Iartă-mă, părinte, am pescuit!

I-ați remarcat pe cei care se duc la pescuit costumați în echipament de camuflaj!? Numai ce mi-a trecut un asemenea „exemplar” pe sub ferestre. Carabina îi mai lipsea ori casca de oțel, cu virtuți anti-glonț. Aș înțelege, poate, de-ar merge să pescuiască undeva la munte, în ape repezi, să dea la păstrăvi - pești vigilenți, agili, sperioși. Dar, fără a-l întreba, știu că astăzi își va arunca, de fapt, momeala într-o baltă oarecare, unde peștii-s leneși, grași, nepăsători. Iar dacă aceștia mai suferă și de abulie sau de mal de vivre, oricum se agață singuri în ac, mânați de plictis și de pulsiuni autodistructive.

 ***

Oamenii cheamă tramvaiele fluierând, tramvaiele stau la coadă pentru a-și disputa, în zgomot continuu de frâne, călătorii. Curg tone de tuș pentru a se imprima data și numărul cursei pe bilete. Eu stau în casă și măsor cum mă intoxic încet cu lecturi „obligatorii”. Viața mea e în cărți.

În vagon, parfum dulceag de necurățenie cronică și de căldură emanată de trupuri în diverse stadii de descompunere. Cu câteva scaune înaintea mea, o fată tocmai ieșea din copilărie.

Până să ajung în oraș, n-am putut zări mare lucru prin geamul soios și aburit al tramvaiului. Am călătorit tăcuți și înfrigurați, economisind „combustibil”. „Vă serviți?”, mă întreabă frizerul cel cu alură de lăutar. Mă aștept dintr-o clipă într-alta să scoată de undeva cetera și s-o tânguiască prelung, între două forfecări, dar nu, nu-mi face deloc curte. Cât m-a tuns, a fredonat și a bârfit nestingherit (de prezența mea) cu ceilalți frizeri. Clienții, încremeniți pe scaune. Aer închis. Afară - rece, umezeală.

Pornesc în lume, zilnic, dintr-o casă încăpătoare. Inși fără culoare mișună prin ceață către muncă. Nu simt nimic. Emoția stupidă a începutului mi se consumase în timpul nopții chinuite, întoarsă pe toate fețele, strivită sub coapsele mele tari, osoase. Când sub una, când sub alta.

Soarele anunțat pentru i e r i s-a mutat în a s t ă z i. O explozie tăcută, cu mult abur, efecte pirotehnice ieftine, și cerul i se deschise. Aștept cu răbdare ca pământului să i se zbicească iarăși pielea.

***

Din nou, căutat pentru crimă. Părinții conduc cercetările. Simt că, odată dovedit culpabil, ei ar fi primii care m-ar supune oprobriului. Ca să rezist, probabil, plăsmuirilor ostile ale visului, o voce „ajutătoare” îmi sugerează că pedeapsa mi-ar fi redusă dacă m-aș preda.

Nu puteam trece un test elementar de îndemânare. Nu suportam condescendența celui care mă pusese la încercare. Îndoiala lui apriorică. Remarcând că nu mă descurc, îmi anulă sarcina. Toleranța lui subită m-a jignit, micșorându-mă.

Dilatarea patologică a eului - strâns condiționată de „impactul deficiențelor parentale”, de traume.

Ajută-mă să uit, în pantaloni scurți, cu genunchii, așadar, dezveliți, dar fără semnele roșii de la căzături și degetele de la picioare - nu ciorapi, nu pardesiuri - degete slabe, degete late, degete uscate, mumificate de lumina ultravioletă. Așa trece un an. Ca și când cineva (un psihoterapeut, de pildă) ne-ar putea ajuta să uităm - nu ne ajută!

”situația analitică nu e identică situației infantile: mama este mai gratifiantă, analistul - mai frustrant”. (Bálint Mihály - psihanalist)

***

Se întâmplă să nu scriu zile de-a rândul și apoi să mă strămut cu totul, confortabil și mulțumit de mine, într-un fragmențel (e voie, la bărbați, cu diminutivele?) destul de bine întocmit, legat și obraznic - „stil” despre care, încet-încet, am căpătat impresia că mi l-am apropriat.

Arheologie

Când n-o să mai fim noi, aș vrea să ne fi preschimbat Cineva în două pietre mari, burtoase, așezate într-un zid - două stânci șlefuite minuțios, maniacal, în așa fel încât să se îmbine cu desăvârșire una într-alta, cum vedem la fortificațiile minunate de la Machu Picchu, sau ca-n masivul și inutilizabilul murus dacicus. Până ne-or găsi arheologii.

Zwangsvorstellung*

Crack down at sundown. Cum să nu țin minte că mai am pe masă însemnări despre asta, despre legea lor?! Parcă mai ieri se întâmpla. Între timp, poporul a învățat chiar să mănânce singur, în ciuda eforturilor statului de drept - fuck’em and their law. Scotocind cineva tenace de ou găina aia, fundul ei, nu care cumva să se ouă pe ea însăși, fără cotcodacul de rigoare, scuipat în microfon. Căci ou din ou se face Raiul. I’m the law and you can’t beat the law, I’m the law and you can’t beat the law, I’m the law and you can’t beat the law. Fuck’em and their law!

În van aștept, ochii tăi ficși nu mă lămuresc nici cât negru sub unghie care-i treaba cu sistolele și diastolele, cu revoluția ta cardiacă în general, mă simt neputincios, captiv în mlaștina lor, ochii fac ce știu ei mai bine și anume mă-ncremenesc cu un fel de drag, totuși n-ai zice că e baș dragostea materia aceea bășicând din smârcul irișilor, parc-ar semăna a dulce obsesie, de n-ar fi un parazitism simbiotic, mă consumă dar nu mă ucide, meduzându-mă neostenit din fixturile lor verzi, fixe, fixe, fixe - pricepi tu?, întunecate, ochii prind unul câte unul a se prelinge pe chip în jos, fără a înceta să mă țintuiască,

iar eu o să-ți apuc mintenaș limba cu primele două (din cinci) degete ce-mi ies în cale, o scot și-o învăț pe scurt didactic și pedagogic cum să lingă verdele de ochi, fără să-l înghită - înapoi cu el în orbite! cale-ntoarsă pe osul obrazului slab - în sus, sosul verde tulbure al irisului împins la loc, nu de vânt, nu de deochi, nu cu descântec, ci din vârful roz al limbii, într-un total lack of respect for the law. Limba ta aspră de pisică îmi curăță oasele, tot mai adânc mi-o înșurubezi în palatul gurii, eu - la fel, cu du-te-vino mecanic și-un aplomb de petrolist texan, pompez până-n în inimă, de aici și până hăt în atrium, dincolo de îngustul fier-forjatul pod al mincinoșilor, mitomanii înghesuindu-se pe pod, mitomanii căzând în legea lor lin fără zgomot ca frunzele peste balustradă; nici o pală de vânt, doar the voodoo who-do-that-you-don't-dare-to (The Prodigy - Voodoo Beats)

Nici un strop de ploaie, nici umezeală în aer, numai vâscozitatea coapselor dumitale fluide călite la foc mic, apa ta poposind și murind de tânără uscându-mi-se albicios cu arsuri de gradul trei pe buricele degetelor. Și căldura, dar buzele reci, palide, și nasul rece, și palmele încinse lipite mereu în poziția lor desenată precis cu creta pe omoplați, apasă în neștire, nu se mișcă doar apasă, ca să mă apropie mai mult, sugând vlaga din mine, și scâncetul ce răzbătea în noapte dintr-un leagăn neîncăpător în care noi nu ne-am culcat încă. 

- Te rog, mi te rogi, mă imploră scâncetul tău, leagănul în care deocamdată nu încăpem, buzele aspre, pipăind mioape sărutări mioape pe trupul miop

- Mă rugam de tine, spinning, să nu mă mai rogi, șoptești atât de frumos, n-ai obosit oare în tentativele tale zadarnice de a mă încredința că nu mă..., I would rather be alone than watch you, ți-am cuprins genunchii, spinning that wheel for me. Ca să te opresc, cât crezi că mă tot fierăstruiești ronțăind mărunt cu crenelurile dinților buza (rece, nasul rece, restul fierbinte), și eu - rătăcit. Și nisipul din părul cu aromă de fân. Te rog, te roo...oh. Nu mă mai ruga.

Ești un vrăjitor, vrăjitorule, ba ești un cocostârc, ești hipnotică, hipnotico! - replicile stupide importate din nevada - pustiul carmin al minții mele, orașul pustiu, străzile pustii fără oameni, orașul fără noi, să nu le uit, îmi trec replicile cu o meticulozitate agramată pe hârtiuțe rupte din caietul de însemnări, să nu le uit - le ascund undeva la vedere, sub ceașca de cafea cu lapte, tu le găsești alergi undeva la fereală să le citești apoi te întorci și mai verde, și mai meduzantă, pupilele mioape gata să se desprindă și să pornească iarăși pe chip în jos, în mișcări lente de rotație se înmulțesc ca fractalii autosimilari; întreg trupul învelit de puzderie de pupile ce doar mă fixează, nu clipesc.

Sunt pe lume alte iele care se îmbujorează amorezându-se, tu înverzești, vrejule, acasă robinetul tău de apă caldă are culoarea verde, să nu fie confundat, vrejule, la tine acasă, cu cel de apă rece, or acasă la fiecare totul s-a oprit, timp oprit, suflet golit, „filmul oprit” dat pe încet înapoi, slow rewind, ca-n romanele portugheze cronofage cu pianele la clapele cărora ea cântă amuțită, întinsă pe (simte cu fiece coastă) podeaua răcoroasă, lovindu-le grațios cu degetele lungi ale picioarelor lungi piane abandonate uscându-se roase de cari cu imperceptibile mici pocnete în căldura unor veri veșnice romanele scrise parcă-n praf, alb pe negru, de alte degete lungi - ale mâinilor invidiabilului Peixoto.
___________________________________
*nu aveți decât să căutați ce înseamnă, însă vă asigur că e adevărat; asta e tot ce-a mai rămas...

Închisori personale

Mă visez în chip de condamnat la închisoare, în urma unui denunț mincinos. Vis recurent. Una dintre cele mai vii neliniști ale mele, confruntat cu pierderea libertății: ce cărți o să aleg, din rafturile proprii, pentru a le lua acolo cu mine?

Îmi amintesc vag că „se vorbise”, la un moment dat, și despre turnătorul meu, se numea Țeavă... Un invidios.

Ambianță kafkiană, mă văd constrâns să folosesc clișeul, lucruri stranii se petrec: cunoscuții conspiră (răspund implorărilor mele) prin tăcere complice (sau, dimpotrivă, foarte vocal, în zeflemea), contribuie astfel la înfundarea mea; părinții înșiși îmi afișează un surâs trist-prudent-suspicios, așa, cam din colțul buzelor - ești fiul nostru, dar, dacă ne-ai vârât în rușinea asta, tot trebuie să fi comis tu ceva: acea semnătură falsificată în carnetul de note, la limba română, amorul solitar, ce te-a ținut amar de vreme departe de viața „reală”, fuga de la înmormântarea bunicului, al cărui umor disperat l-ai moștenit, ingratule, pentru a te pierde în brațele reci ale fostei tale iubite - fapte pentru care, acum, vei ispăși, dragul mamei.

Simțeam că nu pot neutraliza, deocamdată, prin nimic efectele mărturiei mincinoase. Întreb cu deznădejde întețită, în dreapta și-n stânga, cerând sfaturi juridice în legătură cu punerea la cale apărării. Nu cred c-aș greși speculând că asupra mea (venind nedeslușit dinăuntrul meu) plutea totuși o boare de culpă - vina biblică, adamică (ur-schuldbewusstsein?), sau una de tip dostoievskian (încă un clișeu), o crimă nesăvârșită, dar purtată în sine, în embrion? Autor moral (al ce)? Cenzura visului reușește, până la urmă, să-mi îndulcească puțin situația: se întrezărește o cale de scăpare. Anii grei de pușcărie (nu mi-e clar de ce visul mă aruncase în temință fără nici un proces, n-avea el cunoștințe de drept, drept e!) capătă treptat un număr, un contur, o limită suportabilă.

Neliniștitor este și „sprijinul” foarte ambiguu primit din partea familiei, dubios de docilă a se resemna cu sentința ce mi-a căzut pe cap și încercând mai cu seamă să mă încredințeze că „se va scurge repede" perioada executării pedepsei; în felul lor, mă încurajau parcă, dar nu să lupt, nu să mă apăr, ci să mă obișnuiesc și eu (ca ei) cu gândul, să mă supun. Uzau, pasămite pentru a-mi ridica moralul, de neutre bătăi pe spate și de niște glumițe proaste, extrase din... înțelepciunea populară, ai să te întorci bărbat, nemișcând mai mult de-un deget pentru salvarea mea! Ai fi zis că mă însoțiseră la gară.

Teama asta care m-a acompaniat obsesiv - că nu voi fi îndeajuns de inspirat să sortez și să găsesc loc în valiza mea de viitor încarcerat pentru acele cărți cu adevărat potrivite „în asemenea împrejurări” (?!). Un chin cu totul deosebit am încercat, la trezire, pentru a mă convinge, ca de obicei, că n-am fost decât marioneta unui vis, cum se spune, inofensiv.

„faites toujours le contraire...”

