Guri flămânde

Vara, gurile înfloresc, se desfac în două-patru buze nemăsurate și umblă întredeschise, pe picioarele lor. Iar gura ta nu-i o excepție, își desface aripile ca o pasăre de pradă într-un zbor de plăcere: în voia curenților, fără grija vânatului. Buze deschise nemilos, într-un zâmbet ce mă amorțește, aripile și plonjeul surprinzător, sigur pe sine, ale unui prădător dezinteresat. Sufletul însuși pune umărul și face buzele tale să se întredeschidă, preluând stăpânirea, se târăște pentru prima oară, după ani de nopți, în lumină.

***

Și un (pic de) Montherlant din Carnete, ed. ICR:

„Picioarele ei reci pe fruntea mea ar putea să mă vindece de orice suferință.”

„Lucrul frumos ar fi să-i arăți într-un roman pe el și pe ea cum încetează să se mai iubească într-un mod fericit, vorbindu-și cu bonomie despre această despărțire, mulțumiți că lucrurile stau astfel, fiindcă așa este cel mai bine (drumul devine liber pentru fiecare dintre ei). Mi se pare asta nu s-a întâmplat niciodată.”