Halucinaţiuni

Ah, după-amiază încinsă ce ai bombat până aproape de muchia prăpastiei piepturile fetelor nepăsătoare, plătite de părinţi, de municipalitate sau autofinanţate ca să anime străzile reşedinţei judeţului nostru, înghesuindu-şi sânii într-o poză uneori băţoasă, alteori lascivă, chestia e că eu, neputincios la excitaţia sterilă, am doar minima inspiraţie de a le înjura birjăreşte: împroşc neţintit, fără precizie

ochii tăi, de exemplu, de un albastru nefolositor mie, gleznele tale goale, osoase şi încă bronzate, valorizate corect de tăietura la modă a pantalonilor, fesele rotunjite din penel cu savante mişcări din încheietura mâinii, mișcări de pictor de mult împăcat cu propria manie a perfecţiunii şi obsedat să repare ce mai smintește uneori natura, măcinat de această manie a desăvârşirii ce omoară cu zile, cu zâmbetul pe buze, nici măcar pentru a te diseca dintr-o curiozitate de ordin ştiinţific, te omoară încet, sufocat sub cupola unui pahar - ca pe o gâză a cărei dispariţie nu ar afecta echilibrul ecologic, încălzirea globală ori lanţul trofic.

săru' mâna, îmi şopteşte zâmbind împăciuitor, ca unui nebun căruia i-a venit ceasul medicaţiei, te-ai speriat?, nu mă speriasem, priveam pe stradă, ocrotit atunci de vitrină şi de jaluzele, săru' mâna, şi se grăbi să-mi surâdă, ca să nu cad lat, lovit de-o sperietură zdravănă - vânzătoarea; să fi presupus că o cunosc de undeva? nu pot spune, prăbuşit în mine însumi, eu nu făceam decât să mă zgâiesc hoțește la animaţia neliniştitoare a străzii, iată de ce mă furişasem înăuntru, pentru a-mi găsi un locşor din care să pot urmări în tihnă ceea ce mă bântuia, să-mi pândesc prădătorii:

să văd cum trec fetele oraşului; cele despuiate de griji şi de prejudecăţi vestimentare, cele surâzătoare şi nu încruntate, cele obraznice de te scrutează până în plămâni, fără pic de milă, dar şi fără patimă, la adăpostul fizionomiei lor anonime, frumuseţi tulburătoare în decor mic-vienez, frumuseţi fără nume care cutează multe din ochi, căci acest joc vinovat nu le implică nici nu le învinovăţeşte cu ceva, îşi foarfecă picioarele în paşi mari, îşi poartă trupurile împlinite de dragul de a-și juca improvizând rolul de apariţii, apariţii şi atât - imagini perindate, itinerante, sfâşietor de reale, dar intangibile, dacă aş pofti aş putea sări în decolteurile lor nesăbuite, târfe, eleve silitoare şi făpturi călărite vădit de hormoni, mascând deopotrivă porniri de cocotă, calităţi de studentă superficială şi stil rafinat de femeie completă.

Apoi, veni ploaia, ca o poluţie nocturnă, fără să-mi poată potoli creierul în fierbere şi trupul chinuit de dor de ducă; am înşfăcat cartea războiului sfârşitului lumii, citind cu furie, pe măsură ce ploaia se înteţea, ropotind tot mai tare, devenind torenţială, venind în averse stăruitoare.

Ce-o fi zicând pământul, cu buza lui crăpată de sete?

