Fericirea ca disponibilitate

Renunțarea la sine pentru a te integra neapărat într-un mediu (pe care deseori nici măcar nu-l râvnești, nu te trage inima) este, arguable, o formă de sinucidere mascată (mă rog, o pulsiune autodistructivă).

Pavese notează în jurnal că fericirea este inseparabilă de disponibilitatea noastră de a ne dărui semenilor. Și că „ești fericit numai cînd ieși din tine însuți”. Dacă ne referim la actul de creație, subscriu și eu. Te dăruiești (ieși din tine, te expui) celorlalți prin cărțile pe care le scrii, prin picturile tale, printr-o piesă muzicală pe care o compui, o piesă de teatru pe care o joci.

Dacă nu ne referim la creație, nu subscriu. Adică nu împărtășesc ideea că doar renunțând la mine (pentru altul=caritate) pot obține acces la fericire. Sau că doar adaptându-mă...

La rândul lui, filosoful și criticul social maghiar Béla Hamvas (Lettre Internationale/Vara 2009) vine să dea apă la moara celor notate mai sus: „Tot ce-i rămâne omului de făcut este să se adapteze. Dar cine se adaptează riscă să-și piardă ființa. Nimic nu seamănă mai mult cu o sinucidere decât adaptarea la lume, așa cum se întruchipează ea, în clipa pe care o trăiești.”

Final: lumea asta n-a fost niciodată pe gustul omului, v-o garantez. Numai de la distanță, unele epoci par mai „eligibile” pentru nostalgicele noastre călătorii mentale decât altele.

déjà lu

Márquez. Ultimele zeci de pagini din Dragostea în vremea holerei par concepute în continuarea Veacului de singurătate. Același abur apăsător, insuportabil al efemerităţii, al nestatorniciei; patosul clinic care aruncă personajele în braţele amorului superficial; spaima de solitudine, incapacitatea de a fi singur - mama vitregă a iubirilor fugare, de umplutură; satisfacția tristă, caracteristică unui post-coitum perpetuu.

Reperele temporale, voit ambigue. Orăşelul - fostă reşedinţă a unor viceregi șterși din memoria documentelor, seamănă tot mai stăruitor cu satul primordial Macondo. Deşi sunt supuse trecerii şi sfârşitului, personajele poartă în ele o doză considerabilă de veşnicie; vârstele sunt lăsate uitării, anii care au trecut sunt tot mai greu de numărat; anul 1900 devine un an „zero”; timpul, curgerea sa, se precipită brusc spre final, odată cu deteriorarea dureroasă a întregului decor. Femeile lui Ariza se fac, cu vremea, tot mai necoapte, se apropie tot mai mult de vârsta inocenţei, pe măsură ce el îmbătrâneşte.

„Pentru el, a fost cotlonul cel mai adăpostit din golful bătrâneţii. După atâţia ani de amoruri calculate, gustul searbăd al inocenţei avea farmecul unei perversiuni regeneratoare.”

*

C.S./2008/Oradea

Nu toate despărţirile sunt urmate de regrete şi de nostalgie. Nu de puţine ori, te desparţi pur şi simplu. O conduci pe fată la gară, aproape alergând, şi gata! Pe drumul de întoarcere, te gândeşti la ce va urma. Până şi gândurile vi se despart. Din repetatele îmbrăţişări, mai rămâne pentru o vreme doar parfumul părului ei şi amintirea atingerii. Tot mai estompată.

*

Pe terasă, în Oradea, sunt servit de o fată cu piele smeadă. Pășea ca o ţigancă, ştii: cu abdomenul ușor împins, lasciv, înainte. Fundul - obraznic, firește; observ un tatuaj la poalele feselor, între cei doi „ochişori”. Privirea îi este albastră şi vulgară în expresie. Unei asemenea curviștine îi plăteşti la final consumaţia ca după o oră de sex. Cu vinovăţie, cu puţină scârbă de sine, dedublat, cumva absent din tine.

*

Mintea îmi prezintă din nou, în timpul nopţii, un spectacol nedorit. X în forma ei satanică, cu o fizionomie puţin schimbată și o uitătură impenetrabilă, mă ignoră cu o ştiinţă care e numai a sa. Un monstru al sexualităţii dezlănţuite, pedeapsa supremă. E mortul-viu. The unsexuallydead. Femeie devoratoare, deşi mărunţică, nu se încadrează în tiparele „cerute” de cultul primitiv al fecundităţii. Se înfruptă din mascul cu seva lui vitală, care ei îi lipseşte. Nu i-o poţi citi nici în ochi, viaţa, nu o are nici în suflet. Deţine doar zvârcolirea aceea vană a omului strangulat de propriile nevoi. Ce mă mai putea oarecum fascina la ea era sexualitatea-i stearpă, cea care nu părea s-o îmbrace niciodată ca o haină potrivită.

*

Toamna s-a instalat imediat după furtuna violentă de acum trei săptămâni…Nimic n-a mai fost la fel, pe urmă. Serile s-au căptușit treptat cu aceleaşi zgomote prelungi, dătătoare de frisoane, ca-n fiecare an; întunericul a început să cadă pe neaşteptate; vocile chemându-se la căderea amurgului nu-s de pe această lume. Copiii par brusc îmbătrâniţi, copţi prematur. Iubirile se sting cu un fâsâit jalnic, înainte chiar de a începe. Figuri obosite şi obositoare, care mi-au populat coşmarurile în ultimele 19 luni se arată vederii tot mai rar. Se încheie o epocă caracterizată printr-o glorioasă irosire de sine

*
Nu aş putea scrie literatură de anticipaţie. Deşi am citit multă. Şi m-au pândit unele tentative de a scrie. Pentru mine, realitatea este în primul rând ieri. Iar azi, azi înseamnă realitatea din mine şi prea puţin din ceea ce se întâmplă afară.

Infans rex

E vreun folos în aceea că m-au tratat ca pe un rege când eram copil, câtă vreme e atât de evident că a contat mult mai mult în dezvoltarea mea strâmbă faptul că simţeam şi absorbeam neînţelegerile dintre ei cu toată setea de a-învăța-de-la-„cei-mari” a celulelor mele în plină expansiune, primeam direct în plex, odată cu ea, gelozia lui bolnavă şi neîntemeiată, resimțeam dureros umilința și resemnarea ei?

Prinsă în chingile de fier ale regulilor nescrise din familia patriarhală, în care bărbatul e legea, iar femeia e doar ispita. Ea e tentația în stare pură, ce trebuie, nu-i așa, mereu strunită - inclusiv în mod profilactic...

E de găsit vreun rost în a fi un mic rege închipuit peste un regat al aparenţelor? Un domeniu cu vaste întinderi pustii, mlaștini fără fund în care nici până astăzi n-am putut înfige vreo temelie durabilă. Eu cel de azi îl caut acolo pe cel de ieri, umbra mea - gnomul despuiat, necrescut, ascuns în smârcuri.

În lume, se făleau pe întrecute cu cu performanţele mele de viitor moştenitor al tronului, iar acasă ne aştepta negreşit revărsarea veninului, a plictisului deja mortifer de a fi împreună.

Toate concurând, m-au inhibat, m-au încovoiat prematur. Am crescut ca un copac mutant, cu scoarța pe dinăuntru. - Ce vrei tu să te faci când vei fi mare? - Când o să fiu mare, vreau să mă fac mic... Mi-au sucit până şi zâmbetul, care acum e pieziș, subțire (cum l-au descris acei grăbiți prieteni imbecili care n-au stat să mă priceapă), gata oricând să se retragă, să revină la neutru; mi-au deturnat şi pervertit privirea - ochii mei au învățat foarte târziu să susțină alți ochi, să se fixeze pe obiectul dorinței mele și să zăbovească. Eram un oaspete în mine însumi. Au făcut din mine evreul familiei.

Şi atunci mai aveţi îndrăzneala să veniţi înaintea mea, să mă priviţi în ochi şi să-mi spuneţi în continuare, virtuoşilor, cu emfaza exagerată a insului intoxicat cu false reprezentări despre sine, a ipocritului pseudo-îmburghezit - care se crede în siguranță, nemuritor, dincolo de meterezele aparaturii electronice, mobilei & mașinii care i-au vândut viața băncilor, hotărând cu asta că s-a realizat - că un copil are nevoie neapărat şi în orice condiţii de prezenţa ambilor părinţi „ca să se dezvolte armonios şi echilibrat”?

Nu ați citit mai sus schița unui demers anacronic (deci dintru început condamnat a rămâne fără cine știe ce efecte magice în ce mă privește) de a-mi desconsidera, la adăpostul vârstei, familia, părinții. Dar nici nu mi-aș putea interzice să întreb astăzi, cu dreptul regelui copil, ce șade uitat pe tronul de aur coclit al oalei de noapte: decât o familie patologică, oare nu mai bine o singurătate tristă și demnă? Mama și odrasla. Singura iubire indestructibilă.

linţoliu pe faţa timpului

Drumurile noastre, ma biche, s-au despărţit în seara aceea ca două trenuri care pornesc în direcţii diferite dintr-un nod feroviar, adică fără prea multe regrete, scrâșnete fără lacrimi, am fost dirijaţi cu profesionalism de impiegaţii de mişcare, ca să nu ne rătăcim din nou unul în braţele celuilalt sau s-o sfârșim învecinați, trași pe cine ştie ce linii moarte, paralele. Pasageri necunoscuţi ne priveau fără curiozitate, cu aerul celor care-şi văd năluca zilnic şi s-au deprins cu ea, ma biche, răciturile se servesc aşa cum le spune şi numele, chilled with ice, le iei din cămară de la răcoare, ale noastre însă, ţi-am spus, sunt îngheţate pe pervaz şi îngroşate cu făină, cum procedează femeile negospodine, pripitele care se chinuie să termine cât mai repede treaba prin casă, se dă ceva la tv, dar tu n-ai dat greutate spuselor mele, ci te-ai agăţat de mine mai cu râvnă, ai găsit repede în tine cârligele disperării, căci gustul piftiei rămâne multă vreme fixat în amintirea papilelor gustative de pe limbă, limba se mișcă repede în toate părţile, ca-n săruturile interminabile cele făcătoare de minuni.

Anotimpul ăsta ce pare să dureze de-o veşnicie ne solicită nervii ca o noapte albă cerchist polară de pe urma căreia ochii dor şi pleoapele ustură - nu poţi să dormi pici de oboseală întrucât nu ai permisiunea să dormi ca să nu pierzi un mare eveniment ziua de mâine o zi fără istoric pe care o visezi să fie altfel; nu chem zăpada, dar psihologia asta de animal în captivitate mă vlăguieşte, și ca să trăiesc mă iluzionez că zăpada poate să fie şi o punte către anul ce vine, nu numai un linţoliu pe faţa timpului.

Timpul însuși a scăzut! Nopţile, serile nu mai trec atât de greu ca în copilărie, ele sunt sâmbetele şi duminicile mele din fiecare zi - neîndestulătoare. Singurele ore pe care mi le dedic numai mie, spaţii sacrosancte, spaţii de întuneric deplin, tămăduitor, populate numai de vise, indiferent de calitatea lor; scriu şi dorm, deci trăiesc - logica zilelor de faţă.

C.S./2012

Ieri am dat peste un duh nou de frunze în putrezire, pădurea era la doi paşi, o mireasmă de trai rural sănătos, exasperant de tare pentru un biet orăşean; din gură îmi ies doar  câteva cuvinte neînţelese, copilăreşti, era către zece seara şi căldura aerului de peste zi încă persista, îmi mângâia obrajii, nu-mi venea să cred, adia a mâncare simplă, a cuhnie ţărănească, dar mai intens a pădure, pe care o surprinsesem la lucru, suflând asupra mea o respiraţie oxigenată - caldă, mămoasă, ce-mi șterse oboseala şi orice urmă de scepticism, înveselindu-mă; eram proaspăt și inspirat.

