duminică, 31 iulie 2011

Iartă-mă, părinte, am pescuit!

I-ați remarcat pe cei care se duc la pescuit costumați în echipament de camuflaj!? Numai ce mi-a trecut un asemenea „exemplar” pe sub ferestre. Carabina îi mai lipsea ori casca de oțel, cu virtuți anti-glonț. Aș înțelege, poate, de-ar merge să pescuiască undeva la munte, în ape repezi, să dea la păstrăvi - pești vigilenți, agili, sperioși. Dar, fără a-l întreba, știu că astăzi își va arunca, de fapt, momeala într-o baltă oarecare, unde peștii-s leneși, grași, nepăsători. Iar dacă aceștia mai suferă și de abulie sau de mal de vivre, oricum se agață singuri în ac, mânați de plictis și de pulsiuni autodistructive.
 ***
Oamenii cheamă tramvaiele fluierând, tramvaiele stau la coadă pentru a-și disputa, în zgomot continuu de frâne, călătorii. Curg tone de tuș pentru a se imprima data și numărul cursei pe bilete. Eu stau în casă și măsor cum mă intoxic încet cu lecturi „obligatorii”. Viața mea e în cărți.

În vagon, parfum dulceag de necurățenie cronică și de căldură emanată de trupuri în diverse stadii de descompunere. Cu câteva scaune înaintea mea, o fată tocmai ieșea din copilărie.

Până să ajung în oraș, n-am putut zări mare lucru prin geamul soios și aburit al tramvaiului. Am călătorit tăcuți și înfrigurați, economisind „combustibil”. „ serviți?”, mă întreabă frizerul cel cu alură de lăutar. Mă aștept dintr-o clipă într-alta să scoată de undeva cetera și s-o tânguiască prelung, între două forfecări, dar nu, nu-mi face deloc curte. Cât m-a tuns, a fredonat și a bârfit nestingherit (de prezența mea) cu ceilalți frizeri. Clienții, încremeniți pe scaune. Aer închis. Afară - rece, umezeală.

Pornesc în lume, zilnic, dintr-o casă încăpătoare. Inși fără culoare mișună prin ceață către muncă. Nu simt nimic. Emoția stupidă a începutului mi se consumase în timpul nopții chinuite, întoarsă pe toate fețele, strivită sub coapsele mele tari, osoase. Când sub una, când sub alta.

Soarele anunțat pentru i e r i s-a mutat în a s t ă z i. O explozie tăcută, cu mult abur, efecte pirotehnice ieftine, și cerul i se deschise. Aștept cu răbdare ca pământului să i se zbicească iarăși pielea.
***
Din nou, căutat pentru crimă. Părinții conduc cercetările. Simt că, odată dovedit culpabil, ei ar fi primii care m-ar supune oprobriului. Ca să rezist, probabil, plăsmuirilor ostile ale visului, o voce „ajutătoare” îmi sugerează că pedeapsa mi-ar fi redusă dacă m-aș preda.

Nu puteam trece un test elementar de îndemânare. Nu suportam condescendența celui care mă pusese la încercare. Îndoiala lui apriorică. Remarcând că nu mă descurc, îmi anulă sarcina. Toleranța lui subită m-a jignit, micșorându-mă.

Dilatarea patologică a eului - strâns condiționată de „impactul deficiențelor parentale”, de traume.

Ajută-mă să uit, în pantaloni scurți, cu genunchii, așadar, dezveliți, dar fără semnele roșii de la căzături și degetele de la picioare - nu ciorapi, nu pardesiuri - degete slabe, degete late, degete uscate, mumificate de lumina ultravioletă. Așa trece un an. Ca și când cineva (un psihoterapeut, de pildă) ne-ar putea ajuta uităm - nu ne ajută!

”situația analitică nu e identică situației infantile: mama este mai gratifiantă, analistul - mai frustrant”. (Bálint Mihály - psihanalist)
***
Se întâmplă să nu scriu zile de-a rândul și apoi să mă strămut cu totul, confortabil și mulțumit de mine, într-un fragmențel (e voie, la bărbați, cu diminutivele?) destul de bine întocmit, legat și obraznic - „stil” despre care, încet-încet, am căpătat impresia că mi l-am apropriat.

2 comentarii:

Hiacint spunea...

Scena din tramvai a fost ca un fulger într-o lume ternă. Mi-a plăcut ce-ai evocat.

Cristian SÎRB spunea...

Lumea ternă e cât se poate de reală. Extazul erotic, devenit continuu și (de acee) difuz și confuz, de pe străzi, vara, e tern - până și el! Fetele se coc peste noapte, și tot peste noapte se desprind și cad, în pârg, cu o latură deja intrată în putrefacție.