Acid (replay)

Ca să mă mai înveselesc, nemaiştiind în ce anotimp mă aflu, mi-am stropit limba & trupul cu o pană înmuiată în acid, drog puternic, sintetic, foarte toxic, ştiu şi eu: mirceageoană nu ar lua acid, nici măcar pe cale electronică, pentru că i s-ar deteriora cipul special implantat în lobul parietal pentru a i se induce pe cale artificială ideea de victorie şi, în plus, nu l-ar mai recunoaşte colegii, lăsându-l pe dinafară - am ascultat acidul în timp ce bulbucea pe pielea mea, usturându-mă, muşcând din mine, preluând guvernarea, contorsionându-mi chipul în fel şi chip.

toamnă - anotimp al gerunziilor nemulţumite, boscorodită de acidul greu de strunit cu ajutorul pastilei de algocalmin primită rest la farmacie de la fata aceea cu parfum de sudoare şi excesul de sebum alunecându-i duios pe păr, durerea mă asurzeşte şi parcă n-ar fi dornică să-mi cânte un cântec de leagăn, ci unul de căzut în somn schizoid-catatonic; îl aud mai întâi cum se insinuează mişeleşte de nuştiuunde, se strecoară pe la periferia percepţiei şi brusc izbucnind strident într-un lătrat continuu de câine, ca orice acid care se respectă, un lătrat tânguit, se strecoară în spirale arăbeşti, negociind agresiv, forând în urechile mele nepregătite, narcotizate de sunetele medii (manipularea mediilor face minuni din acid!), somnolente

să te fi ținut când scăpară din grajduri caii neîmblânziți ai progresului, masându-mi muşchii cu copitele lor trase în oţel de compoziţie minimală, pluteam ascultându-le trapul liniştitor, picioarele nu-mi mai atingeau pământul, iar mâinile îşi regăseau, cel puţin încercau, propriul echilibru în aer, băteau cu încrâncenare aerul nevinovat, neîmpovărat cu păcate capitale, ci poate numai cu păcate din celelalte, de provincie.

Soarele se răsuceşte nestingherit pe deasupra lumii, risipind o lumină ce nu se mai împiedică în frunze, cerul e mai aproape şi mai plat, un cer de vară deasupra toamnei de nerecunoscut ne înveseleşte iluzoriu, apropiindu-se de orizont ca un cotropitor pașnic, înaintea căruia noi pustiim voluntar totul ca să-l înfometăm, să-l otrăvim, să murim cu el în braţe.

Roth - ultimul as

Watercolor by J. C. Phillips 

Philip Roth, cel mai premiat scriitor american în viaţă (las deoparte că e şi cel mai haotic tradus în româneşte, bibliografic vorbind), se "opreşte" din scris - dacă aşa ceva e posibil pentru un om, în prag de 80, cu deformarea profesională de a întâmpina & a integra ficţional (la nivel psihic) realitatea, viaţa. Nu mă grăbesc să scotocesc aici după o dimensiune tragică a acestui gest, altfel, decent. Conştient de sine ca nimeni altul, când simţi că ţi-ai pierdut capacitatea de a fi frustrat şi de a te indigna, din care ţi-ai hrănit scrisul timp de decenii, alegi: te opreşti sau te faci de râs, vânzând doar litere lustruite, fără suflu.

În orice caz, cel mai mediocru roman de Roth, ca să-l parafrazez pe Assouline, e în mod cert mai bun şi mai cu nerv scris decât multe dintre apariţiile literare recente româneşti. Da, nu aveţi decât să vă smiorcăiţi neconsolaţi.

Dincolo de orice alte criterii statistice, Roth rămâne cel mai drag mie scriitor american. Cel mai drag american, generic vorbind. OK, la concurenţă cu Woody Allen (nu-mi plac decât evreii americani, ei dau substanţă, sarea & piperul, Statelor Unite). Cu vremea, şi-au făcut şi alţii loc în sufletul meu, însă la P.R. revin întotdeauna, după fiecare lectură "străină", cu o obsedantă fidelitate. Nu mă interesează alte păreri, onest o spun, aşadar nu vă obosiţi să contraargumentaţi.  

Tragică, şi-n cazul lui Roth, ca în acela al lui G.G. Marquez, e trecerea; timpul care, după anii '90, pur şi simplu a luat-o la goană. Din fericire, nu a fost în van. Aşa credem noi, însă ce ştim noi ce simt ei privind în urmă, ce simt ei privind înainte...

 “Sheer Playfulness and Deadly Seriousness are my closest friends.” - Philip Roth

LINK: La république des livres

Inversiune

Evlaviosul vicios se spovedește, „îmbărbătat” de zăbrelele confesionalului. - M-ai văzut crescând, părinte, și știi că nu-mi stătea în fire... nu țin cu tot dinadinsul să te cutremur; am venit de astă dată la confesional cu hotărârea de a mă despovăra, mărturisind câte puțin, și te rog să-mi ierți neîndemânarea, despre sufletul meu de invertit. Gesturile mele tainice de femeie, tainice credeam eu, dar care erau, în fapt, vădite pentru toată lumea, de femeie, părinte! Alura mea obișnuită, de om torsionat, de ființă incertă. Nu știu cât e de relevant în depoziția mea, părinte, dar aceste fotografii în care nu pozez... Penibilul înfățișării mele când n-am grija compunerii unei fețe. Penibilul expresiei mele atunci când îmi uit, neglijent, chipul în afara supravegherii. Mimica mea stânjenită, retractilă. Psihic, sunt o femeie nemanierată, părinte. Face asta din orientarea mea naturală către femei un soi de... lesbianism?

De ce-i "mărităm" pe singuratici?

Sper să nu am probleme juridice că preiau integral textul de mai jos - Why are couples so mean to single people?, de pe BBC News Magazine, dar nu m-aş putea abţine, articolul fiind de-a dreptul irezistibil, putând fi lesne situat alături (dacă nu de un studiu, atunci) de orice eseu al unui psiholog de renume. Genială e, de departe, ideea că: single people might be the most reviled sexual minority today. Înţelepciune melancolică, ferită de defetism, umor cinic, zis britanic, curajul pe alocuri halucinant al unor opinii anti-mainstream. Cineva ar putea jura că nu i s-a întâmplat, în "calitate" de single, să fi fost subtil, dar insistent, cu o perseverenţă satanică,  întrebat(ă) de prieteni, mătuşi, fine, necunoscuţi abia cunoscuţi, de ce nu e cuplat(ă), de ce nu-şi găseşte şi el/ea - cu subliniere apăsată pe şi - un/o partener(ă)? Mira-m-aş...



***

In a world that celebrates romance and finding The One, people can be rather rude to single people, writes James Friel.

No-one is supposed to be single. In the course of my life, I have loved and lost and sometimes won, and always strangers have been kind. But I have, it appears, been set on a life of single blessedness.

And I haven't minded. Or rather, I realise, I haven't minded enough. But now I kind of do. Take dinner parties. There comes a moment, and that question: "Why don't you have a partner?" It is usually asked by one of a couple, with always a swivel of the eye to his or her other half, so really two people are asking this question.

And I struggle to answer: "I have never found the right person... I am a sad and sorry manchild... I am incapable of love... I am a deviant, and prefer giraffes.

Any answer will fail to satisfy. The questioner expects no happy answer. I am only covering up my bone-deep, life-corroding loneliness. The questioners know this, and the insight they believe it affords comforts them. They are safe.



James Friel's latest novel is The Posthumous Affair.

They look down from the high castle of coupledom, protected from such a fate. But if I were to ask: "Why have you settled for him? Why are you stuck with her? Were you so afraid of being alone?" such questions would be thought rude, intrusive.



Last week a friend of mine went on a date. A foolish thing to do. The man she met had been married three times and had a child by each wife. An example of emotional continence I'm sure you'll agree. And he asked my friend, single and childless, why she had failed at life. It was a shortish date. Failed at life?

Single people can also feel this way about other single people, and about themselves. You see, no one is supposed to be single. If we are, we must account for our deficiencies. A recent book claims on its cover that single people might be the most reviled sexual minority today. But it's not just today.

Take the word "spinster". It is withering and unkind. The word, of course, is innocent, but its connotations are unhappy, dismissive and disrespectful.

A few years back, in an age of Bridget Jones-type heroines, the novelist Carol Clewlow wondered about a female reader of her own generation, a woman who had long decided not to twin her destiny with another's. She wrote a novel about this single state. About spinsters. She called it Spinsta.

She delivered Spinsta to her agent, who was delighted, as were her publishers. A campaign was initiated. Various columnists and celebrities were to be asked to consider and celebrate this word, but then another word came back from the booksellers.

That word was "no". They would not stock and no one would pick up a book with such an ugly word as its title. The novel was retitled Not Married, Not Bothered.

When I speak of this subject with women, the conversation, the anecdotes, are plentiful, wry and amusing. With other men, gay or straight, the talk is more wistful, hesitant, inconclusive, and even a little pained. Legal now, the gay man must also account for not having a partner. We even agitate for marriage. To be recognised as couples not just by the law - which is right - but by God, which is redundant. But couples rely on such iron definitions, need them.

Someone might take them to be single, and no one is supposed to be single. And yet I am. Carol Clewlow described me as a male spinster. I admit I was a little bothered until she added "like George Clooney". Cool, I thought. I could go with that. But Google "male spinster" and there is much bother at the term. Top of the search list is an unreasonably popular piece from London's Evening Standard.

Can a man be a spinster?

According to the Oxford English Dictionary Online, the word spinster was first used in the 14th Century to describe a woman (or, rarely, a man) "who practises spinning as a regular occupation".

However, by the 1600s, it was used less in the context of drawing out thread from wool or flax and more often to describe "the proper legal designation of one still unmarried" - along with that other less-than complimentary phrase of "old maid".

The male equivalent was a bachelor. The online Collins dictionary says this was probably derived from the 13th Century Old French "bacheler", meaning a youth. It was used in Britain for a young knight who served under the banner of another. While both terms assumed a legal status to describe those who were unmarried, the Registrar General of England and Wales dropped the terms as official labels in 2005.

It reads: "A male spinster is an unmarried man over the age of 35, a moniker that implies at best these men have 'issues' and at worst are sociopaths. One fears for these men, just as society has traditionally feared for the single women. They cannot see how lonely they will be." How kind this fear sounds. No-one is supposed to be single. To be single must mean to be lonely but far lonelier are those who fear being alone.

Namely, the "I" who is incomplete without a "you". The "me" who is without substance or purpose unless rhymed with a "we". Those tyrannised by the need, the obligation, to go about this world in pairs.

In order to argue for the single person, it seems one must criticise the couple; the culture that coerces us into coupledom, the religions, the familial pressures, the pop songs, the movies, the game shows, the gossip, the unavoidable, inescapable pressure to conjoin, to love.

Freud has it that we become ill if we do not love, and songs tell us we must succumb to a love that - bonding us - will devastate us too. I am nothing, nothing, nothing, if I don't have you. How kind is such a love? Isn't it a little punitive?

Laura Kipnis, in Against Love, has a chapter called Domestic Gulag, and the prison rules a couple must follow:

You can't leave the house without saying where you are going.

You can't not say what time you will return.

You can't leave the bathroom door open - it's offensive.

You can't leave the bathroom door closed.

You can't have secrets.

Nine and half pages later, Kipnis concludes: "The specifics don't matter. What matters is the operative word, can't. Thus is love obtained."

Recent views on single life

According to Michael Cobb, whose book Single is referenced in Slate.com: "The contemporary individual is not lonely, just single - but this is not culturally recognized." Meanwhile, Shanghai Daily looks ahead to Chinese Singles Day and finds 38-year-old Christine Liu enjoying the life of a "left-over lady - good looking, with good pay and good taste". The Huffington Post finds the author Lindsley Lowell - a wife of two years - refusing to join the "Smug Married Club". And the Daily Telegraph found the number of Britons aged 45 to 64 living alone had increased by more than 50% since 1990.

And Michael Cobb reminds us in a book called Single that Plato defined love as our name for the pursuit of the whole, our desire to be made complete. But Plato has Aristophanes remind us that this pursuit - this need to be completed, this quest for coupledom - is a punishment.

Perhaps single people secretly wish to reclaim an original state of being, somehow sense that we do not need to be completed by another, somehow sense that we are able to complete ourselves. The single person might just be too self-possessed.

Perhaps we are too honest to be coupled. Perhaps we cannot tell another person: "I love only you. And I will love you forever."

It's quite difficult to tell someone the more truthful: "I love you, you know, for now." Sorry. The single person might just be too self-possessed.

Personally, I don't wish to make satiric judgements against the couple because such judgements - patronising, dismissive and even fearful - are what I resent when asked to explain why I persist in being single.

I want to describe myself more positively and not against some grain that abrades both me and anyone else who believes and lives differently.

My favourite character in literature is the difficult, unclubbable Lucy Snowe from Charlotte Bronte's Villette. At the conclusion of her slippery and singular tale, she manages in her lone voice to define herself as wife, widow and spinster all at once and so none of these at all but - simply, complicatedly - her own marvellous, darkly brave and tricksy self.

 

Dickens' Miss Havisham - compelled by an unrealisable conception of love?

And I would rescue, too, that martyr, the maligned Miss Havisham. Because I don't believe the single person has a sceptical or reductive notion of love but suspect, rather, that they might be compelled by an even higher, almost unrealisable, conception of it.

In the world through which we move, increasingly, we do not expect our relationships to endure. Increasingly, our relative affluence and advances in new technology allow us to live comfortably alone..

Increasingly, this is what we seem to be doing: we are choosing to live alone. We need stories not about how to become couples. They are legion. We need stories about how to be single, and how to be kept amazed and awake by a joy of our own manufacture.

Although I was born single, I never considered that this would continue to be my fate.

Păsăreşti

Cu parada de franțuzisme românizate recent se ocupă intelectualii, folosind asta ca pe un soi de semnătură, un indicator păunesc al poziției lor „de elită”. Cu americănismele de corporație se ocupă prostimea sărmană, dar fudulă, care nu a avut șansa să studieze cum s-ar fi cuvenit limba română în școală și care - nici în prezent, nici de când se ştie pe lume - nu citește nici măcar ziarele locale (de unde naiba să agonisească un minim vocabular?).

„Prioritizăm”, „pușuim”, „marketizăm”, „forcastăm” - în limbajul corporatist. Nu eu, cei de lângă mine. Presupun că am apucat să prind ceva românească înainte de a mă multinaționaliza. Alții, însă, zici că s-au născut și au făcut ochi în romgleza de firmă.

Dar să nu mergem numai spre romgleză. Să ne amintim de francofonita snoabă a intelectualității noastre „delabrate”. Francofonita școliților (a scholar-ilor), a universitarilor. Cum se traduce delabrat?

Jargonul profesional, inevitabil între profesioniștii anumitor discipline, este totuși scuzabil sau măcar de înțeles. Pe mine mă enervează transportarea acestui jargon în afară, în viața de toate zilele, în tramvai! Și, pe lângă asta, franco-anglicizarea.

Limba română este puțin „ofertantă” cu psihanaliza, cu tehnica de calcul, de pildă, dar și cu alte discipline techno-sci. Este o limbă fără tradiție meșterească, neîmbietoare cu meseriașii, cu fizicienii, cu oamenii științelor precise, cu „managerii” și cu „managementul”. E ideală pentru Litere, însă. Cu condiția să o cunoști cum se cade. Aici mai avem de învățat cu toții.

Pe de altă parte, întâlnim tot mai mulți traducători din diverse limbi, buni cunoscători ai graiurilor respective (nu neagă nimeni), dar incapabili să simtă profund înțelesurile limbii române!

Oricum, a inocenta și a imersa chiar există în românește, însă mie tot îmi par scremute, în condițiile în care avem libertatea să scotocim prin sinonime. Dar e mai „epatant” să spui că te imersezi (în loc de a coborî, a te adânci, a te scufunda etc) în inconștient, nu? A imersa denotă cel puțin un doctorat la activ (e irezistibil să-l afișezi cumva). Nu un doctorat în limba română, firește!

