Deși citim în Anul gândirii magice* o carte despre doliu, inteligența copleșitoare a autoarei conferă o tonalitate de oțel “vocii” de povestitoare a lui Joan Didion (așadar, în ciuda așteptărilor lacrimogene). Autocompătimirea leșios-lirică este evitată cu o pedantă grijă. Tentația gândirii magice, însă, nu...
Asta, pe lângă înclinația omenească înspre morbid, te determină - ca cititor - să aștepți în continuare (să tânjești după) alte și alte detalii despre durerea pierderii; te surprinzi dorindu-ți ca spovedania lui Didion să nu se mai sfârșească.
Ca Anne Gisleson în Iscoditorii, dar înaintea ei, Didion se apropie de sursa suferinței făcând ocoluri concentrice - o spirală precaută a rememorării. Precaută, și ca să nu doară prea tare, dar și ca să nu încheie prea curând construcția altarului memoriei. Durata este văzută aici ca un cuvenit omagiu.
Fiind o intelectuală, trăind mult timp în vecinătatea “artei nepieritoare”, pentru a învăța “cum se suferă”, odată singură, lui Joan Didion nu-i rămâne decât să facă apel la referințe livrești. Oscilează între exhibarea sentimentelor, emoțiilor (care îi pare indecentă) și apelul - poate exagerat - la citate din cărți (chemate să vorbească în numele său).
Rezultă un eseu memorialistic frumos și scrâșnit scris, unde lacrimile sunt disimulate, cum am pomenit, prin recursul la citate (chiar autocitări), la frazele scurte, eliptice, oțelite, parcă neșlefuite, la repetițiile mantrice, ce aproape că se preschimbă în rugăciuni. Neputința chinuitoare de a se ruga...
Cartea, una dintre cele mai bune (dintre puținele existente) despre doliu, nu beneficiază de cea mai “dreaptă” traducere. Traducătoarea a comis, pe alocuri, un fel de românească ușor englezită (atât ca lexic, cât și ca topică a frazei).
___________________
* Joan Didion, Anul gândirii magice, Pandora M
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu