noaptea târziu, și cu ochii măriți, ascultând
sunetul ploii în curtea mică din spate,
și știind că a trecut totul - fără puntința întoarcerii
în vremea curții de piatră - și când așteptam
pașii lui zvâcniți, grei - mergea întotdeauna
foarte repede - și pe urmă poarta scârțâind
și mai trecuse o zi - și puteam să adorm,
venise acasă. cu ochii deschiși, regăsind
simțământul de ușurare - dar și spaimă, așa cum
se luminează a ploaie, și e lumina lividă.
ușurare - s-a întors acasă. eu am acum
mai mult decât dublul vârstei lui, și nu l-am văzut niciodată
altfel decât fiind mult mai mare - și mai înalt
și mai împlinit decât nedesăvârșirile mele.
și acum eu aș putea să fi fost tatăl lui,
și îl știu, cu viața lui terminată, împlinită,
așa cum mi-aș ști un copil pe care nu-l mai pot în nici un fel ajuta,
și uneori - rar, sigur - mă regăsesc noaptea cu ochii deschiși
cu spaima de atunci. plouă și e târziu, și încă
el n-a venit.
___________________
*Mircea Ivănescu - versuri, Humanitas, 2014, ediție îngrijită de Al. Cistelecan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu