Amor, mi amor

I’m obviously not suggesting that we treat life like one big Club 18-30’s holiday with a new lover for every change of bed linen. Life would be anarchical, board meetings would be in danger of turning into orgies and women would have the Child Maintenance Association saved to speed dial. We will continue to fall in love and to believe the feeling will last forever. But it is time to modernize the rules and expectations. That means casting away the fairytale and facing up to the fact that a life partner—should we choose to have one—fulfills only one corner of our emotional, romantic and sexual needs. The belief that we can find one person to meet all of them is one which is very likely to be considered radical in the future. (link: New Republic)

Helen Croydon is the author of Screw The Fairytale: A Modern Guide to Sex and Love.

Dilemanii

Mi-am făcut (iarăși) abonament, pe trei luni, la Dilema veche. Scoseseră în martie, unul după altul, niște numere ce mi-au trezit atât nostalgia „vremurilor bune” ale anilor nouăzeci/primii ani două mii, dar mi-au reanimat și interesul pentru revistă așa cum este ea în prezent. Altădată, amplele recenzări ale Dilemei pe masa pustie erau la ordinea zilei. Semne al unei lecturi prea atente, mai atente decât ar fi pretins profilul „relaxat” al revistei (totuși, nu vorbim aici despre Idei în dialog).

Mai târziu, așteptările, surpriza plăcută de la început s-au mai temperat (oare la ce minuni mă așteptasem?), dar nostalgia, compensatoriu (acea categorie pe care o știm ar fi scris: la modul compensatoriu), a sporit. Dorul de alș, de asemenea...

Simona Sora nu mai e, dar a rămas Adina Popescu să bată câmpii disprețuitor, la grămadă, despre bicicliștii români. E drept, ajungi să treci drept nonconformist dacă scrii contra unui curent (fost nonconformist) în susul căruia pedalează mai toată lumea. Înțeleg că e stupid să pedalezi „cu înverșunare” pe niște străzi (pline cu mașini folosite drept umbrele, vorba lui C. Ștefănescu) aglomerate, care suferă de lipsa marcajelor pentru biciclete, aici cădem de acord. La fel de stupid e să pedalezi numai în virtutea unei mode (pentru că toată lumea o face).

Adina Popescu scrie ca unul dintre forțoșii ascunși în spatele volanului, cu degetul mijlociu mereu erect, sau ca una căreia îi place să mănânce mult, iar prietenii o sâcâie în continuu să iasă la o mișcare. Adina Popescu scrie cu înverșunarea pe care le-o impută altora, „minorității”, cum etichetează domnia sa. Pe o temă care nu e, totuși, legată de vreun flagel, o ciumă, o pandemie. Modă sau nu, snobism sau nu, a pedala prin oraș nu poate fi un act mai agresiv decât a parca pe trecerea de pietoni, pe trotuar, sau pe pistă, a conduce cu 100/h și a accelera în gol motocicleta prin zonele centrale, ca să se scurgă fetele, a șterge cu oglinda retrovizoare fundul pietonilor ce traversează regulamentar. Rutierii noștri ar fi mai ușor de igorat de-ar avea parte, ca-n lumea civilizată (pe unde AP umblă cam fără să-nvețe nimic, în afară de a strâmba din nas la o încercare firească de aliniere), de cărările lor marcate.

Un „mic” exemplu: primăria Parisului avea în plan 700 km de piste de dat în folosință până în 2010! În 2009 existau deja 440 km! Și asta într-un oraș care, de asemenea, nu a fost inițial construit ca să includă și ciclismul (apropo de halucinantele afirmații ale AP: „Îi urăsc pe edili pentru că n-au proiectat, în urmă cu o sută de ani, un oraş pentru ei, bicicliştii.”). Exagerări de pamflet... Mă îndoiesc că bugetul de călătorii al jurnalistei nu a prevăzut vreodată și un drum (mai multe) la Paris. Alt oraș ai cărui fondatori moderni nu au prevăzut apariția bicicletei ar fi Viena: 1200 km de piste, incluzând si suburbiile, 110 stații de închiriat. Așadar?

Dar în articolul citat se ilustrează cu un exemplu vădit neobiectiv, pe care nu știu cât a căutat AP ca să-l găsească, în ajutorul „argumentației” dumisale precare: și anume, că în Bruxelles sunt, pasămite, foarte rari bicicliștii. Trebuie să o cred pe cuvânt. N-am fost. Dar nici nu trebuie să mergi mai departe de Budapesta, unde pistele sunt în expansiune, bine trasate, respectate - toată Ungaria e pe cale să devină o pistă de bicicletă, până și-n zonele rurale, sărace, din est. Iar biciliști, din belșug. Adina Popescu a identificat pe hartă, însă, orașul Bruxelles! Dintre toate celelalte. Ca să-i iasă de un articol, presupun, plătit. Asta în timp ce mulți cititori, mai talentați decât unii dintre „rubricarii” Dilemei, sunt expediați fără zvâcnete de conștiință la poșta redacției (vezi excelenta scrisoare din ultimul număr, p. 2). Asta a fost prima enervare semnificativă de la reluarea relației mele cu revista. 

A doua: articolul lui Marius Chivu despre blogosfera literară (în care nu mă includ). Și anume faptul că, din nou, MC o dă de suprem exemplu pe luciat. Nu-i deloc econom cu aprecierile: Dintre toate blogurile, cel numit „Terorism de Cititoare“ devenise cel mai popular, parte datorită gustului şi calităţii scrisului bloggeriţei, parte datorită faptului că reuşise să-şi păstreze anonimatul, sursă inepuizabilă de fascinaţie şi curiozitate.

Popular? Incontestabil! „Gustul și calitatea scrisului”? Peste gratuitățile astea aș fi putut trece, acum șapte ani, când blogul ei încă exista, cu condiția să nu mă fi dus vreodată curiozitatea la subsolurile recenziilor, unde limbile admiratorilor se întreceau (îmbrânceau, șerpuiau, salivau) în cursa către țintirea atenției & orgoliului autoarei. Prieteni fiind, presupun, sau cunoscându-se, presupun, Marius Chivu produce, de fapt, un text de promovare a noii ocupații a fostei teroriste (bun pseudonim, trebuie să recunosc: realmente făcea vraiște lecturile). Mai multe nu spun, nu am fost plătit să fac reclamă (nu c-aș avea cui).

Cât a durat acel blog, în varianta veche, n-am fost deloc curios să știu cine-l scrie. Era mai mult un bun prilej pentru studiu de caz - celor interesați să analizeze fenomenul venerării în masă a unui împărat gol în spațiul virtual.

Lunea de marți

Lumea de lunea s-a mutat marțea. Sfârșitul de săptămână spăimos se varsă direct într-o marți cu multe ceasuri rele. Venin gastric pulsează în coșul pieptului - bolul alimentar nemistuit, drobul, mielul și prăjitura favorită a mamei, vinul uscat ce n-alunecă, l-am băut de unul singur, cu pocnete penibile în gâtlej, ca înainte de un eșafod. J't'aime à la haine.

Învierea amintirilor. Dintr-o dată, și iadul și raiul se redeschid publicului, inventarul a luat sfârșit, iar publicul, îndatoritor, iese dintr-unul și intră în celălalt, e ziua porților deschise. Memoria umblă cu băierile slobode: cele odată uitate și îndosariate, acum dezlănțuite, se adună-n viitură, pornesc și îneacă totul în cale. După care ușile se închid, iar fruntea ridică tardiv în calea altor neprevăzute stăvilarele celor două riduri săpate adânc între sprâncene.

Sfârșitul de săptămână - cea mai mămoasă clocitoare artificială de stări depresive. Ar trebui să fie taman contrariul, dar nu e. E așa cum spun. Crengile palmelor, degetele lungi ce păreau atât de indestructibil unite, se descleștează și se despart trosnind din încheieturi, palmele se-ndepărtează sub ochii neputincioși. Poza de implorare a mâinii cu degetele rămase în rășchirare și dorința absurdă, mai solidă ca orice regret, de a împinge limitele până la rupere.

Mai frumos a nimerit-o Baudelaire (nu știu la ce sau la cine se referea, deși, dacă mă gândesc mai bine, când a avut nevoie le mal de vivre de-un nume propriu?) în Chant d'automne:

J'aime de vos longs yeux la lumière verdâtre,

Douce beauté, mais tout aujourd'hui m'est amer,

Et rien, ni votre amour, ni le boudoir, ni l'âtre,

Ne me vaut le soleil rayonnant sur la mer.

