Dacă am fi programaţi, ca şi celelalte mamifere, să ne putem purta de grijă (hrăni), să fim parţial autonomi după, să spunem, un an sau după patru; dacă dezvoltarea noastră, având creierul atât de mare şi complex, nu ar dura aşa mult timp (până la 18 ani, poate 20, în funcţie de cât stă în puterea angoaselor de pierdere ale mamei să ne menţină într-o dependenţă completă, agăţaţi scai de poala ei asistenţială).
Dacă am fi, aşadar, făcuţi să devenim mai rapid capabili de autodeterminare, fără despărţiri (înţărcări) lacrimogene, izvor nesecat de avânturi poetice ulterioare, dacă n-am sta agăţaţi de sân (şi de surogatele sale) până la vârste ridicole, NU ne-am mai îndrăgosti mai târziu - francezul zice perfect: désespérément - de te miri cine, care te miri pe cine ne evocă.
Am bănuiala că dragostea disperată nu este altceva decât o foarte convingătoare slujbă cvasi-religioasă, narcotică, de veşnică pomenire a acelei vârstei paradisiace când, sub înaltă protecție, totul ne cădea mură-n gură, gata mestecat, iar eu nu eram eu, eram tu (adică ea). Iar dacă vreunul dintre noi, care orfan fiind, nu a fost binecuvântat cu paradisul respectiv, pentru acel om iubirea va fi prilej de doliu cu repetiție.
În orice caz, recapitulare distorsionată, nostalgică, a unui fapt împlinit ori doliu pentru o realitate inaccesibilă, iubirea adultului rămâne doar un ecou a ceva. Un ritual ca oricare altul, de capatio benevolentiae, un pact de neagresiune, o canină etalare abdominală pentru a ne exhiba vulnerabilitatea (asumare demonstrativă & valorificare) și pentru a-l invita/influența și pe celălalt să adopte aceeași postură. Ca să ascultăm împreună, vrăjiți, același ecou îndepărtat.
Nu e frumos? Nu e. Discuția poate continua pe adresa mea de e-mail, pentru cine are ceva semnificativ de adăugat.
6 comentarii:
Mare dreptate ai...
Din pacate, pentru ca am fost creati pentru a depinde vesnic de cineva (cat suntem copii, de parinti, apoi de partener)ne agatam de cel, sau cea, care ne confera siguranta (sau nesiguranta) cu care am fost invatati in copilarie.
Aham.
Nevolniciei din perioada infantilă i se mai adaugă și situația în care se manifestă, cu mijloace specifice unui terorism subtil, opoziția unor părinți „cu probleme” de maturizare care se pun de-a curmezișul în calea dezvoltării și autonomizării copilului.
interesanta interpretarea ta :) eu as spune ca "dragostea disperata" este un semn al esecului nostru de a ne cunoaste pe noi insine; nu izbutim sa ne gasim sursa de sens si sentimentul implinirii si al bucuriei de viata in noi; in consecinta, o cautam cu disperare in exterior, iar "iubirea" cu I mare, vezi doamne, ne ajuta sa proiectam sansa de a scapa de toate neimplinirile noastre in "ardere" "daruire" si alte xyz... poveste sortita unui alt esec rasunator, fireste! fiindca nu exista niciun print pe cal alb/ileana cosanzeana capabil sa umple un gol de care suntem responsabili individual
Dacă aș fi tot ăla de acum 7 ani, aș fi scris, abrupt, că nu e nici o interpretare, e adevărul! :) Dar nu sunt, așa că nu scriu (deși eu chiar asta cred, sunt convins!, toți senzorii activi ai intuiției mele îmi spun asta).
Dacă aș fi simțit că e doar o variantă pe care o propun publicării, m-aș mai fi abținut o vreme. Dar m-am edificat. Documentația e vastă. :)
Însă ce ai scris tu este cam tot ce am scris eu, doar că are un aer mai de proză, așa... Ideea esențială rămâne: golul interior, netrăitul sau trăitul traumatic, nu pot fi compensate cu o iubire-dependență.
Ceea ce nu înseamnă că omenirea întreagă, aflând astea de la mine și de la tine (și de la zeci de psihologi cu diplomă), nu va încerca berbecește să „compenseze” în acest mod (atașându-se disperat) iar și iar, și iar...
Şi iaca uite aşa, de sub plăpumioara unor cugetări spilcuite, parfumate, îmbujorate şi cu drăgălăşenie dibuite, se rădică cu sfioşenie căpşorul bucălat al unei spovedanii personale.
Acum, eu sper că vorbele de mai sus nu au pretenţia vreunei revelaţii epocale, nu? Că nu a ascuns nimeni (eu, unul, nu) pe acest blog că, nu spovedania (nu ştiu ce e aia), confesiunea e la ordinea zilei aici.
Cu ce nu-s de acord din ce ai comentat? Doar cu insinuarea vag diminutivată că aş ascunde acest lucru... Aş încerca, pasămite, să-l disimulez. Prostii. Prostii cât casa. Mai cunoaşte-mă, că aşa vei afla, fără diminutivioare potrivite, că spovedania, nu aia popească, nu mi-e străină.
Revelatorule. Columbule. :)
Trimiteți un comentariu