Joia asta a venit tiptil de pe undeva, s-a strecurat pe sub marți și miercuri și-a ieșit mult mai în față decât (i) s-ar fi cuvenit.

Am dormit tandru. Mintea mea s-a ocupat să mă legene și să mă aline (amăgească) pe tot întinsul nopții. Iar atunci când mi-a fost răcoare, mi-a întins o coapsă fierbinte.

„faites toujours le contraire de ce qu'on attend de vous”

La liceu fiind, obișnuiam să traduc pasaje din De l'amour pentru a le folosi în nesăbuitele mele scrisori, trimise (în același oraș!) fetelor de care eram, la un moment dat, îndrăgostit; fete pe care, până să ies din adolescență, nici măcar nu voi apuca să le sărut - în schimbul citatelor din Stendhal. Am scris cumva „citate”? Mult spus. Traducând, uitam, bineînțeles, să pun ghilimelele. Orișicât, monsieur Stendhal nu m-a ajutat deloc să mă fi sărutat și eu la vremea (irepetabilă) a semnelor viole(n)te de pe gât, a buzelor roșii, umflate și descuamate, a limbilor dureroase - deci vremea săruturilor. De furat vreunul, nu mă pricepeam - prea timid pentru asta...

„relații care nu supraviețuiesc la lumina zilei”

***

Vinul prost de Murfatlar - merlot. Acru, puturos, insultător cu papilele. „Celebra podgorie de Murfatlar”, a se slăbi! A nu fi cumpărat! Fetească neagră de Tohani și de Valea Călugărească - da! Și cabernet sauvignon-ul de Huși, așa cum am și stabilit.

Alienarea de la muncă. Ruga la ceas. Gândul acasă, la cartea de pe măsuță, mereu altă carte. Singura alinare. Toți banii se duc pe dări în contul unor fapte cam vechi.

***

Darul lui Gabriel de H. Kureishi. Caldă carte și decentă! Pe final, traducătoarea pasămite s-a plictisit. Traduce literal niște expresii, cum ar fi: „Lasă-mă singur” (când sunt cu toții, toată familia, în bucătărie, discutând la masă) și „perceptiv” (nu știu ca noi să folosim cuvântul ăsta în limba română; mă rog, să fi folosit, că acum, cu fanii tot mai imbecilizați și mai fanatizați ai romglezei...).

Lui Gabriel i se ia - îi este răpit - un frate (geamăn) și i se dă, la schimb, un dar - o oglindă în care să se admire. Gabriel are și darul desenului. Cărbunele de pe colile lui de desen prinde viață. Dintr-un album, G. copiază diverse obiecte, le desenează și le colorează. Obiectele se desprind și cad în realitate.

***

Bătaie îndepărtată într-o ușă. Sacadat, ferm, repezit. Ca o chemare nervoasă, ca o alarmare. Primul impuls: să-mi dau așternuturile la o parte, să sar din pat și să arăt respect și teamă grabei celui care bate. Nu-i ușa mea, mais quand même.

***

Iată-mă ajuns la acest dialog (închipuit):

  - Gheorghe, el e Cesare Pavese.

  - Cesare, fă cunoștință cu Gheorghe Crăciun.

Dacă aș fi fost Cesare Pavese, aș fi memorat următorul fragment din propriu-mi jurnal (așadar, din Meseria de a trăi) și i l-aș fi recitat cu bunăvoință, la o bere, scriitorului Gheorghe Crăciun, în chip de recenzie-pastilă la Frumoasa fără corp (scriitură care m-a stors cu tenacitate de toate răbdările și m-a istovit mai ceva ca zece romane semnate de Lobo Antunes; ca atare, am abandonat-o cu resentimente, ca pe o durere surdă de dinți), dar și ca posibil „sfat tardiv pentru un nu foarte tânăr romancier”, cu sublinierile mele:

„Trebuie să substitui gustului pentru replica semnificativă și bizară gândirea semnificativă și bizară, nu însă dialogată, ci aprofundată și transformată într-un țesut conjunctiv al povestirii. Primul e realism descriptiv, a doua e construcție. Lasă deoparte personajele care spun lucruri inteligente; lucrurile inteligente trebuie să le știi tu și să le folosești în construirea povestirii.”

Nu știu cum se face, însă respectabilul Gheorghe Crăciun nu mi-a dat defel de înțeles a se fi întâlnit, în timpul vieții, cu acest îndemn pavesian de-un ales bun simț, mai înainte de a se fi apucat să scrie mlaștina textualistă, prețioasă și fără fund - mișunând de intelectuali profunzi, de la țară!, ciobani inteligenți, telurici, și de țațe enciclopedice, cu niște replici istețe, pfuai, mereu la îndemână, mereu bine plasate - care este Frumoasa fără corp.

Milagros

Zilele trecute am citit că un om a ajuns la spital în ultimul ceas, după ce măseaua umflată pe care a lăsat-o să treacă de la sine a ajuns o infecție toracică de toată frumusețea, cu o rată a mortalității de 80% (el a fost operat și trăiește, iar asta nu se cheamă miracol, ci chirurgie). Cred că 8 din 10 români ar înjura doctorii și-ar prefera să se trateze cu usturoi, țuică și ce pastile antice mai au prin dulapuri. Există și susținere scrisă pentru asta. Sper că aveți simțul umorului, voi cita acum din Asul verde, nr. 85, 2011:

„Cancer. Se amestecă următoarele ingrediente proaspete: 500 g unt de casă (nesărat). 500 g untură (nesărată), 500 g miere polifloră, 500 g lămîi (cu tot cu coajă), tocate mărunt, 500 g cafea măcinată (dacă tensiunea este mărită, se vor folosi doar 250 g cafea). Tratamentul începe imediat, cu cîte o lingură de amestec, luat cu 30 de minute înaintea meselor principale. Nu se va face nici un alt tratament în paralel.”

Acesta este un tratament primit prin corespondență de la o doamnă care se recomandă dr. Eu nu știu cum mai îndrăznesc bolnavii de cancer din România să mai sufere atîta, cînd leacul e în orice bucătărie. Cum a putut T. să sufere atît de mult, cu lacrimi de furie și de rușine în ochi, cînd avea toate astea în curte, la îndemînă? Și apoi să moară.

Mi se pare o iresponsabilitate enormă să publici asemenea lucruri, care sunt jignitoare pentru suferința și durerea unor oameni, care alimentează credințele iraționale și profită de disperare și de frică.

Non-subiectul zilei

Bacalaureatul rămîne, totuși, un non-subiect, deși acum se revarsă de pe toate blogurile.

Întrebarea reală, dar rămasă nepusă (sau pusă doar de câțiva oameni cu bun simț, printre care și un cercetător al Academiei, Mirel Bănică), nu este: de ce nu (mai) luăm BAC-ul. Ci de ce ar fi musai să-l luăm? Chiar suntem cu toții apți de facultate? Câtă vreme răspunsul la întrebarea mea va fi, în România, în proporție de peste 50% - DA, sper (mă rog, chiar!) să avem parte an de an de aceeași promovabilitate scăzută. Altfel, mă tem că nu sunt șanse să învățăm a ne autoevalua corect.

Vinovați, dacă tot căutăm? Părintele - copilul - profesorul - sistemul. În ordinea asta. Nu Funeriu, nu Băsescu, nu Boc. Sistemul defect nu supraviețuiește fără acordul tacit al „părților”, fără ungerea periodică făcută cu pricepere, temeinic, prin părțile umbroase, de părintele „anxios” în legătură cu viitorul, pe care l-ar vrea cât mai „aranjat”, al odraslei (dacă ar putea să trăiască viața în locul plozilor, unii părinți nici că ar ezita, în timp ce alții le-ar cumpăra-o cap-coadă).

Poate dă Dumnezeu, dacă se ține cine trebuie să se țină de treabă, să-i fie scoasă odată din cap românului generic, tâmpit, nevoia asta compulsivă de diplome universitare; îngâmfarea fluturării diplomelor obținute (de altfel, la limită) în universități populate cu profi decrepiți de tineri, încuiați, fixiști, fără operă de cercetare, fără activitate academică; instituții conduse de clanuri familiale mediocre și situate, ca valoare, recunoaștere și eficiență, în clasamentele mondiale, prin preajma locului 500!

În toți anii trecuți, dacă vă amintiți - când cu inflația aceea grețoasă de note de 10, încasate de elevi slabi sau de putori notorii (acum tac chitic), care nu s-au întâlnit decât ocazional cu 8-ul în tot liceul - nu a stat nimeni să plângă, să se autodenunțe în public, măcinat de-o subită și irepresibilă vinovăție, că ar fi obținut BAC-ul pe nedrept (prin copiat, uns profesori din comisie, ș.a.). Așadar - ziariști „dramatici”, avizi de rating, părinți indolenți, pe alocuri deliranți, elevi ipocriți, politicieni sfertodocți - scrieți, plângeți, jeliți, lacrimile vărsate ajută la cicatrizarea plăgilor și atenuează presiunea cardiacă ridicată! Atât am avut de spus.