Et pourtant aimez-moi, tendre coeur! soyez mère,

Même pour un ingrat, même pour un méchant;

Amante ou soeur, soyez la douceur éphémère

D'un glorieux automne ou d'un soleil couchant.

Colecție

Văduvul Xius a murit după două luni. "A murit din pricina asta", spunea doctorul Dionisio Iguarán. "Era mai sănătos ca noi, dar când îl auscultai simțeai cum îi clipocesc lacrimile în inimă."

***

(...)iar el își clătina în toate părțile capul nins, cu o expresie rătăcită de om care orbise de curând, răspunzând la întrebări ce nu erau pentru el și la scurte săruturi pe care nu i le adresa nimeni, fericit în cercul uitării lui, cu cămașa țeapănă de scrobeală și cu bastonul din lemn de guayacán pe care i-l cumpăraseră pentru sărbătoare. 

***

Îi vorbi de rănile veșnice pe care el i le lăsase în trup, de sarea limbii lui, de dâra de foc a virilității lui africane. 

___________________

Gabriel García Márquez - Cronica unei morți anunțate, RAO, 1999, trad. Tudora Șandru Mehedinți. 

Snowden - lipitor de afișe

http://www.newrepublic.com/article/117449/edward-snowdens-embarrassing-appearance-vladimir-putins-show

Any shred of heroism was lost at Putin's press farce

BY BENJAMIN WITTES

Edward Snowden is not a whistleblower, or a hero. He is a man who helps dictators make propaganda to embarrass his own country.

Adiós

Gabriel García a avut parte de mai multe morți anunțate. Acum aproape 20 de ani mă alarmează un prieten nu prea anxios cu verificarea surselor sale - prima știre falsă despre moartea scriitorului. Apoi, nu după mult timp, s-a anunțat că ar avea o afecțiune limfatică. Dar nu ar fi fost cancer, ci pneumonie.

Privind retrospectiv, am putea specula că Márquez „s-a hotărât să moară” după publicarea, în 2004, a Povestei târfelor mele triste, preaminunata sa scriere. Acest titlu 100% márquezian... Dacă e să dăm crezare diagnosticului de demență senilă, vehiculat în 2012 de fratele său, GGM a murit puțin câte puțin uitând.

Știut fiind că Gabriel a fost un suferind de imaginație, nu-mi pot interzice întrebarea, fără a-mi dori cu adevărat să aflu răspunsul: oare a avea imaginație poate în vreun fel ține loc de memorie, când senilitatea se instalează, sau or fi funcții „învecinate” și-s afectate amândouă? Sper că acolo în lumea lui interioară, amputată, solitară, din ultimul deceniu, Gabriel García a putut cunoaște și câteva clipe de fericire, chiar dacă n-or fi fost întodeauna legate de ceva palpabil, terestru.

În loc de rugăciune, să ne amăgim că unui mare creator de lumi noi, cum ne este GGM, i-o fi fost acordat privilegiul să se refugieze și să rătăcească încă o dată prin propriile născociri înainte de a pleca. Gabriel García Márquez, anonim pierdut într-o mulțime ce soarbe vrăjită cuvintele patriarhului. Gabriel García Márquez, contemplând cu un surâs liniștit satul său arhetipal - intact. Sau voind să guste și el ceaiul cu gust de fereastră.

Lavinia Braniște - Escapada

Am cumpărat Escapada cu proze scurte a Laviniei Braniște la recomandarea lui Marius Chivu (Dilema veche). Cu preț întreg, n-am apelat la pile! Am mers pe mâna d-lui Chivu, pentru că nu mi-a înșelat nici o așteptare cu vreuna dintre recenziile lui până-n sfânta zi de azi. Și mă gândeam că merită să scriu câteva rânduri. De bine.

Lavinia Braniște, alături de cealaltă Lavinie, Bălulescu, fisurând suprafața realității pentru a-i sonda profunzimile fără a face apel la incontinența lexicală (prietenii lor mulți îi spun stil baroc...) de care suferă bărbații scriitori (români). Și fără mizerabilism răsuflat.

Mai bine aș evita limbajul silit „competent”, detest când îmi iese așa, și aș scrie: volumul Escapada demonstrează că mai sunt și scriitori care au cultul punctului. Nu tratează cu milă fraza. O secționează, o întrerup, atunci când e necesar. Pentru cursivitate, ritm și, de ce nu, din respect pentru inteligența cititorului - pe care nu mereu o poți păcăli cu alcătuiri proustiene, marqueziene sau antunesești. Lipsa talentului nu se poate mereu ascunde sub un stil flamboaiant sau șocant.

L. Braniște probează într-un mod fericit că s-a așternut la scris pentru că avea ce să povestească! Povestirile ei au credibilitatea, simplitatea, dar și forța unor confesiuni ce așteptau demult lumina tiparului (acumulând necesara tensiune, maturându-se). De împărtășit și altora. Bate la ochi de la o poștă că mai întâi de toate a fost nevoia de a scrie, nici vorbă de setea snoabă de faimă. Braniște nu face parte din categoria, preponderent masculină (dar nu exclusiv): m'as tu vu? Își vede de scrisul propriu, fără ocheade exhibiționiste către public.

Găsesc similitudini, de asemenea onorante, cu scriitura d-nei Adameșteanu (Drumul egal al fiecărei zile). Unde poezia prozei stă în cuvinte debarasate de prețiozități, în elipse, în topică. Nu în abundență. Acolo unde mulți masculi cu veleități artistice ar sta în prag și ar tot lovi cu capul în tabla ușii, insistând, scrijelind obscenități, forțând intrarea, Braniște (și Adameșteanu) se insinuează subversiv - ca foița de hârtie a succintei telegrame, ca o carte de vizită prin sine grăitoare, ca un bilețel strecurat tainic în palmă - pe sub ușă.

Îmi plac tot mai mult scriitoarele noastre! Nu se tem să fie econoame la cuvinte. Nu-și trădează spaima de vid. Au găsit metode de a păstra doza specifică de lirism fără a cădea în păcatul înfloriturilor de stil. Apropo de partea adversă, însă: am citit Degete mici. Nu e nici măcar o carte de tren. Mie nu-mi pare că cele istorisite între coperțile romanului s-ar lega unele de altele. Cu sau fără acest roman, Literele românești se descurcă de minune. Așa sărace cum sunt acum (și cum n-au fost nicicând).

Fals tratat de amăgire

Ieşind vindecat din găleata roşie de plastic ascunsă ca o cenuşăreasă după uşă mă debarasez scârbit de albinele care-mi cutreieră în picioarele goale pielea în sus şi-n jos, îmi iau mănuşile şi zâmbesc. Din cârlionţii ei interminabili confecţionez o umbrelă să mă apere de soare şi de vacile care vin alene de la câmp. E dimineaţă. O privire complice şi un pas spre mine trădează curând un oarecare interes: stau neclintit în penumbră ca să-mi pun faţa într-o (lipsă de) lumină avantajoasă şi ca s-o poată ea scuipa, la rigoare, dacă pofteşte, cu o scrisoare scrisă în batjocură, dintr-o dată iat-o și grafomană, se exprimă prin scris, scrisul nu-i ajunge nici la gleznă, oricât s-ar întinde, căci vorbele rostite nu-i mai sunt îndestulătoare, poate că asumându-şi aerul ăsta de suverană a epistolelor se simte mai bine în rolul ei de păpuşar-şef care manevrează cu îndemânare, din șolduri, un coate-goale şi un intelectual cu pretenţii, amândoi robi ai deşartei patimi de-a călca prin străchini înaintea căreia inteligenţa n-are nici o putere, au putere numai hormonii ce sar numaidecât să i se supună şi mădularul mereu gata, mereu la pândă, de strajă nației.

Nu pot deschide ochii, zac pe jos în camera voastră, iar prietena ta se freacă într-un mod dubios, lipsit de mister, de mine - eu nu pot deschide ochii. Şi totuşi: peste gard o văd ca prin pâclă pe vecina de peste drum, îşi spăla mama senilă pe cap cu o licoare roşie, chinuri fericite!, îi laudă părul de-un gri absent, zicându-i mieros că străluceşte, cu tonul menit, de obicei, să convingă copiii să mănânce tot din farfurie.