Cu o căprioară procedezi așa: o săruţi până faci să-i dispară zâmbetul acela din ochi, până când vezi cum privirea îi devine feroce şi simţi că, într-o clipă, o să fie ea cea care-și va dori din tot trupul să te devore.

...im normalen und kranken Seelenleben (textul din texte)

Cel mai bine, în viaţa mea, m-am simţit în vremea avangardei, când aceasta încă îşi mai deşerta improvizaţiile, tribulaţiile, peroraţiile pe corso la vale, magazinistele, vânzătoresele, anticarii şi locatarii ieşeau cu măturile în calea viiturii, să nu le intre naibii avangarda în casă, şi eu, înfipt în clipă, stăteam mut de mulţumire la masă cu o fetiţă fără andrébreton, care ar fi fost la rădăcini aproape blondă dacă nu ar fi ales acajou-ul din familia meliacee pentru părul ei, poetesă nevoie mare, pe care o înşelam fără să mă ascund cu cărţile recomandate de ea însăşi, cu condiţia să i le povestesc apoi cu mare lux.

 

O îmbăiez pe copilă în vin rouge. Îl sorb însetat de pe pielea ei, o îmbăt, îi dau să mă guste, vinul şiroind în neştire de-a lungul trupului meu. Din ea începe să izvorască poţiunea magică a dorinţei şi apoi totul dispare.

Bună ziua, numele meu fie Cristian Sîrb, mă aflu în mijlocul dumneavoastră pentru că iubesc deznădăjduit-pygmalionic o Carte. Până aici, nimic din ceea ce nu li s-a întâmplat şi altora, doar că, de câteva fantastice nopţi, Cartea a început să se dezbrace înaintea mea, să mă apuce tipograficeşte între coperte şi, deîndată ce am pătruns-o, să mă cheme zeul ei. Rugămintea cu care m-am înfiinţat aici e următoarea: ajutaţi-mă să nu mă vindec!

Despărțiri

J'essaie de combattre l'intérêt que je prends pour elle, je me figure ses yeux, ses joues, son nez, ses lèvres, en pleine putréfaction. Rien n'y fait: l'indéfinissable qu'elle dégage persiste. C'est dans des moments pareils que l'on comprend pourquoi la vie à réussi à se maintenir, en dépit de la Connaissance.

Emil Cioran - Écartelèment, Oeuvres, Éd. Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 2011

Sfârșitul unui nou început

E rodul unei morale de căcat și de-o banalitate înnebunitoare a spune că unii oameni dezamăgesc alți oameni. Unii în comparație cu cine? Omenirea toată este o dezamăgire! De la acest adevăr pornim. Grosul omenirii nu poate fi comparat cu nimic, sfinții ne sunt prea neasemenea (nu înțelegem nimic din viețile lor, le folosim rămășițele în scopul farmecelor instant), iar Dumnezeu prea departe... E mai ușor de „ajuns” la El prin mijlocirea amăgitoare a moaștelor sau a apei sfințite la PET decât pe căile canonice.

Ceea ce înseamnă că, deși mi-aș fi dorit, nu mai pot scrie romanul perfect al unei iubiri imposibile sfârșită dezamăgitor (către deplorabil). Încercasem abordări fragmentare chiar aici, pe blog. Ajunsesem și la anumite forme de expresie, neapărat șfichiuitoare, de al căror lustru eram mulțumit. Cel mai ușor lucru ar fi fost să aleg o iubire care mi s-a întâmplat mie. Sau să fi fost greu? Nu mai știu, vezi bine, pentru că 99% 98% dintre amoruri mi-au răposat în împrejurări deplorabile.

 E caraghios de inutil, ziceam, să mai deplângi astăzi, ca o împletitoare de ciorapi - literar sau eseistic, faptul că omenirea în totalitatea ei este o uriașă dezamăgire. De-ar fi rămas vreo speranță pe fundul cutiei cu lașități, ar fi meritat. Mă întreb de ce să tot scrijelești tone de maculatură cu nădejdea evidentă a catharsis-ului improbabil, despre ceva ce, iar și iar, se termină prost?

Celălalt, inevitabil, pleacă și, plecând, ia cu el zdrențele proiecțiilor mele narcisice lipite bine în lunile chinului de a fi împreună - pe cele bune desigur! Asta doare. O jupuire pe viu. Este, doar, notoriu că ne lăsăm atrași în dragoste, încântați fiind înainte de toate de propriile „calități” proiectate asupra celuilalt. Ne înamorăm cu ușurință de bunele noastre însușiri, de bunele intenții, atribuite altuia. Partea satanică, semnul unei corupții psihice desăvârșite, intervine atunci când altul „naționalizează” (își însușește abuziv) proiecțiile mele, oferindu-mi îndărăt mizerie... Începem să răzuim plini de râvnă narcisismul scârnav (ni-l trebuie înapoi) cu care-l boim pe celălalt în straturi mereu reîmprospătate (câtă vreme îl iubim), ca să-l facem bun de iubit, numai și numai atunci când ne asigurăm minuțios că prin preajmă a apărut și se agită vesel ca un vânat disponibil să se ofere morții - un altul.

Știu și asta, că nu-s un idiot degeaba: când suntem dintre acele firi infime ce nu au curajul francheței, al delimitării ferme, al ruperii punților fără apel la scandal, alegem voluntar să ne murdărim pe noi înșine pentru a da naibii și irevocabil de înțeles, măcar prin miros, cui încă n-a priceput din alte semne că suntem relațional obosiți sau că e, pur și simplu, gata.

Stillborn

Străbat alergând o pădure. Pădurea e desfrunzită și rară ca părul unui copil nereușit. Pășesc acum grăbit pe un creștet îngust și aproape pleșuv de copil. Cu coada ochiului observ că țarcul e deschis; câinii nu sunt în țarc. Asta înseamnă că ei sunt liberi. Eu și câinii liberi bântuim prin pădurea pleșuvă de pe creștetul îngust al unui copil nereușit.

Robert Allen Zimmerman

Sau, dacă cineva preferă, numele „tradițional” ebraic: Shabtai Zisl ben Avraham. Nu vă bateți capul să-l căutați, vorbim despre trubadurul de asemenea cunoscut, americănește, ca: Bob Dylan. L-am ascultat întâmplător azi-dimineață, la Guerrilla. Și am râs instantaneu! Rareori mi s-a mai întâmplat asta. De regulă, iar cei apropiați o știu, eu elaborez perorații ce se vor „nimicitoare” la adresa artiștilor muzicali care-mi sunt antipatici. Nimeni nu mă ia, firește, în serios - sunt prea pătimaș. Publicul se lasă furat numai de gestica mea. Ceea ce mă stimulează, la vederea fețelor vesele, să scot din mine grozăvii și mai mari. În fine. De data asta, am ascultat și am hohotit prompt, spontan. Ar fi fost de prisos să perorez. Hohotul a valorat cât un editorial.

Bob Dylan avea multe de spus, am impresia. Pur și simplu, era în permanență nevorbit. În piesa asta dată la radio (îi ignor numele cu veselie), menestrelul aproape că nu tăcea deloc. Dacă stau și mă gândesc bine, făcând apel la memoria auditivă, cred că l-am surprins debitând incantații pro civil rights & anti-war chiar și în timp ce sufla în harmonică. Printre dinți.

Am râs, deci, stimulat mai întâi de vocea lui subțiratică de cowboy israelit. Cizmele „ciocate” strâng aprig laba piciorului și au acest efect asupra vocii. Am râs, apoi, imaginându-mi alți evrei trecuți prin viață, cu o gândire mai aerisită, râzând și ei de el, zeflemisindu-l fără milă pentru exaltarea și utopismul lui nespecific iudaice. Și am râs, cum spuneam, pentru că nu mai termina de recitat, suprapuse pe muzică, prețioasele lui poeme. Căci nu se poate vorbi de cântat aici. E ca un flux al conștiinței pus în versuri, mai mult sau mai puțin albe. Psihanaliză pacifistă pe stadion: jobs & freedom. Mântuirea omenirii prin limbuție. Talkin' blues, am văzut că-i spun unii. Unde eu aș zice că partea cu talkin' e elementul esențial... Dacă omul ăsta n-ar fi fost serios, ar fi amuzant, realmente!

Decupate din contextul mișcării hippie, al mișcării de (eternă) răzvrătire, din „cântările” lui Dylan nu rămâne mare lucru. Așa li se întâmplă creațiilor „cu mesaj”, construite pe militantism și ideologie. Unde mai pui că vorba lungă..., sărăcia muzicii. În zilele noastre, am putut citi undeva că, timid și-n șoaptă, se admite că dl Zimmerman nu le prea avea cu muzica, fiind mai mult un versificator. Astăzi e voie să afirmi asta, dar cu discreție. Acum aproape patruzeci de ani, însă, pentru asemenea opinii reacționare, mic-burgheze, ai fi fost linșat de poporul idolatru! Poporul profund... În subcultura hippie era suficient să ai plete și să dai alene din cap, stând în fund și privind undeva în zare, lăsându-l pe Dylan să-și (f)luxeze conștiința pentru tine - iată profunzimea!

Întrebare: știți ce rămâne de pe urma unui Dylan scos din contextul mișcării? Răspuns: rămâne Florian Pittiș. De aici, din perspectiva secolului XXI, eu nu înțeleg cum de a putut B.D. aduna atâția fanatici. Oare droguri care să te facă lucid și să râzi sincer de cineva ridicol nu existau?

Norma de lectură

by Gael Martin (Flickr)

De ce să citesc, sunt întrebat, contra cronometru, de ce să practic lectura statistică? De ce m-aș tortura singur, impunându-mi, ca-ntr-o corporație părăsită de Dumnezeu, norme! Iar eu ascultam doar muzica întrebătoare a glasului ei și gândeam aiurea: e atâta bucurie în alunecarea vie a unei sprâncene înspre tâmplă, cum ar putea fi egalată de-o trăsătură de condei literar? Doi ochi cu desen iute, înşelător, de migdale, ochi pisicești, zugrăviți doar cu negru, şi stuful de gene. Mai intens zugrăviţi lunea, și mai intens cu puțin înainte de „acea perioadă a lunii”.

Zăpada pieilor

După fiecare baie, fac un duș. După fiecare masă, fac un scaun. Nutresc un respect profund cel puțin pentru mesele principale ale zilei - așadar, pot dovedi că dețin simțul autorității, iar casa mi-e bine mobilată. Nici chiar mesele secundare nu le-am tratat vreodată cu dispreț.

M-am îmbătat cu Philip Roth într-un weekend. În tren spre casă, fără muzică. Numai eu și cartea, și mirosul de descompunere din vagonul demult casabil. Cât îl îndrăgesc pe Roth! Sunt ca rupt din el, mă scrie, scrie cărțile pe care le-aș fi scris eu, cu vocea pe care o ascund eu de mic în mine, vocea indignării, a intoleranței, a lucidității maxime, a inapetenței pentru minciuna de sine. Scrisul firesc, demitizant, senzualitatea rece care anunță mai mereu eșecuri sonore, drame. Goodbye, Columbus - am citit înfometat, cu ochiul lipit de pagină, până la durere.

Când mi-o fi venit ultima oară să plâng? Să fi fost vreun vis în care mă dădeam cu sania?

Cartea săptămânii

La valse aux adieux - Milan Kundera, éd. Gallimard, 1990.

"- Cher ami, un amour excessif est un amour coupable, et vous en êtes sans doute la meilleure preuve."

***

"Si le monde perfide des femmes l'effrayait à ce point, ne pouvait-elle trouver un réconfort dans le monde des hommes? Difficilement. La jalousie possède l'étonnant pouvoir d'éclairer l'être unique d'intenses rayons et de maintenir la multitude des autres hommes dans une totale obscurité."

***

"C'est une des grandes épreuves de la vie. Ceux qui y succombent et deviennent pères malgré eux sont à jamais condamnés par leur défaite. Ils deviennent méchants comme tous les hommes qui ont perdu et ils souhaitent le même sort à tous les autres."