luni, 18 iulie 2011

Închisori personale

Mă visez în chip de condamnat la închisoare, în urma unui denunț mincinos. Vis recurent. Una dintre cele mai vii neliniști ale mele, confruntat cu pierderea libertății: ce cărți o să aleg, din rafturile proprii, pentru a le lua acolo cu mine?

Îmi amintesc vag că „se vorbise”, la un moment dat, și despre turnătorul meu, se numea Țeavă... Un invidios.

Ambianță kafkiană, mă văd constrâns să folosesc clișeul, lucruri stranii se petrec: cunoscuții conspiră (răspund implorărilor mele) prin tăcere complice (sau, dimpotrivă, foarte vocal, în zeflemea), contribuie astfel la înfundarea mea; părinții înșiși îmi afișează un surâs trist-prudent-suspicios, așa, cam din colțul buzelor - ești fiul nostru, dar, dacă ne-ai vârât în rușinea asta, tot trebuie să fi comis tu ceva: acea semnătură falsificată în carnetul de note, la limba română, amorul solitar, ce te-a ținut amar de vreme departe de viața „reală”, fuga de la înmormântarea bunicului, al cărui umor disperat l-ai moștenit, ingratule, pentru a te pierde în brațele reci ale fostei tale iubite - fapte pentru care, acum, vei ispăși, dragul mamei.

Simțeam că nu pot neutraliza, deocamdată, prin nimic efectele mărturiei mincinoase. Întreb cu deznădejde întețită, în dreapta și-n stânga, cerând sfaturi juridice în legătură cu punerea la cale apărării. Nu cred c-aș greși speculând că asupra mea (venind nedeslușit dinăuntrul meu) plutea totuși o boare de culpă - vina biblică, adamică (ur-schuldbewusstsein?), sau una de tip dostoievskian (încă un clișeu), o crimă nesăvârșită, dar purtată în sine, în embrion? Autor moral (al ce)? Cenzura visului reușește, până la urmă, să-mi îndulcească puțin situația: se întrezărește o cale de scăpare. Anii grei de pușcărie (nu mi-e clar de ce visul mă aruncase în temință fără nici un proces, n-avea el cunoștințe de drept, drept e!) capătă treptat un număr, un contur, o limită suportabilă.

Neliniștitor este și „sprijinul” foarte ambiguu primit din partea familiei, dubios de docilă a se resemna cu sentința ce mi-a căzut pe cap și încercând mai cu seamă să mă încredințeze că „se va scurge repede" perioada executării pedepsei; în felul lor, mă încurajau parcă, dar nu să lupt, nu să mă apăr, ci să mă obișnuiesc și eu (ca ei) cu gândul, să mă supun. Uzau, pasămite pentru a-mi ridica moralul, de neutre bătăi pe spate și de niște glumițe proaste, extrase din... înțelepciunea populară, ai să te întorci bărbat, nemișcând mai mult de-un deget pentru salvarea mea! Ai fi zis că mă însoțiseră la gară.

Teama asta care m-a acompaniat obsesiv - că nu voi fi îndeajuns de inspirat să sortez și să găsesc loc în valiza mea de viitor încarcerat pentru acele cărți cu adevărat potrivite „în asemenea împrejurări” (?!). Un chin cu totul deosebit am încercat, la trezire, pentru a mă convinge, ca de obicei, că n-am fost decât marioneta unui vis, cum se spune, inofensiv.

3 comentarii:

Madelaine spunea...

Dar la ce carti te-ai fi gandit intr-o astfel de imprejurare nefericita? Eu as fi fost la fel de angoasata, fiindca nu as fi stiut, la randul meu, ce sa aleg! Mais quelle horreur!
PS Un mixaj romana-franceza poate fi folosit, nu? Macar e mai elegant! :P

Cristian SÎRB spunea...

Măi, n-am stat să cuget, împrejurarea mi-a părut prea terifiantă. Cu atât mai ieșită din comun preocuparea mea onirică. Unii își închipuie ce-ar lua cu ei pe insula pustie (cărți), eu - în carceră.

Romceza poate fi, desigur, folosită. E mai elegantă, așa cum spui, sau, cum spunea personajul acela din MATRIX, iertat îmi fie că nu-l rețin după nume: până și înjurăturile în fr. sună distins, e ca și cum te-ai șterge la cur cu mătase. :)

ancussa spunea...

N-aș zice că închisoarea ar fi un loc potrivit pentru citit, mai degrabă unul pentru scris sau pentru învățat sanscrita. E prea multă liniște nefolositoare. Un creion și un caiet, cărțile să le rămână celor care au rafturi pentru ele.
Vorbesc de parcă eu aș fi zăcut vreo zece ani în temniță. :)