În absența faptelor şi întâmplărilor adevărate, scriu despre orice broască verde ieșită în cale, o sărut pe buze şi ea se transformă pe dată într-o splendidă prinţesă îmbrăcată cu totul şi cu totul în aur, prințesa cară solemn găleata la ghena din curtea palatului, alungând cu larghețe-n gesturi câinii ce intră și ies în neştire în și din tomberon, consumând resturile menajere, zeflemisind câinește nerozia oamenilor că aruncă asemenea bunătăţi. Mă cufund în liniştea rece a toaletei şi mă uit cum te caci molcom, cumpătat, cu aerul înţelept al unuia care se ocupă cu alte treburi decât prostimea, drămuiesc ziua ca un poticarăş prafurile sale magice, economisind timpul şi folosindu-l în chip util omenirii.

Mă uit în globul magic de cristal şi văd fete necoapte încredinţându-mi banalităţi zdrobitoare până la căderea cu-o bufnitură a întunericului, până la sosirea tuturor ţânţarilor din împrejurimi ca să le asculte în timp ce pompează sânge din noi cu o poftă contagioasă. Lăundându-i eu vocabularul „ales”, fata începu să vorbească şi mai preţios, se rupse de dânsa, devenind alta, de nerecunoscut, nu ştiusem, ce-i drept, câte stele sunt pe cer şi câte secunde sunt într-o oră, dar totul se află până la urmă, vai: ce de stele! ce de secunde!

Mi-a povestit cum a mers cu el în porumbi, era toamnă, în preajma culesului, am culcat câţiva coceni la pământ şi am făcut dragoste acolo, în locul acela foșnind de şoapte ciudate, furnici adormite; un şoarece era cât pe ce să-i intre lui în cur, rozătorul naibii s-a străduit, s-a înghesuit cât i-a stat în putinţă şi el n-a făcut nimic, prea plăcut era pentru a se întrerupe, ca învățătură de minte - în cealaltă noapte a chemat-o iarăşi: vino cu mine la locul nostru ăl ştiut, în porumbi, să ne jucăm ca ieri, nemaipomenit de bine a fost, singuri, despuiaţi, nu ştiam că ciosul ne priveşte şi se caută prin buzunare, pentru a simţi şi el ceva, oareşice, nu-şi mai exercita meseria lui de paznic, un film în timp real fără plată, doar nu era prost să ne sperie, în iureşul dragostei noastre ridicasem în aer o volbură de frunze uscate, de dorinţă, puf de păpădie, tăciuni şi praf şi fata cresta scoarţa cocenilor uscați cu unghiile, agăţându-se de ei, nu cumva să-şi ia zborul, iar eu mă ţineam de ea, n-o să pleci niciunde fără mine, cine te-a prefăcut din broască verde, râioasă în preafrumoasă prinţesă, cu sânge vechi, de viţă aleasă, ca macul şi lintea din cenuşă, cine.

Sunteți evreu?

Mi-a fost pusă întrebarea din titlu, abrupt, dar pe un ton amabil, de o distinsă doamnă librar - evreică, roșcată, în vârstă. Când m-am cadorisit cu Istoria lui L. Poliakov, ilustrată în fotografia de alături. 

Mi-aș fi dorit! Să fiu evreu. Uneori suspectez, cu o nedisimulată rămășiță de superstiție, că am și fost odată... Am un interes nebun, cam invaziv, în orice caz băgăcios (pe românește), pentru evreitate. Unii ar numi asta antisemitism inversat. Eu simt că e admirație și, pe alocuri, o mare iubire!

Bordel de merde

aerul încins, irespirabil, miroase greu a vară, a scaldă lascivă într-un râu tulburat de trupuri goale, nesăţioase, o baie nesfârşită zi şi noapte, piei ude, cu stropi mai mari sau mai mici oprindu-se câteva clipe în perii fini și înfioraţi ai trupului, sprâncene strivite de apă, pletele cleioase îngreunate de grăunţele de nisip, sâni învârtoşaţi de răceala râului, strigăte estompate de sălciile de pe ambele maluri, spuma ce rămâne în urma celor care sar „bombă”, urlând ca apucaţii, nevoia resimţită de întreg trupul de a se întări într-o erecţie extinsă, perpetuă, calmată doar de curenții reci din adânc, însă

