Ziua de 1 iunie (ca și 8 martie) se sărbătorește încă, în cunoscutul mod inerțial, exagerat festiv, mai ales în fostele state comuniste. Cum era de așteptat...
Și înainte de '89, tot statele comuniste sărbătoreau frenetic această zi (prin omagii de dimensiuni coreene aduse conducătorilor comuniști și prin manifestări faraonice ale nețărmuritei recunoștințe pentru acești luminați "părinți ai neamului" care erau comuniștii).
Copiii erau buni doar la a scrie cu trupurile lor lozinci adulatorii pe gazon. O dată pe an, ei erau sclavii-vedetă!
În celelalte dăți: 1 mai, 26 ianuarie, 23 august - era rândul părinților lor să se prostitueze.
Festivismul tâmp de 1 iunie, pe care îl constatăm până în ziua de azi în România, este, și el, o rămășiță nostalgică a vremurilor omagiale, când, în numele cinstirii copiilor neavortați ai patriei, eram adunați în școli, pe scene, pe stadioane, ca să cântăm în cor despre "realizărili", despre pace în lume, pentru a ne întoarce apoi în casele reci și întunecate, la pâinea din resturi de tărâțe.
Dar te poți pune în calea dorului după epoca entuziasmului fals, impus, marcată de întunericul acela gros, alimentat direct din "salba de hidrocentrale", epoca bântuită de spectrul foamei, fricii și al hoției? Nu te poți!
Puține lucruri întrec în magnetism nostalgia umilinței îndurate cântând, obligatoriu și cu putere, Partidul-Ceaușescu-România, ca apoi să tânjești timp de un an de zile după o portocală mâncată cu tot cu coajă!
1 iunie mai are și acum puterea asta de atracție bine păstrată și o va mai avea, cât timp mai dăinuie încă părinții care au trăit Ziua copilului în toată "bucuria" ei prost jucată sub regimul ceaușist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu