Cioran, Caiete/Ianuarie 1971

„Somnul ca eveniment. E esențial, e semnificativ că majoritatea, dacă nu toate sinuciderile, sunt pricinuite de insomnie. Somnul lecuiește totul: nici o tristețe nu-i rezistă. Lipsa de somn însă amplifică cel mai mărunt neajuns și preschimbă o iritare în catastrofă. Nu ne putem închipui un vizionar, adică pe cineva înclinat către exagerarea extremă, dormind bine. Lipsa de măsură e rodul nopților nedormite.” (Humanitas, 2016)

Visând cu ochii

 Visul cu ochii, felul amenințător în care (mi se pare că) se apropie de mine o Necunoscută puțin cam prea prietenoasă cu care devin repejor intim și-mi dau seama de rapiditatea asta neverosimilă chiar în timp ce o visez, e prea de tot - atingerile ca din întâmplare, zâmbetele cu subînțeles, vorbele cu ricoșeu, dodii, avansuri, mici cedări.

Primejdie mare de a te amăgi, fiindcă nimic nu-i real, totul e bine delimitat și îngrădit, măsurat și definit prin formulări ce nu lasă vreun dubiu.

Necunoscuta apare în vis în virtutea stranietății ei: a ales să aștearnă - ca pe niște separatoare pașnice, dar neechivoce - cuvintele ei clare între noi.

Totul fiind delimitat, interzis așadar, fac orice pas pe un teren deja minat, cu tabla anunțului aferent  - teren minat - înfiptă-n sol, pusă la vederea oricui, cu neputință s-o ignori.

Philip Roth - Contraviața

 „- Poate că-ți place să fii într-o perpetuă criză, spune ea. Mie nu.

- Dacă nu m-ai fi întâlnit pe mine, probabil că ai fi uitat și ai fi trăit o viață mai liniștită.

- Dar te-am întâlnit.” (trad. Alexandra Coliban)

Altă (zi de) luni

 Luni dimineața. Bicicleta mi-e ruginită, bucăți putrede se desprind din ea. Mormintele-s săpate în sol nisipos, or asta le face să pară șubrede, precare, s-ar fi putut oricând prăbuși în ele însele. Dar nu asta era teama mea. Mormintele deveniseră nesigure, dinăuntru-n afară, pentru cei de afară. Nu mai ofereau nici o garanție că i-ar putea păstra în interiorul lor pe morții conținuți de ele.

Vorba lui Louis XVI: „Nimic”

 Eterna și repetabila (sau tocmai de aia eternă, pentru că repetabilă) zi de luni, petrecută-n adormire, în amintirea neîmpăcată a unui somn din care m-am extras cu greu în zori.

Orice încercare (patimă) - dificilă sau nefericită - o pot asimila mai lesne urmărindu-mi narcisic procesul gândirii, înlănțuirea gândurilor, admirându-mă gândind, cu toate că-n numeroase rânduri e vorba de o gândire sterilă, circulară, repetitivă, alergare în jurul cozii, un du-te-vino ce-și face anumite efecte (benefice?) prin oboseala pe care mi-o induce într-un final.

Ori poate că oboseala o fi vreo „concluzie” inconștientă la care ajung gândind, ca apoi să mă relaxez, toropindu-mă și abandonând comod introspecția (ce de multe ori ar trebui continuată mai adânc, pentru a pune o dată capăt pattern-ului).

Prin a-mi admira buricul gândirii, îmi cârpesc stima de sine, urmez o cură de „vindecare” temporară prin asta.

Tot astfel, mă „admir” citind, scriind, având oarece succes (trecător) online, provocând râsul.

Suferințele îmi sunt amânate, rănile - pansate. Mă destind. Mi-e somn.

cotidian de tranziție

 Stare de nimic tranzitiv, mă sfătuiesc cu un cunoscut om bine intenționat de altfel despre o chestiune pe care nu sunt prea încredințat că am s-o fac: - a mă apuca de propria afacere.

Born again

 Trezirea. Renașterea. Deșteptarea. Nașterea din nou, pe picioare de lut. Maturul nou-născut. Nou-născutul fără mamă, apărut pe lume dintr-o palmă a destinului, dintr-o ocheadă ce a dărâmat totul în cale, iar pe el l-a lăsat gol și expus, echipat pentru a iubi, dar neputând s-o facă decât târând familia in corpore în iubirea lui.

Oboseala nevrotică

 Recompensa crepusculară a oboselii (pe care ai vrea să n-o bănuiești c-ar fi una de origine nevrotică). I-ai dat destule motive ca să rămână o oboseală obișnuită: de la atâta efort, de la muncă, de la pereții între care stai închis(ă) - te obosești pentru a nu reieși că suferi.

Arăți doritorilor crăpăturile, bătăturile, asprimea din palmă. Toate dor - pe motivul folosirii intense a uneltelor. Nu-i loc de nici un gând, nici un dor, nici o umezire lubrică. Nici un regret.

Oboseala nu „cuprinde” numai bătături, crăpături, asprimi, mici dureri, ici-colo, icnete, oftaturi, ci și o rețea încăpățânată, în plină expansiune, de riduri ce și-au făcut prieteni noi pe chip. Oboselii îi plac îndeosebi ochii.

Sunt sigur de un lucru și am să-l recunosc aici: n-am chef de nici un plan astăzi. Cel mult, aș hălădui solitar până la epuizare, până mi s-ar termina pașii.

Ritualul primăverii

 „Într-o clipă, s-au șters s-au estompat, lunile de necaz, de reproșuri rumegate, monologate, dramatizate, repetate - și foarte înveninate - în vederea unei posibile reîntâlniri, imputări, discursuri, acuzații, cum se fierb doar în infernala căldură a mâniei disperate (...); intenții de a mă revanșa, de a mă răzbuna dăruindu-mă (oricui, primului trecător...), unui ipotetic amant ce nu sosește niciodată la timp pentru a-și juca rolul necesar în mașinația urzită întru batjocorirea unui al treilea, pe care nici măcar nu-l cunoști.” (A. Carpentier)

persoana dezechilibrată

 De unde întărâtarea asta de a bate la porți închise cu zgomot? Și, în general, de ce se mai bate la acele porți? De ce să nu îți vezi de drum? Cu ce te ajută să ți se deschidă și să fii poftit, în silă, înăuntru? Și cu ce te ajută să suferi, nu singur (și decent), ci sub ochii altora?

Batem la porți, fiindcă nu știm cum să dăm piept cu refuzul. Nu-l știm înghiți și digera. Imaturitate, dependență, handicap afectiv.

Respingerea - ce ne incită (să ne situăm sub pragul de jos al umilinței). Subaprecierea - ce face din noi niște cerșetori sau niște pachete de furie stearpă.

Iar peste toate, dezideratul ca lumea întreagă să agonizeze la unison cu mine.

Trecătorii mi se opresc, periodic, pe sub geamurile de la stradă și vorbesc, poartă dialoguri nesfârșite.

Îmi place să privesc pe fereastră - când mi-e frică să trăiesc. Nu de puține ori, îmi imaginez că, tot pe fereastră, scot pușca și fac liniște-n jur.