duminică, 27 ianuarie 2013

Infans rex

E vreun folos în aceea că m-au tratat ca pe un rege când eram copil, câtă vreme e atât de evident că a contat mult mai mult în dezvoltarea mea strâmbă faptul că simţeam şi absorbeam neînţelegerile dintre ei cu toată setea de a-învăța-de-la-„cei-mari” a celulelor mele în plină expansiune, primeam direct în plex, odată cu ea, gelozia lui bolnavă şi neîntemeiată, resimțeam dureros umilința și resemnarea ei?

Prinsă în chingile de fier ale regulilor nescrise din familia patriarhală, în care bărbatul e legea, iar femeia e doar ispita. Ea e tentația în stare pură, ce trebuie, nu-i așa, mereu strunită - inclusiv în mod profilactic...

E de găsit vreun rost în a fi un mic rege închipuit peste un regat al aparenţelor? Un domeniu cu vaste întinderi pustii, mlaștini fără fund în care nici până astăzi n-am putut înfige vreo temelie durabilă. Eu cel de azi îl caut acolo pe cel de ieri, umbra mea - gnomul despuiat, necrescut, ascuns în smârcuri.

În lume, se făleau pe întrecute cu cu performanţele mele de viitor moştenitor al tronului, iar acasă ne aştepta negreşit revărsarea veninului, a plictisului deja mortifer de a fi împreună.

Toate concurând, m-au inhibat, m-au încovoiat prematur. Am crescut ca un copac mutant, cu scoarța pe dinăuntru. - Ce vrei tu să te faci când vei fi mare? - Când o să fiu mare, vreau să mă fac mic... Mi-au sucit până şi zâmbetul, care acum e pieziș, subțire (cum l-au descris acei grăbiți prieteni imbecili care n-au stat să mă priceapă), gata oricând să se retragă, să revină la neutru; mi-au deturnat şi pervertit privirea - ochii mei au învățat foarte târziu să susțină alți ochi, să se fixeze pe obiectul dorinței mele și să zăbovească. Eram un oaspete în mine însumi. Au făcut din mine evreul familiei.

Şi atunci mai aveţi îndrăzneala să veniţi înaintea mea, să mă priviţi în ochi şi să-mi spuneţi în continuare, virtuoşilor, cu emfaza exagerată a insului intoxicat cu false reprezentări despre sine, a ipocritului pseudo-îmburghezit - care se crede în siguranță, nemuritor, dincolo de meterezele aparaturii electronice, mobilei & mașinii care i-au vândut viața băncilor, hotărând cu asta că s-a realizat - că un copil are nevoie neapărat şi în orice condiţii de prezenţa ambilor părinţi „ca să se dezvolte armonios şi echilibrat”?

Nu ați citit mai sus schița unui demers anacronic (deci dintru început condamnat a rămâne fără cine știe ce efecte magice în ce mă privește) de a-mi desconsidera, la adăpostul vârstei, familia, părinții. Dar nici nu mi-aș putea interzice să întreb astăzi, cu dreptul regelui copil, ce șade uitat pe tronul de aur coclit al oalei de noapte: decât o familie patologică, oare nu mai bine o singurătate tristă și demnă? Mama și odrasla. Singura iubire indestructibilă.

Un comentariu:

Hiacint spunea...

„Prinsă în chingile de fier ale regulilor nescrise din familia patriarhală, în care bărbatul e legea, iar femeia e doar ispita. Ea e tentația în stare pură, ce trebuie, nu-i așa, mereu strunită - inclusiv în mod profilactic...” asta este otrava originară. Multe familii ar fi fericite dacă nu ar „gîndi” aşa, că nu e gîndire, ci credinţă oarbă, ascunsă, de fier.