Ploconeala asta prefăcut poliglotă este mai larg răspândită în RO decât în alte țări, mult mai preocupate să se simtă confortabil în limba proprie, așa cum le-a fost transmisă ea, cu tot cu imperfecțiuni, cu sonoritățile uneori rugoase etc.

Coşmarul oricărui fotograf

http://www.thesartorialist.com/

Unii purtători de aparat foto falic, artişti consacrați sau amatori, vânează un instantaneu similar o viaţă întreagă. Nu că ar fi rar, în zilele noastre, să zăreşti o femeie pe bicicletă. Dar să întâlneşti una care să întrunească toate condiţiile „atmosferice” din fotografia de alături...

Un picior uitat pe-o pedală, ochelarii de soare atârnând în dinți, firesc, ca și când ar fi la locul lor, nodul la rochiţă, ca să nu fluture indecent în văzul lumii, rochiţa simplă, „romană”, sandalele aşijderea, soarele coborând, penumbra. Bicicleta - clasică, fără zorzoane.

...trebuie cu adevărat să umbli cu degetul albit pe declanşator, mereu la pândă, prin cam toată lumea civilizată (occidentală). Europocentrismul meu aşezat îmi spune că doar aici clipa şi exemplarul fotogenic îşi pot da rendez-vous cu aşa o punctualitate & într-o atât de deplină armonie.

Preț de un instantaneu, the sartorialist s-a oprit din „hăituirea” ciudățeniilor stradale, pentru care are mai mult decât evident o înclinație - șosete peste dresuri, pantaloni muierești pe bărbați cu orientare sexuală ostentativ incertă, imense accesorii totemice, oribili pantofi porno, londoneze lălâi, slăbănoage neapetisante pe care hainele atârnă ca aruncate cu furca etc - ca să dea puțină carne creației sale de până acum. Fotografia asta mă umple de-o invidie îmbietoare, mă stimulează să-mi scutur de praf umila cameră foto, s-o mai scot la șpațir.

A pieri pe limba păsărilor

Sunt două mari categorii de vorbitori care-şi dispută extremele: unii care se înfoaie în pene, părându-li-se prea mediocru să se exprime simplu, în termeni luaţi din vocabularul de bază (asta chiar şi în media); alţii care nu au nici o preocupare pentru ce scot din gură în materie de lexic, topică, gramatică elementară. Ambii îmi sunt deopotrivă de nesuferiţi. Şi împăunaţii pedanţi, şi cretinoizii (câteodată asezonaţi grijuliu cu anglicisme de baltă) neglijenţi.

Apropo de păsărească: ce spuneți de „a inocenta” și de „a submersa”? De curând, mi-a fost dat să întâlnesc şi: „a flana”, pe post de „a rătăci”, „a hoinări” din franțuzescul „flâner”!

Eterna, „fatiganta” (apropo de snobăreală lingvistică) zicere: „limba este un organism viu” supus transformărilor e valabilă, dar cu niște (multe) limite. Eu n-aș lăsa niciodată viitorul limbii pe „mâna” poporenilor.

Știm prea bine cum „învie” vulgul limba: avem ocazia să-l vedem la lucru în sms-uri, emailuri, messenger - limbajul acela de subspecie, alcătuit numai din consoane, din care mulți „k”. Așadar: nu, merci!

Dacă jumătate de țară (cu precădere - sudul)  preferă să folosească „decât” în loc de „numai”, nu cred că e cazul să ne imbecilizăm și noi, restul, și să transformăm eroarea aceasta în regulă stipulată în DOOM.

Limba trebuie supravegheată și reglementată de specialiști, altfel, cât am clipi, ne trezim înapoi la interjecții și onomatopee. Vulgului în acest fel i-ar fi comod și i-ar plăcea să se „(s)exprime”.

Am mai întâlnit: delabra, deambula. Ia mai mergeți unde a înţărcat mutu' iapa cu spoiala voastră pseudo-franțuzită și învățați mai întâi româna (și franceza!) cum se cade, abia apoi veniți cu căzneli din astea lexicale de „oameni umblați”.