Houellebecq rentré

Dire si j'aime la France... Je change d'avis deux fois par jour, mais, pour la langue française, mon amour est profond et constant. Il y a une douceur, une harmonie assourdie dans le français qui est très belle, merveilleusement utilisée par Verlaine, par exemple.

Iar eu se nimeri să gândesc la fel, împreună cu Michel Houellebecq - interviu în Le Point/2116/4 aprilie 2013.

Suptul

Dacă am fi programaţi, ca şi celelalte mamifere, să ne putem purta de grijă (hrăni), să fim parţial autonomi după, să spunem, un an sau după patru; dacă dezvoltarea noastră, având creierul atât de mare şi complex, nu ar dura aşa mult timp (până la 18 ani, poate 20, în funcţie de cât stă în puterea angoaselor de pierdere ale mamei să ne menţină într-o dependenţă completă, agăţaţi scai de poala ei asistenţială).

Dacă am fi, aşadar, făcuţi să devenim mai rapid capabili de autodeterminare, fără despărţiri (înţărcări) lacrimogene, izvor nesecat de avânturi poetice ulterioare, dacă n-am sta agăţaţi de sân (şi de surogatele sale) până la vârste ridicole, NU ne-am mai îndrăgosti mai târziu - francezul zice perfect: désespérément - de te miri cine, care te miri pe cine ne evocă.

Am bănuiala că dragostea disperată nu este altceva decât o foarte convingătoare slujbă cvasi-religioasă, narcotică, de veşnică pomenire a acelei vârstei paradisiace când, sub înaltă protecție, totul ne cădea mură-n gură, gata mestecat, iar eu nu eram eu, eram tu (adică ea). Iar dacă vreunul dintre noi, care orfan fiind, nu a fost binecuvântat cu paradisul respectiv, pentru acel om iubirea va fi prilej de doliu cu repetiție.

În orice caz, recapitulare distorsionată, nostalgică, a unui fapt împlinit ori doliu pentru o realitate inaccesibilă, iubirea adultului rămâne doar un ecou a ceva. Un ritual ca oricare altul, de capatio benevolentiae, un pact de neagresiune, o canină etalare abdominală pentru a ne exhiba vulnerabilitatea (asumare demonstrativă & valorificare) și pentru a-l invita/influența și pe celălalt să adopte aceeași postură. Ca să ascultăm împreună, vrăjiți, același ecou îndepărtat.

Nu e frumos? Nu e. Discuția poate continua pe adresa mea de e-mail, pentru cine are ceva semnificativ de adăugat.

Țara de nicăieri

Nu-şi justifică suveranitatea o ţară unde trenurile zac abandonate fără explicații ore în şir pe liniile șubrede (patru ore, trenul meu), călătorii gata să se căsăpească între ei; trenurile ce abia se târăsc către destinaţie, indiferent de sezon, în condiţiile în care nu suntem situaţi într-o zonă încercată de catastrofe naturale frecvente, nici într-o zonă de război.

Gloata politică nu se va întâlni cu șansa de-a fi sensibilizată de lamentaţiile noastre în van, ea poate să evite la nesfârşit această realitate ruşinoasă, circulând subvenţionat pe calea aerului. Aşa stând lucrurile, deci: nu știm ce să facem bun din ceea ce avem? Poate știu alții mai bine!

De ce să fim noi suverani asupra izbeliștei? Ce mai avem de apărat, în afară de un teritoriu în abandon? Ce avem noi de demonstrat într-atât de preţios încât să pretindem sau să merităm ca restul lumii să rămână pe loc pentru a ne aștepta? Cu ce anume îi convingem noi pe ceilalți să ne respecte? Lumea civilizată ne poate respecta cel mult ca indivizi, luați izolat, aleși dintre cei valoroşi (întâmplător, născuți în limba română), dar ca stat, ca popor, suntem inaccesibili respectului.

România actuală este un teritoriu neguvernat (după regulile statului de drept), fără a fi, totuși unul liberal sau libertar (ca să fie tot timpul ceva de furat, noi cei „medii” sau „mici” suntem constrânși să ne plătim impozitele). O geografie frisonată la răstimpuri de ifose, de complexe de inferioritate şi de ofense hilare, ca orice tărâm meschin cu pretenţii. De fapt, un pustiu legislativ. Doar fiscalitatea-i baza, căci aceasta alimentează apetitul unora pentru politică și perpetuarea fraudei. Pentru populație, circ: pun ăia nu ştiu ce steag neromânesc pe prefectură: ne trezim cu toţii patrioţi peste noapte şi protestăm, înjurăm ungurul cu un naționalism de cârciumă, prefăcându-ne că trăim într-un stat, că suntem un popor, că unitarul din Constituție are vreun conţinut.

Cum să nu se fi amestecat UE anul trecut, când cu puciul, în treburile noastre, dacă arătăm zilnic că fără tutela și standardele impuse de această organizaţie politico-economică supra-statală (mană cerească, providenţială, pentru puţinii români serioşi ce-au mai rămas aici şi speră), am fi numai o celebră sursă de instabilitate şi de delincvenţă!? Și, ca s-o spunem până la capăt: sursă de creiere gata formate, numai bune de emigrat.

Noua Dreaptă iese la protest - ah, acești nazişti dacici originali & autohtoni, în idilicele lor şube ţărăneşti! - scandalizată subit de cedarea masivă a suveranităţii naționale către UE. Suveranitatea asupra ce? O, ba să fie cedată, fără teamă, toată suveranitatea, cum spuneam! Decât să rămânem la mâna ăstora de azi. Mai bine „vasalul” unei Merkel decât supusul fiscal al unui Ponta, al lui Băsescu sau al lui Dragnea.

Wiederholungszwang

Criză de nervi înghițită, mărunțită și apoi respirată cu guri de aer profunde, oftaturi înduioșătoare. Deschid geamul, intră noaptea.

Mișcându-mă spre stație, îmi place să cred că sunt complet rupt de lume. O pereche de ochi ce atârnă, oscilând, la 1,78 metri deasupra trotuarului, încercând totuși să vadă, să ia lumea la cunoștință, să stabilească apropieri și distanțe vizuale. „Spaima fierbinte ce-l cuprinde pe omul sensibil când ochiul său vede o întrupare a frumuseții eterne”. (Thomas Mann - Moartea la Veneția)

Cafenelele cele noi au vitrine. În ramele lor sunt așezate, înadins cu umerii goi, fetele cele mai arătoase ale dimineții. Cândva am complimentat o fată, spunându-i că e arătoasă și s-a supărat amarnic. De-o parte și de alta a colțului străzii, un umăr gol, o bretea neagră, ochi egipteni privind, mari, în gol, „iar fustele lor deveneau transparente în lumina ce venea de la capătul îndepărtat al coridorului, dând la iveală ramurile de pom oprit ale picioarelor.” (J.Eugenides - Sinuciderea fecioarelor)

Hoțul de chipuri

Să scriu (dar n-o să scriu) despre o relație moşită într-o împletitură de ascunzișuri, minciuni şi adevăruri omise. O dragoste nebună ce se consumă fizic, strămutată, aşadar, mai cu seamă în chinul trupului. Cei doi se cunosc mai degrabă vag, nu-şi pun întrebări ireversibile, se feresc cu un talent de balerini, de echilibriști pe sârmă, să cadă în păcatul căsniciei. Amorul li se întinde - neverosimil, márquezian - pe decenii. Trec prin toate războaiele de posesiune și secesiune ce definesc viața de cuplu, dar în acest fel reușesc să evite rutina cea spăimoasă. Firește, unul dintre ei va pune capăt baletului. Își va dori, inevitabil, mai mult. Sau, pur și simplu, celălalt se va plictisi? Amândoi simt, iar uneori știu, că celălalt ascunde ceva, dar neștiința asta disperată nu face decât să ațâțe patima, atracția nebună, gesturile extreme, concesiile demente.

Guri flămânde

Vara, gurile înfloresc, se desfac în două-patru buze nemăsurate și umblă întredeschise, pe picioarele lor. Iar gura ta nu-i o excepție, își desface aripile ca o pasăre de pradă într-un zbor de plăcere: în voia curenților, fără grija vânatului. Buze deschise nemilos, într-un zâmbet ce mă amorțește, aripile și plonjeul surprinzător, sigur pe sine, ale unui prădător dezinteresat. Sufletul însuși pune umărul și face buzele tale să se întredeschidă, preluând stăpânirea, se târăște pentru prima oară, după ani de nopți, în lumină.

***

Și un (pic de) Montherlant din Carnete, ed. ICR:

„Picioarele ei reci pe fruntea mea ar putea să mă vindece de orice suferință.”

„Lucrul frumos ar fi să-i arăți într-un roman pe el și pe ea cum încetează să se mai iubească într-un mod fericit, vorbindu-și cu bonomie despre această despărțire, mulțumiți că lucrurile stau astfel, fiindcă așa este cel mai bine (drumul devine liber pentru fiecare dintre ei). Mi se pare asta nu s-a întâmplat niciodată.”

Gramatica sufletului

Si câteodată o privea, din mijlocul dansului lui de strună întinsă, cu o privire specială, timidă, dar în acelaşi timp cutezătoare, care parcă îi ciupea cu două degete vânjoase coloana vertebrală şi i-o extrăgea la nesfârşit din spinare prin ceafă, ca pe un os de peşte, şi în trupul ei nu mai rămâneau atunci decât mădulare moi, cărnoase, lunecând unul într-altul şi topindu-se într-o gură cosmică, adâncă şi plină de arzătoare dorinţă.

David Grossman - Cartea de gramatică interioară, trad. Gheorghe Miletineanu, ed. Univers, 2012

MAYDAY

Green Velvet "Flash" (Nicky Romero remix) - YouTube

Un clasic de-al casei foarte bine remanufacturat. Follow the snares! Rare au fost party-urile la care n-am mers împreună cu o cameră foto ce avea flash-ul mereu pregătit. Ca să prindă muzica în mișcare. Pantaloni largi, cu talie joasă, lăsau loc pentru ca ochișorii spatelui să te privească. Moațe de ursoaică-n păr, mișcări unduitoare, vă scutesc de alte clișee. Camera's ready, prepare the flash. Un imn dans. E din nou MAYDAY!