nu cred și n-am pretenția c-am fost singurul. Mi-am câștigat locul în „elita” clasei prin spirit și istețime. Părinții mei n-aveau un „nume”. Mi-au fost de mare folos repeziciunea intuiției, improvizația spontană etc. În rest, părea că erau cu o generație mai mari decât mine. Așa au rămas până astăzi.

O fertilă cârdășie a noastră. Unii dintre ei fuseseră deja și au rămas prieteni. N-am reușit să pătrund acolo. Mi-a ieșit doar o apropiere cu termen strict de expirare. Nu zic că în mod voit am păstrat distanța, dar n-am găsit nici la ei ușile sufletului deschise. Totul până-n prag. N-am depăsit pragul.

Mai plouă

 Plouă, în sfârșit, după săptămâni de uscăciune. Pământ crăpat. Și ce bine că plouă! Ieri, o zi ceva mai mohorâtă, am chemat-o și am așteptat să vină ploaia; lumina zilei prevestea aversa - una izbăvitoare. Dar ploaia a venit abia astăzi, ca un cadou rătăcit. Plouă des, mărunt, așa cum se cerea.

N-am nici un plan pe afară. Bucurie. Trec rafale de vânt, nu mașini. De unde desprind că mulți circulaseră din cauză că-i stârnea soarele și n-aveau altă treabă, n-aveau stare.

Pocăiți-vă...

 Muzica & dansul „nu sunt de la Dumnezeu”. Prefer să le spun „neoprotestanți” celor care cred asta, poate că-mi place rotunjimea sonoră a prefixului neo. 

Printre puținele obiecte lumești „sacre”, pentru mine: cărțile. Mă port îndatoritor chiar și cu cele slabe (pe care nu le voi reciti). Ce spun eu de cărți, când până și cu ziarele tipărite...

*

Am primit un gând pe e-mailul minții, cât zăboveam la baie (mă încrețește epidermic eufemismul „baie” pentru budă; doar nu te caci în cadă sau la duș). Dar crezi că-l mai știu? Era ca un vers, ca un motto, un haiku, o scurtă frază dintre cele pe care le încrustezi pe monumentul cuiva, înșurubată în conștiința mea, foarte aproape de locul dominant ocupat de imago-ul autorității parentale - cât de uscat sună asta.

Înrădăcinat în psihic, parazitul imaginii părinților-de-care-te-temi. Părinții de mulțumit. Iubitori, dar arătându-și mai apăsat exigența și criticismul (decât dragostea), veghind cu un zâmbet neîncrezător-subțire asupra faptelor mele. Părinții aceia omnipotenți și atoatevăzători, din închipuirea copilului, și care au cunoștință despre tot ce mișc eu. Chiar când nu-s de față.

„Educația de succes” = părinții croindu-și un cort și instalându-l în supraeul tău.

Raki

 Berea e frecție - bei și piși. O ușoară senzație de îngreunare, o ușoară veselie și o amețeală oarecare - nimic. Dar țuica, odată băută, te urmărește întreaga zi. Se face borhot în tine și, pe lângă asta, continuă să-ți fermenteze și-n mațe, susținută de bacteriile euforizate ale digestiei - e ca și când ai mai bea și după ce ai încetat să bei.

Ai de îndurat putoarea, parfumul acela înșelător de descompunere, ca de floare de prun căzută peste un cadavru proaspăt. Pentru un efect imediat și de durată. Nu te amăgi - umpli toată încăperea cu duhoarea. Emani și-n aer liber, la câțiva metri buni în jur. Mirosul emanat ar putea face pe cineva să creadă că ai băut litri, atât de năvalnic e!

Ce tristă-i berea din pahar după ce i se duce spuma! Un pișățel gălbui, o mostră de urină.

Souvenir d'enfance

 Îmi amintesc excitația dintr-o zi a copilăriei, când unul dintre băieții-mai-mari din gașcă a venit și ne-a anunțat că a sărutat o fată, descriind amănunțit cum i-a luat între buzele lui, pe rând - buza de sus, buza de jos...

Mi se părea un teritoriu fantastic - sărutul. Au mai trecut, după acest episod, decenii până l-am experimentat și eu. Mi-a fost ani de-a rândul frică de sărut. Îmi închipuiam c-o să dispar în gura ei moale și prea umedă.

Cum trece

 Până la 11, ziua trece cu pași mari, în salturi, îmi scapă din mână. Apoi, preț de câteva ore, până pe la 15 - timpul începe să se dilate, nu știu...; se oprește, stagnează, poate că se face lichid și se infiltrează în humusul zilei ca-n apa freatică, trecând mai puțin distinct, nemarcat.

După 15, încep să redevin conștient de timp, să-l măsor (măsurându-l, îl încetinesc), fiindcă mă surprind dorindu-mi mai ardent să treacă, să se încheie ziua, ca să mă pot întinde puțin în pat sau să ies la soare câteva minute (deși asta se întâmplă mai rar - copiii sunt și ei afară și mă atacă din toate părțile).

Pornind de la Sebastian

Un bărbat îi suflă femeia altui bărbat, iar „păgubitul”, în loc să se vadă pe sine așa cum este - adică, învins - îl vede pe celălalt că-i evreu.

Elisabeth Bibesco: « J’aime les Juifs. Je les aime passionnément. Ce n’est pas parce qu’ils son malheureux. Non. Je les aime parce qu’ils éloignent l’horizon. »

M. Sebastian - Jurnal (din nou)

 Proasta mea memorie muzicală este excepțională. (M.S.)

O construcție ce, astăzi, ar putea părea paradoxală, dar pesemne că în vremea aceea (1936), excepțional n-avea, ca acum, doar conotații apreciative.

Excepționalul este ieșitul din comun. Astfel, și o crimă ar putea fi excepțională, o greșeală, o căldare, o prostie etc.

4 aprilie 2020

 Mă aflu la Deal. Întins în hamac, catarama curelei de la pantaloni mă orbește, lucind în soarele ce bate din spatele meu. Am luat, din neatenție, hamacul cel mic. Am poftit la el, fiindcă-i mai colorat, mai „jamaican”. Suflă vânt din nord-vest, în rafale scurte; le aud mai întâi răzbătând prin pădure, până să ajungă la mine. Zgâriat de spini, nu foarte obosit, berea lângă mine. Și sculele de coafat pomii.