Iartă-mă, părinte, am pescuit!

I-ați remarcat pe cei care se duc la pescuit costumați în echipament de camuflaj!? Numai ce mi-a trecut un asemenea „exemplar” pe sub ferestre. Carabina îi mai lipsea ori casca de oțel, cu virtuți anti-glonț. Aș înțelege, poate, de-ar merge să pescuiască undeva la munte, în ape repezi, să dea la păstrăvi - pești vigilenți, agili, sperioși. Dar, fără a-l întreba, știu că astăzi își va arunca, de fapt, momeala într-o baltă oarecare, unde peștii-s leneși, grași, nepăsători. Iar dacă aceștia mai suferă și de abulie sau de mal de vivre, oricum se agață singuri în ac, mânați de plictis și de pulsiuni autodistructive.

 ***

Oamenii cheamă tramvaiele fluierând, tramvaiele stau la coadă pentru a-și disputa, în zgomot continuu de frâne, călătorii. Curg tone de tuș pentru a se imprima data și numărul cursei pe bilete. Eu stau în casă și măsor cum mă intoxic încet cu lecturi „obligatorii”. Viața mea e în cărți.

În vagon, parfum dulceag de necurățenie cronică și de căldură emanată de trupuri în diverse stadii de descompunere. Cu câteva scaune înaintea mea, o fată tocmai ieșea din copilărie.

Până să ajung în oraș, n-am putut zări mare lucru prin geamul soios și aburit al tramvaiului. Am călătorit tăcuți și înfrigurați, economisind „combustibil”. „Vă serviți?”, mă întreabă frizerul cel cu alură de lăutar. Mă aștept dintr-o clipă într-alta să scoată de undeva cetera și s-o tânguiască prelung, între două forfecări, dar nu, nu-mi face deloc curte. Cât m-a tuns, a fredonat și a bârfit nestingherit (de prezența mea) cu ceilalți frizeri. Clienții, încremeniți pe scaune. Aer închis. Afară - rece, umezeală.

Pornesc în lume, zilnic, dintr-o casă încăpătoare. Inși fără culoare mișună prin ceață către muncă. Nu simt nimic. Emoția stupidă a începutului mi se consumase în timpul nopții chinuite, întoarsă pe toate fețele, strivită sub coapsele mele tari, osoase. Când sub una, când sub alta.

Soarele anunțat pentru i e r i s-a mutat în a s t ă z i. O explozie tăcută, cu mult abur, efecte pirotehnice ieftine, și cerul i se deschise. Aștept cu răbdare ca pământului să i se zbicească iarăși pielea.

***

Din nou, căutat pentru crimă. Părinții conduc cercetările. Simt că, odată dovedit culpabil, ei ar fi primii care m-ar supune oprobriului. Ca să rezist, probabil, plăsmuirilor ostile ale visului, o voce „ajutătoare” îmi sugerează că pedeapsa mi-ar fi redusă dacă m-aș preda.

Nu puteam trece un test elementar de îndemânare. Nu suportam condescendența celui care mă pusese la încercare. Îndoiala lui apriorică. Remarcând că nu mă descurc, îmi anulă sarcina. Toleranța lui subită m-a jignit, micșorându-mă.

Dilatarea patologică a eului - strâns condiționată de „impactul deficiențelor parentale”, de traume.

Ajută-mă să uit, în pantaloni scurți, cu genunchii, așadar, dezveliți, dar fără semnele roșii de la căzături și degetele de la picioare - nu ciorapi, nu pardesiuri - degete slabe, degete late, degete uscate, mumificate de lumina ultravioletă. Așa trece un an. Ca și când cineva (un psihoterapeut, de pildă) ne-ar putea ajuta să uităm - nu ne ajută!

”situația analitică nu e identică situației infantile: mama este mai gratifiantă, analistul - mai frustrant”. (Bálint Mihály - psihanalist)

***

Se întâmplă să nu scriu zile de-a rândul și apoi să mă strămut cu totul, confortabil și mulțumit de mine, într-un fragmențel (e voie, la bărbați, cu diminutivele?) destul de bine întocmit, legat și obraznic - „stil” despre care, încet-încet, am căpătat impresia că mi l-am apropriat.