atmosfera idilică de belle epoque mi-o ruinează netotul acela care obişnuieşte să stea cap în cap cu noua lui cucerire fără să întreprindă ceva stau cap în cap, frunțile sudate, dacă frunțile obosesc sudează tâmplele, imobilizaţi, beţi de încântare, iar eu l-aș îndemna: sărut-o, frământ-o cumva, fă-o să trăiască, nu te mulţumi numai cu ideea, nu trăi numai cu plăcerea perversă, mincinoasă, niciodată îndestulătoare a gândului că..., macin-o în palme, scoate din ea tot ce se poate, ţi-e teamă, bănuiesc, că nu te vei mai putea descotorosi de ea, când tu de fapt o vrei numai și numai ca să-ți arăți ție că e cu putință, și nouă, o peformanţă olimpică aş zice, păi da, cam aşa şi e, ai fermecat-o privind-o ore întregi drept în ochi, va veni după tine în hipnoză oriunde ți-ai dori, încearcă numai, poart-o lipită de tine, mie lasă-mi măcar privilegiul de a-i adulmeca parfumul,

voi rămâne la doi paşi în urma voastră să absorb în piept şi-n minte parfumul pe care ea-l leapădă nepăsătoare din pliurile pielii; aşa cum păsărelele ciugulesc, boabă cu boabă, seminţele presărate (semne pentru sperata reîntoarcere) de copiii mânați de o curiozitate ce nu-i a lor taman în străfundul pădurii, tot aşa voi ciuguli eu, feromon cu feromon, mirosul trupului ei, mi-e îndeajuns şi atât, nu voi îngădui nici o urmă olfactivă a trecerii voastre pe acolo, dar văd că tu nu mă asculţi, o ţii de mâini şi-i dai înainte cu poziţia aceea înțepenită, de copil ferecat în sine care s-a îndrăgostit de colega de la grădiniţă, cea cu cârlionți roșietici, pistrui și uitătură proastă.

Imago patern

Relația fiicei cu tatăl este una preponderent emoțională. Atunci când nu e de-a dreptul inexistentă (indiferentă). Tranșant. Limpede, în aparență. O relație ce nu are nevoie de multe cuvinte. Se derulează, pur și simplu. Curge de la sine. Cu fericiri sau cu supărări. 

Femeile, în general, nu sunt prizonierele cuvintelor ca noi. Nu trebuie să treacă viața prin ciurul limbajului, ca s-o trăiască în toată intensitatea sa. Deși se spune despre femei că vorbesc - prea - mult, cuvintele nu li se pun, ca nouă, de-a curmezișul simțurilor.

Pentru că bărbații, în schimb, tind să înece (să rezolve?) legătura lor cu tata într-un noian de analize, conceptualizări și explicații - introspecții. De ce-urile apasă (și, mult timp, primează) asupra iubirii. Argumentații oarbe, rumegate ca pentru sine. Setea de-o vorbă bună. Și paharul de vorbe stând mereu gol între cei doi.

Ca urmare, iat-o arătându-se - neșansa ca istoria relației tată-fiu să se rezume la țipete, la ieșiri și tăceri isterice, înțepături, rivalitate sterilă, dialog al surzilor. Înainte de a fi iubit cum se cuvine, tatăl fiului va fi temut (închipuit, fantasmat, idealizat = imago) și apoi gândit, elaborat. Și timp nu-i nicicând îndeajuns pentru iubire; viața fuge.

Totuși: iubirea pentru tată mocnește, supraviețuiește, nu se stinge, în ciuda expunerilor vitrege, dar este împinsă treptat undeva într-un ungher al simțirii. Din familie, dar și socialmente, bărbatul-fiu este condiționat (invitat), nu-i așa?, să se abțină de la efuziuni. "Doar nu ești o fetiță! Numai fetele..."

Și, din nou o spun, persistând cei doi în credința/neputința asta idioată, se irosește o viață de neîntâmplări, de lucruri neîmpărtășite, de râsete nerâse, de lacrimi neplânse, de tăceri și evitări, viciate de atât de multe convingeri greșite! Se toarnă fundația solidă a regretelor insolubile de mai târziu. De prea târziu.